Uzucapiunea de „foarte scurtă durată” în reglementarea actuală a Legii nr. 7/1996. Natura juridică și domeniul de aplicare

1. Precizări preliminare

Astfel cum este cunoscut, uzucapiunea este „unul dintre cele mai importante efecte ale posesiei”[1] și este o instituție cu o largă aplicare practică atât doctrina, cât și jurisprudența tratând cu interes și în mod constant problemele legate de aceasta.

Pare să existe un acord cu privire la definirea uzucapiunii ca fiind, în esență, „(…) un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege”[2].

În mod tradițional, uzucapiunea a primit[3] o clasificare în funcție de durata posesiei necesare, astfel încât există o uzucapiune de lungă durată (logissimi temporis), în cazul posesiei necesare de 30 de ani, și o uzucapiune de scurtă durată a cărei posesie ar trebui să fie de 10 până la 20 de ani (conform reglementărilor Codului civil din 1864). Dacă am ține cont numai de acest criteriu al duratei posesiei necesare, am putea afirma că această clasificare se menține și în reglementarea Codului civil actual, având de-a face astfel, cu o uzucapiune[4] de lungă durată în cazul uzucapiunii extratabulare reglementată de art. 930 C. civ., a cărei posesie necesară este de 10 ani, și o uzucapiune de scurtă durată în cazul uzucapiunii tabulare reglementată de art. 931 C. civ., a cărei posesie necesară este de 5 ani.

Așadar, avem o uzucapiune de lungă durată și o uzucapiune de scurtă durată.

Poate, însă, exista un alt tip de uzucapiune a cărei posesie să fie mai scurtă decât cele prezentate anterior și care să fie mai energică și mai la îndemână pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor?

Încercarea unui răspuns la această întrebare poate pleca de la actuala reglementare a art. 41 alin. (8) și (9) și art. 13 alin. (7) din Legea nr. 7/1996[5] care se referă la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil „prin efectul legii” la împlinirea unui termen de 3 ani de la data notării posesiei în cartea funciară.

2. Sediul reglementării

Acest mijloc specific de dobândire al dreptului de proprietate este reglementat în Legea nr. 7/1996, în Titlul III („Dispoziții tranzitorii, sancțiuni și dispoziții finale”), Capitolul I („Dispoziții tranzitorii”), art. 41 alin. (8) și (9) și în Titlul I („Regimul general al cadastrului și publicității imobiliare”), Capitolul III („Organizarea lucrărilor sistematice de cadastru în vederea înscrierii în cartea funciară”), art. 13 alin. (7). Totodată, dispoziții sumare se regăsesc și în art. 126 din Regulamentul din data de 9 iulie 2014 de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară[6].

Pentru o ușoară înțelegere și parcurgere a subiectului abordat vom reda câteva aspecte esențiale ale dispozițiilor legale aplicabile.

Potrivit art. 41 alin. (8) din Legea nr. 7/1996, „în cazul proprietății private, în lipsa actelor de proprietate asupra imobilelor neînscrise în cartea funciară sau înscrise în cartea funciară deschisă în baza Decretului-lege nr. 115/1938, în care nu s-au efectuat înscrieri în ultimii 30 de ani anteriori intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, persoana interesată poate solicita notarea posesiei”, în baza anumitor documente[7].

Conform art. 41 alin. (9) din Legea nr. 7/1996, „în toate cazurile în care s-a notat posesia în cartea funciară potrivit prezentului articol, dreptul de proprietate va putea fi intabulat ulterior, în condițiile art. 13 alin. (7).”

Art. 13 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 7/1996 prevede că: „în toate cazurile în care s-a notat posesia în cartea funciară, dreptul de proprietate va putea fi intabulat ulterior, (…) din oficiu, la împlinirea unui termen de 3 ani de la momentul notării în cartea funciară, dacă nu a fost notat niciun litigiu prin care se contestă înscrierile din cartea funciară. În acest caz, prin derogare de la reglementările referitoare la uzucapiune, dreptul de proprietate se consideră dobândit prin efectul legii și de la data împlinirii acestui termen, fără nicio altă justificare sau procedură”.

3. Natura juridică

Acest mijloc specific de dobândire a dreptului de proprietate, reglementat de Legea nr. 7/1996, a mai făcut obiectul unor analize doctrinare[8], însă aceste cercetări au avut în vedere forma legii la momentul abordării subiectului[9], astfel încât unele observații ale acestor preocupări doctrinare pot să nu mai fie de actualitate.

Cu toate acestea, în privința naturii juridice a acestui mijloc de dobândire a proprietății, lucrurile nu par să se fi schimbat prin modificările legislative succesive, astfel încât putem reține că, în acest caz, putem vorbi de „o prescripție achizitivă prin posesie notată în cartea funciară”[10].

În același sens, potrivit unei opinii cu autoritate, modul de dobândirea a proprietății analizat este „o formă simplificată de uzucapiune”[11]. Autorul citat arată că, „ceea ce este esențial pentru uzucapiune în accepțiunea ei ca mod de dobândire a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale principale este întrunirea celor două elemente constitutive: posesia îndelungată și manifestarea de voință unilaterală a uzucapantului în sensul de a invoca efectul achizitiv de proprietate”[12]. În continuare, se susține că „în ipoteza analizată există elementul posesiei îndelungate, chiar dacă termenul este de doar 5 ani, în loc de 10 ani, cât se cere în cazul uzucapiunii extratabulare. În plus, chiar dacă este nerelevantă voința posesorului de a invoca în beneficiul său dobândirea dreptului de proprietate, este necesară intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate, înscriere care, chiar dacă se face din oficiu, presupune voința autorității competente”[13].

Desigur că suntem de acord cu opinia citată, în sensul că modalitatea de dobândire a proprietății analizată poate fi considerată o uzucapiune în formă simplificată, pe care noi am denumit-o uzucapiune de „foarte scurtă durată”, o uzucapiune specifică în care, într-adevăr, par să fie reunite elementele constitutive necesare: o posesie exercitată un anumit timp prevăzut de lege și manifestarea unilaterală de voință a posesorului de a invoca beneficiul achizitiv al posesiei.

Cu toate acestea, avem unele rețineri cu privire la afirmația autorului citat[14] în sensul că, este „(…) nerelevantă voința posesorului de a invoca în beneficiul său dobândirea dreptului de proprietate”, dar fiind necesară intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate, această înscriere, făcându-se din oficiu, „presupune voința autorității competente”. În modul în care înțelegem această susținere, ar rezulta că nu există o voință a posesorului manifestată în mod veritabil, de a invoca beneficiul achizitiv de proprietate, ci această manifestare de voință ar fi substituită de voința autorității competente.

Dacă am înțeles bine afirmația autorului, atunci nu putem fi de acord cu aceasta întrucât, dacă ar fi așa cum se susține, atunci nu ar fi îndeplinite, într-adevăr, cele două condiții cumulative în privința aceleiași persoane – posesorul, deși ar exercita posesia; voința de a uzucapa nu i-ar aparține acestuia, ci autorității competente.

În opinia noastră, și în acord cu alte opinii[15], chiar și cu opinia autorului citat[16], ambele elemente – posesia și manifestarea de voință – trebuie îndeplinite cumulativ în privința aceleiași persoane.

Astfel, considerăm că în cazul uzucapiunii simplificate analizate, voința de a uzucapa nu aparține autorității competente care dispune intabularea din oficiu, ci aparține tot posesorului uzucapant, numai că această manifestare de voință este prezumată de lege, iar această prezumție legală se întemeiază pe „faptul vecin și conex cu faptul generator de drepturi”[17] al manifestării de voință inițiale a posesorului, de notare a posesiei în cartea funciară făcută prin actul unilateral extrajudiciar reprezentat de cererea de notare a posesiei.

În mod evident, la momentul formulării cererii de notare a posesiei în cartea funciară, posesorul poate cunoaște foarte clar posibilele consecințe ale notării acestei posesii, întrucât dispozițiile art. 13 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 7/1996, care sunt previzibile și accesibile[18], prevăzând, în mod expres, efectul definitiv al notării – dacă sunt îndeplinite condițiile necesare – dobândirea dreptului de proprietate prin efectul legii și intabularea din oficiu a dreptului de proprietate.

Totuși, considerăm că prezumția legală la care ne-am referit este una relativă, iar aplicarea acesteia ar putea fi înlăturată de o manifestare de voință clar exprimată de posesor, în sensul că nu dorește să beneficieze de efectul legal achizitiv al notării posesiei, fiind nevoit astfel, ca în termenul de 3 ani, să solicite intabularea „(…) în baza actului de proprietate, ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege”, așa cum prevede art. 13 alin. (7) lit. b) din Legea nr. 7/1996.

Revenind la natura juridică a modului de dobândire a proprietății analizat, deși art. 13 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 7/1996 prevede că dreptul de proprietate se consideră dobândit „prin efectul legii” și prin derogare de la reglementările referitoare la uzucapiune, apreciem totuși, în acord cu autorii citați, că acest efect achizitiv se produce în temeiul uzucapiunii simplificate, așa cum este ea reglementată de Legea nr. 7/1996.

Deci, dreptul de proprietate nu se dobândește „prin efectul legii” în sine, ca atare, în sensul că legea este mijlocul specific de dobândirea a proprietății, ci prin intermediul uzucapiunii simplificate în maniera specificată în care este reglementată această instituție în Legea nr. 7/1996. Într-adevăr, în acord cu alți autori[19], considerăm că simpla mențiune a legii în sensul că se derogă de la reglementările referitoare la uzucapiune nu este suficientă pentru a contesta natura juridică de uzucapiune a acestui mijloc de dobândire a proprietății. Prin dispozițiile legii se derogă numai de la prevederile legale ale uzucapiunii clasice, reglementate de Codul civil, ajungându-se astfel, prin Legea nr. 7/1996, la consacrarea unei uzucapiuni specifice, simplificate, de „foarte scurtă durată”, așa cum noi am denumit-o.

În acest context, apreciem că sintagma „prin efectul legii” din art. 13 alin. (7) lit. a) partea finală din Legea nr. 7/1996 trebuie interpretată în sensul că dobândirea dreptului de proprietate se produce de drept, „fără nicio altă justificare sau procedură”, și nu în sensul că mijlocul de dobândire a dreptului de proprietate este legea în sine.

În fine, putem concluziona că, în opinia noastră, uzucapiunea „de foarte scurtă durată”, așa cum noi am denumit-o, este o uzucapiune simplificată, specifică, reglementată de dispozițiile Legii nr. 7/1996, care reprezintă un mod special de dobândire a dreptului de proprietate cu privire la imobile, în principiu, neînscrise în cartea funciară și pentru care nu există acte de proprietate, prin posesia notată în cartea funciară în mod neîntrerupt pe o perioadă de 3 ani.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 385.
[2] C. Bîrsan, op.cit., p. 390; În același sens, V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura C.H. Beck, București, 2009, pp. 346-347; G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 272; M. Nicolae, Uzucapiunea tabulară în Noul Cod civil. Aspecte de drept material și de drept tranzitoriu (intertemporal), Dreptul nr. 3/2013, p. 13 et seq.; O definiție mai detaliată a fost formulată în sensul că „(…) în contextul legislativ actual, uzucapiunea poate fi definită ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui drept real, care se manifestă prin posesie, ca stare de fapt, exercitată pe parcursul unui interval de timp cerut de lege și care produce efecte doar în situația manifestării active a voinței posesorului, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție (…), sub condiția înscrierii dreptului în cartea funciară, cu excepțiile prevăzute de Legea nr. 71/2011.” C. Drăgușin, Comentariile Codului civil, Posesia. Uzucapiunea (art. 916-952), Editura Hamangiu, București, 2012, p. 115.
[3] C. Bîrsan, op.cit., p. 390.
[4] Pentru un studiu temeinic și aprofundat al uzucapiunii în reglementarea Codului civil actual, a se vedea C. Drăgușin, op.cit., pp. 140-288.
[5] Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7 din 13 martie 1996, republicată, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 septembrie 2015.
[6] Aprobat prin Ordinul A.N.C.P.I. nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 bis din 31 iulie 2014.
[7] Pentru acest moment ne limităm doar să enumerăm aceste documente: a) documentația cadastrală recepționată de oficiul de cadastru și publicitate imobiliară; b) adeverință eliberată de primăria în a cărei rază teritorială este situat imobilul, din care să rezulte că: (i) posesorul a plătit taxele și impozitele locale ca un adevărat proprietar; (ii) imobilul nu face parte din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale; c) proces-verbal de vecinătate, cu semnăturile tuturor proprietarilor imobilelor învecinate; d) declarația pe propria răspundere a posesorului, dată în formă autentică, prin care acesta declară că: (i) posedă imobilul ca un adevărat proprietar; (ii) este sau nu căsătorit; în cazul în care este căsătorit, va preciza și regimul matrimonial; (iii) nu a înstrăinat sau grevat imobilul; (iv) imobilul nu a fost scos din circuitul juridic; (v) imobilul nu face obiectul vreunui litigiu; (vi) imobilul este deținut sau nu pe cote-părți; în cazul în care imobilul este deținut pe cote-părți, toți posesorii vor declara întinderea cotelor; e) înscrisul doveditor al posesiei, indiferent de forma în care este întocmit, atunci când acesta există; f) copia de pe actele de identitate și stare civilă; g) extrasul de carte funciară pentru informare, după caz.
[8] V. Stoica, Înscrierea posesiei în cartea funciară în cadrul înregistrării sistematice și al înregistrării sporadice, Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2018, pp. 159-179; C. Drăgușin, op.cit., pp. 218-224.
[9] Dobândirea dreptului de proprietate prin notarea posesiei în cartea funciară a avut o reglementare ce a diferit de-a lungul timpului, din anul 2010 până în prezent intervenind numeroase modificări care au afectat în mod grav caracterul predictibil necesar al unei norme legale. Astfel, „prin O.U.G. nr. 64/2010 privind modificarea și completarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 2 iulie 2010) a fost introdus art. 111, text modificat ulterior și devenit art. 13 după republicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 83 din 7 februarie 2013, în temeiul prevederilor art. III din Legea nr. 133/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 64/2010 privind modificarea și completarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 24 iulie 2012; ulterior, Legea nr. 7/1996 a cunoscut numeroase modificări și încă o republicare, în 2015, această formă republicată fiind și ea modificată, ultima dată prin O.U.G. nr. 31/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018. Prin Legea nr. 133/2012 s-a introdus art. 581 alin. (6), prin care se recunoștea posibilitatea înscrierii posesiei în cadrul înregistrării sporadice, devenit (…) art. 41 alin. (8)”. V. Stoica, op.cit., p. 162. Ulterior, partea introductivă a alin. (7) a art. 13, Capitolul III , Titlul I și alin. (8) și (9) ale art. 41, Capitolul I, Titlul III au fost modificate de pct. 7 și 13 ale art. I din Legea nr. 185/2018 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 23 iulie 2018). Apoi, lit. b) din alin. (8) și alin. (9) ale art. 41, Capitolul I, Titlul III au fost modificate de pct. 27 și 28 ale art. I din Legea nr. 105/2019 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 20 mai 2019).
[10] C. Drăgușin, op.cit., p. 220.
[11] V. Stoica, op.cit., p. 178.
[12] Ibidem, p. 169.
[13] Ibidem, p. 179.
[14] Ibidem, p. 178.
[15] C. Drăgușin, op.cit., p. 163.
[16] V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 351.
[17] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 492.
[18] Pentru un studiu detaliat asupra accesibilității și previzibilității legii, I. Deleanu, Accesibilitatea și previzibilitatea legii în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale a României, 2011, Dreptul nr. 8/2011, pp. 52-82.
[19] V. Stoica, Înscrierea posesiei în cartea funciară în cadrul înregistrării sistematice și al înregistrării sporadice, Revista Română de Drept Privat, nr. 2/2018, p. 169.
Uzucapiunea de „foarte scurtă durată” în reglementarea actuală a Legii nr. 7/1996. Natura juridică și domeniul de aplicare was last modified: august 19th, 2020 by Cristian Alexandru Mitroi

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii