Unele considerații referitoare la impactul dreptului Uniunii Europene asupra combaterii atingerilor aduse drepturilor personalității, a discriminării și a discursului instigator la ură prin internet și tehnologia informației
Gheorghe Bocșan - mai 1, 2017Concluzia CEDO asupra întregii cauze a fost expusă în paragraful 162 al deciziei: „Pe baza aprecierii în concret a elementelor precitate și ținând seama de raționamentul Curții de Stat în cauză, în particular de caracterul extrem al comentariilor în cauză, de faptul că acestea au fost depuse ca reacție la un articol publicat de societatea reclamantă pe un portal de actualități, pe care aceasta îl exploata cu titlu profesional, în cadrul unei activități comerciale, de insuficiența măsurilor pe care numita societate le-a luat pentru a retrage fără întârziere, după publicarea lor, a comentariilor ce se constituiau într-un discurs al urii și în incitare la violență, precum și pentru a asigura posibilitatea realistă a tragerii la răspundere a autorilor comentariilor pentru conținutul acestora, precum și de caracterul moderat al sancțiunii impuse, Curtea consideră că decizia jurisdicțiilor interne de a trage la răspundere societatea reclamantă se bazează pe motive pertinente și suficiente, având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statul pârât. De aceea, măsura litigioasă nu constituie o restricție disproporționată a dreptului de care beneficiază societatea reclamantă la libertatea de expresie. Prin urmare, nu există violare a art. 10 din Convenție”.
III. Libertate de expresie, drepturile personalității și dreptul la nondiscriminare. De la declarațiile de drepturi și convențiile internaționale la dreptul Uniunii Europene
Decizia CEDO din cauza Delfi AS contra Estoniei din 2015 reprezintă cu adevărat o schimbare de paradigmă în materie de preeminență a protecției acordate libertății de expresie, garantate de art. 10 al Convenției, pentru că, în pofida susținerii Curții, făcute chiar în motivarea deciziei Delfi AS, în sensul că privește dreptul la viață privată garantat de art. 8 și libertatea de expresie, prevăzută de art. 10 din Convenție ca valori ce merită o protecție egală, nu a fost întotdeauna așa. Ecuația era încă și mai disproporționată dacă ar fi să avem în vedere un al treilea parametru: dreptul de a nu fi discriminat.
Esența problemei juridice reprezentată de practicarea și instigarea la discriminare, hate crime și hate speech pe internet o constituie analiza relației dintre o libertate fundamentală și un drept fundamental al omului: libertatea de expresie versus dreptul de a nu fi discriminat pe motiv de rasă, origine etnică, culoare, religie, opinie politică sau altă opinie etc.
Libertatea de expresie. Poate e prea mult. Strict juridic, în sensul clasic este, fără îndoială corect, dar poate fi oare vorba despre o libertate fundamentală aceea de a da expresie discursului urii, aceea de a incita la violență împotriva unor etnii, comunități, rase? Răspunsul de bun simț este acela că nu poate fi acoperit de libertatea de expresie un astfel de comportament. Cu toate acestea, de multe ori, dreptul, ca fenomen normativ, văzut dintr-o perspectivă pozitivistă este contraintuitiv.
Nu există declarație de drepturi sau convenție internațională privind drepturile și libertățile fundamentale care să nu prevadă distinct, cu foarte mare atenție la detalii și de o manieră uneori hipertrofiată, libertatea de exprimare. Aceasta apare peste tot sub forma unei libertăți quasi-absolute, îngăduindu-se statelor să o limiteze, într-o marjă extrem de limitată.
Nu același lucru se întâmplă cu dreptul de a nu fi discriminat. Astfel, unele declarații și convenții îl privesc ca un drept fundamental în sine (de exemplu Declarația Universală a Drepturilor Omului), în vreme ce altele nu îi conferă acest statut, nu îl prevăd ca un drept fundamental de sine stătător, ci, mai degrabă ca un drept subsidiar, aflat în relație directă doar cu unele drepturi fundamentale recunoscute (cum ar fi cazul Convenției privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale).
Spre exemplificare:
Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 7 după cum urmează: „Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nicio deosebire, dreptul la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție legală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”. În acest text se garantează un drept fundamental propriu-zis și de sine stătător la non-discriminare; un marker evident al acestui caracter constă tocmai în formula introductivă: „toți oamenii”.
Iată cum abordează problema Convenția europeană cu privire la drepturile și libertățile fundamentale: art. 14, Interzicerea discriminării: „Exercitarea drepturilor și libertăților prevăzute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurate fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.
A se observa, în primul rând, faptul că titlul marginal al art. 14 nu conține o formulă de tipul: „dreptul la …”, și nici una de tipul: „toți oamenii”, ci o interdicție. Interdicția discriminării nu este una generală, ci are caracter special; ea se referă doar la drepturile expres recunoscute de convenție (dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii, sclaviei sau muncii forțate, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la un proces echitabil, nulla poena sine lege, dreptul la viață privată și familială, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare, dreptul la căsătorie, libertatea de întrunire și asociere, dreptul la un remediu efectiv).
Doar cu mult mai târziu, la 50 de ani de la semnarea Convenției (la 4 noiembrie 2000), prin Protocolul nr. 12 la Convenție, art. 1, s-a prevăzut interzicerea generală a discriminării, ca un drept fundamental în sine: „1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. 2. Nimeni nu poate fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia din motivele menționate la paragraful 1”.
Chiar și precizarea de la paragraful 1 al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție conține o prevedere prăfuită, punând accentul pe discriminările operate de autoritățile publice, câtă vreme, în lumea contemporană, o foarte mare parte din discriminări sunt săvârșite în sectorul privat.
Să observăm, prin comparație, modul în care Convenția europeană garantează libertatea de fundamentală de exprimare: art. 10 din Convenție – „1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare (n.n. – aceasta este formula juridică ce exprimă un drept sau o libertate fundamentală). Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de televiziune, cinematografie sau radio unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracționalității, protecția sănătății, a moralei, a reputației și drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.
Concluziile ce se pot cu ușurință desprinde din formularea art. 10 al Convenției sunt: excepțiile de la libertatea de exprimare pot consta în impunerea unei autorizări opționale pentru audiovizual; interzicerea implicită a unui regim de autorizare prealabilă pentru presa scrisă și cea electronică; folosirea de termeni impreciși, de tipul „într-o societate democratică”, lipsiți de o definiție tehnică și urmând a fi interpretați pur jurisprudențial; din punctul de vedere al problematicii discutate este foarte relevantă excepția legată de „prevenirea infracționalității” – astfel, O.U.G. nr. 31/2002, așa cum a fost modificată ulterior prin Legea nr. 217/2015 prevede infracțiuni realizate prin sisteme informatice: art. 4 pct. 21 – distribuirea și punerea la dispoziția publicului de materiale rasiste și xenofobe; art. 6 – negarea, contestarea, justificarea, minimalizarea Holocaustului ori a genocidului, crimelor contra umanității și crimelor de război; art. 61 – amenințarea unei persoane sau a unui grup de persoane cu săvârșirea de infracțiuni pentru care maximul pedepsei prevăzute de lege este închisoarea de cel puțin 5 ani, pe motiv de rasă, culoare, ascendență sau origine națională, etnică sau în considerarea religiei.
Pentru astfel de infracțiuni, al căror modus operandi presupune o folosire dincolo de frontierele libertății de expresie a internetului, în orice formă, inclusiv în cea a blogurilor și a social media, există deci răspunderea penală. Din păcate, acest tip de răspundere, de multe ori, nu rezolvă problemele pentru că apar dificultăți semnificative în ancheta penală în privința identificării autorilor faptei, în folosirea unor mijloace de probă de tipul metadatelor aferente comunicării electronice etc.
Procesul tragerii la răspundere penală al autorilor infracțiunilor sus-menționate, săvârșite prin internet, este cu atât mai anevoios cu cât prin decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Digital Rights Ireland, Seitlinger și alții[7], Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului[8] a fost invalidată. Respectând paralelismul, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind siguranța cibernetică a României (așa-numita lege „Big Brother”), Curtea Constituțională a admis obiecția și a constatat că legea este neconstituțională în ansamblul ei.
Fără a dori să comentăm decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene ori cea a Curții Constituționale a României, constatăm totuși că mijloacele de probă ce pot fi administrate în cadrul unei anchete penale având ca obiect infracțiunile la care ne-am referit anterior sau orice alte infracțiuni săvârșite în mediul electronic sunt mult mai puține, diminuând astfel considerabil șansele de succes ale anchetei.
Există însă și alte mijloace de a combate eficient discriminarea prin internet: răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciilor cauzate și pentru a dispune, pe cale judecătorească, obligația de a face să înceteze săvârșirea faptei ilicite.
Pentru stabilirea răspunderii unei companii, ori a oricărei alte persoane juridice sau fizice ce prestează servicii internet (în principal pentru prejudiciile cauzate, dar eventual și în răspundere penală) trebuie stabilit, din punctul de vedere al dreptului național (în statele Uniunii Europene) dacă respectiva companie sau persoană este un furnizor de servicii ale societății informaționale ori un furnizor de servicii de conținut.
Această diferențiere a fost introdusă prin Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000, privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic pe piața internă („Directiva privind comerțul electronic”)[9]. Prevederile acesteia se regăsesc în dreptul intern al statelor membre UE pe calea transpunerii. Astfel, această dihotomie este preluată automat de dreptul național. În România, Directiva Comerțului Electronic a fost transpusă prin Legea nr. 365 din 7 iunie 2002[10], modificată în repetate rânduri și republicată, una din modificările esențiale intervenind prin O.U.G. nr. 34/2014.
Astfel, în privința răspunderii pentru conținut, răspunderea civilă pentru daune este reglementată de dreptul comun în materie, respectiv dreptul civil, în măsura în care nu există dispoziții derogatorii prevăzute în norme juridice speciale. În materia internetului, aceste norme derogatorii pot rezulta din directiva sus menționată și din legile de transpunerea a acesteia în dreptul intern al statelor UE.
În măsura în care o societate comercială îndeplinește condițiile directivei pentru a fi considerată ca „furnizor de servicii ale societății informaționale”, aceasta beneficiază de un regim juridic preferențial, care presupune exonerarea sau limitarea substanțială a răspunderii civile delictuale. La fel se pune problema și pentru furnizorii de servicii ale societății informaționale persoane fizice ori persoane juridice fără scop lucrativ. Definiția unui furnizor de servicii ale societății informaționale este preluată în Directiva 2000/31/CE din precedenta Directivă 98/34/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE și presupune următoarele elemente: prestarea serviciului să fi fost făcută în scopul unei remunerații (din jurisprudența CJUE rezultă că remunerația poate consta și în drepturi bănești obținute din publicitate); prestarea serviciului să fie făcută la distanță, prin mijloace electronice; serviciul să fie prestat la solicitarea individuală a beneficiarului acestuia.
Câtă vreme un furnizor de servicii întrunește aceste condiții, acesta nu are o obligație juridică de a efectua o verificare de legalitate a conținutului informației transmise ori puse în circulație de către terți, nu are nicio răspundere pentru simpla transmitere a informației (art. 12 Directiva 2000/31/CE – „simpla transmitere”, „mere conduit”), nu răspunde pentru stocarea – caching (art. 13) și nici pentru stocarea – hosting (art. 14), în condițiile precizate la fiecare articol enumerat. Aceste condiții specifice s-ar putea rezuma, pe scurt, la ideea că furnizorul de servicii este apărat de răspundere pentru daune și de răspundere penală câtă vreme activitatea sa are un caracter „pur tehnic, automat și pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societății informaționale nu cunoaște și nu controlează informațiile transmise sau stocate” (pct. 42 din partea introductivă a Directivei).
De asemenea, trebuie reținut că, potrivit pct. 44 al Directivei: „un furnizor de servicii care colaborează în mod deliberat cu unul din destinatarii serviciului său în scopul de a întreprinde acțiuni ilicite depășește activitățile de simplă transmitere sau de stocare – caching și, prin urmare, nu poate beneficia de derogări în materie de răspundere prevăzută pentru acest tip de activitate”.
Limitările răspunderii furnizorilor de servicii intermediare nu aduc atingere posibilității de a interveni cu acțiuni în încetarea activității ilicite, de diferite tipuri, de exemplu hotărâri judecătorești ori decizii administrative care impun încetarea sau prevenirea unor încălcări, inclusiv prin înlăturarea informațiilor ilicite sau blocarea accesului la acestea (pct. 45 Directivă).
Pentru a beneficia de limitarea răspunderii, furnizorul unui serviciu al societății informaționale care constă în stocarea informațiilor este obligat să acționeze rapid pentru înlăturarea informațiilor ilicite sau pentru blocarea accesului la acestea de îndată ce ia la cunoștință sau își dă seama de caracterul ilicit al informației (pct. 46 din Directivă).
[7] Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 8 aprilie 2014 pronunțată în cauzele conexate C-293/12 și C-594/12, Digital Rights Ireland, Seitlinger și alții, ECLI:EU:C:2014:238.
[8] Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE, publicată în JO L.105/54 din 13 aprilie 2006, 13/vol. 53.
[9] Publicată în JO – L. 178/1 din 17 iulie 2000, 13/vol.29
[10] Legea nr. 365/2002, republicată 2006, privind comerțul electronic publicată în Monitorul Oficial nr. 483 din data de 5 iulie 2002, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 959 din 29 noiembrie 2006
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.