Unele considerații referitoare la impactul dreptului Uniunii Europene asupra combaterii atingerilor aduse drepturilor personalității, a discriminării și a discursului instigator la ură prin internet și tehnologia informației

La 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Tallinn a menținut hotărârea tribunalului. Instanța a subliniat că societatea reclamantă nu era obligată să efectueze un control preliminar asupra comentariilor scrise în portalul său de știri. Însă, dat fiind că a optat să nu facă așa ceva, ar fi trebuit să creeze un alt sistem eficace care ar fi asigurat eliminarea rapidă a comentariilor ilicite din portal. Curtea de apel a considerat că măsurile luate de societatea reclamantă nu erau suficiente și că faptul de a impune victimelor potențiale sarcina supravegherii comentariilor contravenea principiului bunei-credințe.

Curtea de apel a respins argumentul societății reclamante, conform căruia aceasta era exonerată de răspundere în baza Legii privind serviciile societății informaționale. Instanța a reținut că societatea reclamantă nu era un intermediar tehnic în privința comentariilor și că activitatea acesteia nu avea un caracter pur tehnic, automat și pasiv; din contră, îi invita pe utilizatori să scrie comentarii. Astfel, societatea reclamantă era mai degrabă furnizorul unor servicii de conținut decât al unor servicii tehnice.

La 10 iunie 2009, Curtea Supremă a respins recursul societății reclamante. Instanța a confirmat hotărârea curții de apel pe fond, însă a modificat parțial motivarea acesteia.

Curtea Supremă a achiesat la interpretarea dată de instanțele de rang inferior Legii privind serviciile societății informaționale și a reamintit că un furnizor de servicii ale societății informaționale, aflat sub incidența legii menționate și a Directivei privind comerțul electronic, nu avea nici cunoștință și nici control asupra informațiilor transmise ori stocate. În schimb, un furnizor de servicii de conținut putea reglementa conținutul informațiilor stocate. În prezenta cauză, societatea reclamantă a integrat mediul comentariilor în portalul său de știri și îi invita pe utilizatori să scrie comentarii. Numărul comentariilor influența numărul accesărilor portalului și, prin urmare, veniturile societății reclamante provenite din anunțurile publicitare afișate în portal. Astfel, societatea reclamantă avea un interes economic legat de comentarii. Faptul că societatea reclamantă nu scria ea însăși comentariile nu însemna că nu avea niciun control asupra mediului comentariilor. Aceasta a adoptat reguli pentru comentarii care prevedeau inclusiv ștergerea comentariile dacă se încălcau regulile. Utilizatorii, din contră, nu puteau modifica sau șterge comentariile scrise; nu puteau decât să le raporteze. Astfel, societatea reclamantă putea stabili care comentarii se publică și care nu. Faptul că nu s-a folosit de această posibilitate nu însemna că nu avea niciun control asupra afișării comentariilor.

Mai mult, Curtea Supremă a considerat că, în prezenta cauză, atât societatea reclamantă, cât și autorii comentariilor trebuiau considerați ca fiind cei care fac publice comentariile. În acest context, instanța s-a referit și la interesul economic al administratorului unui portal internet, ceea ce făcea să fie asimilabil unui editor de presă scrisă. Curtea Supremă a constatat că reclamantul putea alege pe cine să acționeze în justiție, iar L. a ales să dea în judecată societatea reclamantă.

Curtea Supremă a constatat că, în temeiul obligației sale legale de a preveni vătămarea altor persoane, societatea reclamantă ar fi trebuit să împiedice publicarea unor comentarii vădit ilicite. Mai mult, ulterior publicării comentariilor, nu le-a șters din inițiativă proprie, deși cu siguranță era conștientă de caracterul lor ilicit. Instanțele au constatat, în mod corect, că neglijența societății reclamante contravenea legii.

În decizie, la pct. 110 se afirmă: „Curtea notează de la bun-început că posibilitatea indivizilor de a se exprima pe internet constituie un instrument fără precedent de exercițiu a libertății de expresie. Acesta este un fapt necontestat, după cum a fost recunoscut de curte cu multiple alte ocazii (…). Cu toate acestea, avantajele acestei media sunt însoțite de un anumit număr de riscuri. Afirmații clar ilicite, în special defăimătoare, provenind din ură sau făcând apel la violență, pot fi difuzate ca nicicând în trecut, în lumea întreagă, în câteva secunde, iar uneori rămân on-line pe parcursul unei prea lungi perioade de timp. Acestea sunt cele două realități contradictorii ce se regăsesc în centrul prezentei cauze. Ținând seama de necesitatea de a proteja valorile garantate de Convenție și considerând că drepturile pe care aceasta le garantează în art. 10 și 8 merită un respect egal, trebuie să se găsească un echilibru care să prezerve esența atât a unuia din drepturi cât și a celuilalt. Astfel, recunoscând avantajele importante pe cere internetul le prezintă pentru exercițiul libertății de expresie, Curtea consideră că trebuie, în principiu, păstrată posibilitatea pentru persoanele lezate prin afirmații defăimătoare sau printr-un alt tip de conținut ilicit de a introduce o acțiune în răspundere de natură a constitui un recurs efectiv împotriva violărilor drepturilor personalității”.

CEDO reține, încă de la începutul analizei sale, că publicarea de activități și comentarii pe un site internet reprezintă, în esență, tot o activitate jurnalistică, însă specificul postării de comentarii ale cititorilor pe portalul de știri face imposibilă cerința față de proprietarul portalului de a edita toate comentariile, așa cum s-ar întâmpla în cazul presei scrise. În cazul internet-ului, autorii comentariilor postate sunt cei ce se află la originea publicării acestora, iar nu editorul. Societatea care administrează portalul de știri, în virtutea interesului economic pe care îl are (publicitatea de pe portal este atrasă de interesul publicului față de știrile publicate, ce se poate cuantifica și prin numărul de comentarii postate de cititori) are calitatea profesională de publicist față de comentarii.

În motivarea deciziei, CEDO a insistat asupra faptului că Delfi AS avea calitatea de profesionist în materie editorială, iar portalul deținut de aceasta era profund comercial, neavând nimic în comun cu forumurile internet în care, fără nicio miză comercială, internauții își expun diverse idei și opinii. De asemenea, Curtea face o distincție netă între situația acestui tip de portal de știri și situația social media, în care societatea furnizează doar spațiul necesar găzduirii conținutului. În opinia noastră, această distincție nu se justifică pe deplin pentru că și companiile din domeniul social media au un caracter profund comercial, sunt finanțate în mare parte din publicitate și au un interes direct economic în a capta cât mai mulți abonați, care să-și producă textele și conținutul audiovizual în spațiul aparținând companiei.

O altă constatare a CEDO, care vine în sensul celor constatate de instanțele naționale estone este aceea că respectivele comentarii aveau un caracter ilicit evident, alcătuit din discurs animat de ură și instigare fățișă la violență, astfel încât nu putea fi vorba despre necesitatea unei interpretări a textului pentru a se constata acest lucru.

O controversă între reclamanta Delfi AS și Guvernul Eston a vizat prevederea de către lege a ingerinței statului în exercițiul dreptului garantat de art. 10 din Convenție. Reclamanta a pretins că nu avea cum să știe că ar putea fi ținută responsabilă pentru conținutul comentariilor scrise de alții și needitate de ea, dar publicate pe portalul de internet care îi aparținea. Concluzia Curții a fost în sensul că, în calitate de editor profesionist, societatea reclamantă ar fi trebuit să cunoască legislația și jurisprudența internă și că ar fi putut oricum să solicite consiliere juridică. Curtea reamintește că portalul respectiv de știri era unul dintre cele mai mari din Estonia și că au existat deja poziții publice anterioare în sensul că respectivul portal găzduia frecvent comentarii injurioase și defăimătoare, la care ministrul justiției a răspuns că cei vătămați în drepturile și interesele lor pot acționa societatea în cadrul unui proces civil pentru acordarea de daune. În consecință, Curtea „consideră că societatea reclamantă era în măsură să aprecieze riscurile legate de activitățile sale și că trebuia să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele susceptibile a decurge din acestea. Ingerința litigioasă era, prin urmare, prevăzută de lege, în sensul paragrafului 2 al art. 10 al Convenției” (pct. 129 din Decizie).

În ceea ce privește cerința ca respectiva ingerință să fie necesară într-o societate democratică, Curtea a trecut în revistă jurisprudența sa precedentă în cauzele implicând presa și rolul său esențial într-o societate democratică, dar a reținut și că mijloacele de comunicare on-line și conținutul acestora riscă, încă și mai mult decât presa scrisă, să aducă atingere exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, în special a dreptului la respectul vieții private.

Mai mult, Curtea a afirmat deja în jurisprudența sa, că „discursul incompatibil cu valorile proclamate și garantate de Convenție nu este protejat de art. 10. Exemplele de un astfel de discurs despre care Curtea a luat la cunoștință cuprindeau negarea Holocaustului, justificarea politicii naziste, asocierea tuturor musulmanilor ideii de acte teroriste grave sau afirmația că evreii ar constitui sursa tuturor relelor din Rusia(…)” (pct. 136 din Decizie).

Jurisprudența anterioară a CEDO a acreditat ideea că, de principiu, ambele valori protejate de art. 10 și art. 8 din Convenție merită un tratament egal, dar că, în același timp, Curtea a recunoscut „de o manieră generală statelor o marjă amplă de apreciere atunci când au fost chemate să stabilească un echilibru între interese private concurente sau diferite drepturi protejate prin Convenție” (pct. 139 teza finală).

Pentru a aprecia proporționalitatea măsurilor luate de instanțele naționale, Curtea a decis că analiza pe care o operează în silogismul juridic al deciziei trebuie să țină seama de următoarele elemente: contextul comentariilor, măsurile aplicate de societatea reclamantă pentru a împiedica publicarea comentariilor defăimătoare și pentru a le retrage pe cele deja publicate, posibilitatea tragerii la răspundere a autorilor comentariilor defăimătoare mai degrabă decât a societății și consecințele procedurii interne asupra societății reclamante.

Cu privire la contextul comentariilor, Curtea a apreciat că articolul jurnalistic on-line, în sine, nu putea fi considerat că ar avea un conținut ilicit. Cu toate acestea, dat fiind caracterul profesionist și comercial al societății, aceasta trebuia să conștientizeze că un astfel de articol, chiar echilibrat și în limitele libertății de expresie jurnalistice, ar putea stârni un val de comentarii defăimătoare. Faptul că respectiva societate nu edita comentariile înaintea publicării acestora nu echivalează cu o lipsă de control asupra zonei din cadrul portalului destinate comentariilor. O altă caracteristică a contextului în care au fost publicate comentariile este aceea că societatea reclamantă, în documentul aflat pe portal și intitulat „Reguli pentru comentarii” stabilea corect criteriile conținutului ilicit al comentariilor, afirmând în același timp că își rezervă dreptul de a nu le publica, ori dacă au fost deja publicate de a le retrage, fie din proprie inițiativă, fie la cerere. De aici, concluzia Curții a fost în sensul clar că societatea Delfi AS avea controlul de fapt asupra conținutului comentariilor, astfel încât nu putea fi considerată un simplu prestator pasiv de servicii pur tehnice (de tipul celor prevăzuți având răspundere limitată pentru stocarea conținutului în baza Directivei privind comerțul electronic).

Cu privire la răspunderea penală ori civilă delictuală a autorilor comentariilor defăimătoare și incitatoare la ură și violență, Curtea, fără a nega răspunderea acestora, constată însă că identificarea autorilor este anevoioasă, aproape imposibilă și, mai mult, ar cădea în sarcina reclamantului în cazul unui proces civil în daune. Mai mult, chiar și în cazul unei plângeri penale depuse pentru acele comentarii al căror conținut realizează elementele constitutive ale unei infracțiuni, există dificultăți majore pentru organele judiciare în a stabili cu exactitate persoana autorului. În acest context, în cazul acțiunilor civile în daune, reclamantul are posibilitatea să cheme în judecată, la alegerea sa, persoanele care au redactat comentariile defăimătoare sau societatea care le-a publicat în condițiile prezentei spețe. Curtea reamintește în acest moment jurisprudența din speța Krone Verlag contra Austriei (nr. 4)[6], în care a decis că „a plasa asupra întreprinderilor media, a căror situație financiară este în general mai bună decât cea a autorilor comentariilor defăimătoare, riscul reparării prejudiciului cauzat persoanei defăimate nu constituie în sine o ingerință disproporționată în exercițiul libertății de expresie de către o astfel de întreprindere”.

Curtea remarcă faptul că, în cazul de față, societatea Delfi AS a șters comentariile defăimătoare la adresa domnului L. doar după scurgerea a șase săptămâni și numai după ce a primit notificarea din partea avocaților angajați de L. Chestiunea ce trebuia stabilită de Curte în acest context consta în a aprecia dacă reclamanta a pus la dispoziție un sistem de filtrare a comentariilor în funcție de conținutul acestora. Astfel, s-a constatat că anumite măsuri în acest sens au fost luate de reclamantă, prin prevederea unui buton de semnalare de către cititori a conținutului necorespunzător, ce urma apoi să fie retras. Au fost identificate și cazuri în care administratorii portalului au retras din proprie inițiativă numeroase comentarii având conținut ilicit, însă nu în cadrul prezentei spețe. În plus, reclamanta susținea că soft-ul ce opera portalul era prevăzut cu o funcție automată ce ștergea comentariile ce conțineau anumite cuvinte cheie, considerate obscene. Tocmai în această chestiune, Curtea a fost surprinsă de faptul că această funcție nu funcționa de o manieră efectivă pentru că respectivele comentarii în cauză conțineau cuvinte obscene și violente pur și simplu, fără a fi vorba despre exprimări metaforice.

Curtea reproșează totuși reclamantei faptul că în calitate de profesionist și comerciant nu a luat totuși acele măsuri care s-ar fi dovedit eficace pentru a limita propagarea discursului incitator la ură și violență, care nu ar putea fi considerate, în nici un caz, a fi o „cenzură privată”.

Raportat la apărarea formulată în procedurile interne de societate, în sensul că a asigurat un serviciu de înlăturare a comentariilor ilicite post-publicare, Curtea a luat notă despre acest fapt, însă a stabilit tranșant următoarele: „în cazuri de tipul celui examinat în speță, în care comentariile postate de terți se prezintă sub forma unui discurs al urii, plin de amenințări directe la integritatea fizică a unei persoane (…) pentru protejarea drepturilor și intereselor indivizilor și a societății în ansamblul său, statele contractante pot fi îndreptățite să considere responsabile portalurile de actualități pe internet fără ca acest lucru să constituie o violare a art. 10 din Convenție dacă aceste portaluri nu iau măsuri pentru retragerea comentariilor clar ilicite fără întârziere, imediat după publicarea lor, și chiar unei notificări de către victimă sau de terți” (paragraf 159, final).


[6] CEDO, Decizia din 9 noiembrie 2006, din cauza Krone Verlag GmbH & Co. KG contra Austriei, aplicația nr. 72331/01, paragraf 32.

Unele considerații referitoare la impactul dreptului Uniunii Europene asupra combaterii atingerilor aduse drepturilor personalității, a discriminării și a discursului instigator la ură prin internet și tehnologia informației was last modified: June 20th, 2017 by Gheorghe Bocșan

Only registered users can comment.

Arhiva Revista