Unele consideraţii privind reglementarea tanatopraxiei în România

Abstract

SOME CONSIDERATIONS ON THE LEGAL FRAMEWORK OF THANATOPRAXY IN ROMANIA

 Although the Romanian legislator managed to finalize the “Law on cemeteries, human crematoriums and funeral services” in 2014, we had to wait more than two years for the approval of the „Technical and Health Rules regarding the funeral services, burial, cremation, transport, exhumation and reburial of human corpses, cemeteries, human crematoriums, and also the professional criteria that must be met by the providers of funeral services”.

As a novelty, these detailed rules on the application of Law no. 112/2014 introduced in the Romanian legal framework the notion of thanatopraxy. Consequently, for a better understanding of this new concept, this article aims to answer prima facie a few key questions such as what is thanatopraxy, who can perform it and where can it be performed, without overlooking its impact on the deceased’s estate.

Keywords: thanatopraxy, corpse care, modern embalming, hospital, morgue, death care industry, funeral, inheritance, estate.

De curând, limba română s-a îmbogățit cu un neologism: tanatopraxie[1], termen introdus prin Normele tehnice și sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea și reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum și criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare și nivelul fondului de garantare[2], act normativ ce s-a lăsat îndelung așteptat, deși apariția sa era preconizată în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare[3].

Această lege s-a dorit a fi o reglementare unitară și transparentă a activităților de înființare, funcționare, închidere a cimitirelor, precum și a serviciilor funerare, considerându-se că aceste activități și servicii erau doar parțial reglementate de legislația existentă[4] iar oricum respectivele reglementări erau depășite, ne mai corespunzând condițiilor de viață actuale și nefiind nici corelate cu practica din alte state ale Uniunii Europene.

Întârzierea adoptării normelor sale de aplicare a fost justificată[5] prin aceea că, în forma aprobată de Parlament, art. 40 al Legii nr. 102/2014, care prevedea stabilirea prin Hotărâre a Guvernului a normelor tehnice și sanitare, precum și a criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare, a creat confuzii în interpretarea sa.

Confuzia ar fi fost generată de faptul că nu au fost indicate în mod expres autoritățile competente cu punerea sa în aplicare, astfel că autoritățile publice centrale responsabile cu ducerea la îndeplinire a elaborării proiectului de Hotărâre a Guvernului s-au găsit în situația de a nu-și mai putea asuma această sarcină în termenul de 90 de zile.

În final, sarcina elaborării proiectului de Hotărâre a Guvernului pentru stabilirea normelor de aplicare ale Legii nr. 102/2014 a revenit Ministerul Sănătății, tot acesta fiind și autorul legislației în vigoare la acel moment și care urma a fi parțial înlocuită[6].

Precum am menționat, aceste Norme introduc în peisajul juridic autohton conceptul de tanatopraxie care primește și o definiție legală, prin precizarea conținutului său, potrivit articolului 16 pct. 1 aceasta reprezentând „un ansamblu de metode și tehnici care se aplică după moarte corpului uman prin care se realizează igienizarea, îmbălsămarea, la nevoie restaurarea, reconstrucția și îngrijiri de estetică mortuară în scopul conservării temporare a corpului, precum și pentru a reda decedatului o înfățișare cât mai apropiată de cea anterior cunoscută, astfel încât să poată fi prezentat cu demnitate familiei (s.n.) și pregătit pentru funeralii”.

Cuvântul „familie” în acest context nu trebuie înțeles în sensul de persoane unite prin legături de rudenie sau căsătorie, ci într-un sens mult mai larg, ca incluzând toate persoanele ce-și vor lua rămas bun de la decedat în cadrul ceremoniilor funebre și mai ales persoana care, deși nu face parte din familia defunctului, este obligată să asigure înmormântarea acestuia potrivit art. 17 din Legea nr. 102/2014, cu atât mai mult cu cât nu am putea nega dreptul persoanei decedate la o ultimă prezentare demnă pentru simplul fapt că ar fi lipsită de rude sau de soț supraviețuitor, adică de familie în sensul Codului civil[7].

În același sens trebuie înțeles și articolul 2 alin. (1) teza I din Norme care, definind conceptul de servicii funerare, prevede că acestea „cuprind toate serviciile ce pot fi aduse unui defunct și familiei (s.n.) acestuia după momentul decesului, conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 102/2014”, aici familia putând avea și sensul de persoană care a încheiat convenția pentru prestarea serviciilor funerare. În privința noțiunii de servicii funerare trebuie să facem precizarea că aceasta are atât un sens larg, respectiv toate serviciile ce pot fi aduse unui defunct și familiei după deces, cât și un sens mai restrâns din care sunt excluse activitățile de îngrijiri mortuare, art. 8 lit. e) pct. 1 și 2 din Norme făcând distincție între activitățile de servicii funerare (spre exemplu primirea clienților și prezentarea produselor, primirea comenzii pentru înmormântare, transportul persoanei decedate[8]) și activitățile de îngrijiri mortuare ce includ manoperele de tanatopraxie.

Din definiția enunțată mai sus, conținutul noțiunii de tanatopraxie pare să includă întregul ansamblu de metode și tehnici care se aplică după moarte corpului uman în vederea pregătirii pentru înmormântare. Totuși, articolul 2 alin. (1) teza a II-a din Norme, în ceea ce privește pregătirea defunctului pentru înmormântare, face referire la îngrijirile mortuare ce sunt adresate direct corpului defunctului, iar în exemplificarea acestora menționează manoperele de spălare și igienizare, îmbălsămare și tanatopraxie. Aceasta ne duce la concluzia că tanatopraxia are atât un sens larg, cât și un sens mai restrâns ce nu include spălarea, igienizarea sau îmbălsămarea, aceasta din urmă fiind și cea mai importantă procedură realizată în cadrul tanatopraxiei înțeleasă în sens larg. Astfel, prin tanatopraxie în sens restrâns înțelegem doar manoperele de reconstrucție și estetică mortuară[9].

Nevoia de a reda decedatului o înfățișare cât mai apropiată de cea anterior cunoscută, astfel încât să poată fi prezentat cu demnitate persoanelor care vor participa la funeralii, se impune, cu atât mai mult cu cât România, fiind o țară majoritar ortodoxă, în principiu familiile optează pentru expunerea defunctului cu capacul sicriului deschis, situație în care persoanele decedate nu pot fi depuse, anterior înhumării, în sălile de ceremonii funerare (spre exemplu case mortuare, case funerare, capele) decât în baza certificatului de îmbălsămare/tanatopraxie [art. 27 alin. (1) din Norme], această condiție fiind preluată din vechea reglementare, respectiv art. 87 al Normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației[10].

Legea nr. 102/2014 și normele sale de aplicare mai menționează încă două situații în care procedura de îmbălsămare are caracter obligatoriu. Un prim caz este cel al îmbălsămării ca măsură de profilaxie și reducere a riscului biologic datorită cauzei medicale în ipoteza decesului survenit în afara unităților sanitare [art. 5 alin. (1) lit. b) din Norme]. Dacă decesul are loc într-o unitate sanitară, obligativitatea îmbălsămării este reglementată de art. art. 8 alin. (2) din Legea nr. 104 din 27 martie 2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea transplantului[11], eventuala îmbălsămare fiind realizată în cadrul serviciului de anatomie patologică. Al doilea caz este acela când defunctul este transportat în afara localității în care s-a produs decesul, ipoteză în care transportul nu se poate face decât după îmbălsămare [art. 29 alin. (4) din Legea nr. 102/2014]. În ceea ce privește cea din urmă situație, normele de punere în aplicare prevăd că îmbălsămarea nu ar fi obligatorie decât dacă decedatul este transportat în scopul înhumării într-o altă localitate decât cea în care s-a produs decesul, la o distanță de minimum 30 de kilometri[12] [art. 5 alin. (1) lit. b) din Norme]. Practic ne găsim în fața unei încercări de modificare a legii prin normele sale de aplicare, astfel, de lege ferenda considerăm necesară fie modificarea art. 29 alin. (4) din Legea nr. 102/2014 pentru a se asigura concordanța cu normele sale de aplicare, fie suprimarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Norme, cu atât mai mult cu cât normele de aplicare nu prevăd decât cazul în care transportul se face în scopul înhumării, nu și în vederea incinerării.

Parcurgerea procedurii de îmbălsămare este interzisă în unele circumstanțe, normele de aplicare a Legii nr. 102/2014 prevăzând în mod expres trei cazuri: un caz când efectuarea ei este, în fapt, doar întârziată pentru bunul mers al justiției și două cazuri când aceasta este cu desăvârșire prohibită din motive obiective sau din rațiuni de sănătate publică. În primul caz, dacă prin lege organul de urmărire penală sau instanța de judecată este obligată a dispune autopsia medico-legală, îmbălsămarea nu va putea avea loc decât după desfășurarea cercetării judiciare [art. 5 alin. (2) lit. a) din Norme], efectuarea îmbălsămării fiind amânată până la finalizarea acesteia. În al doilea caz, cel al bolilor infecțioase cu agenți biologici înalt patogeni [art. 5 alin. (2) lit. b) din Norme][13], îmbălsămarea este cu desăvârșire interzisă. Cel de-al treilea caz este cel al persoanelor decedate în afara unităților sanitare, care prezintă risc infecțios și care din alte motive obiective sau de sănătate publică nu se pot îmbălsăma [art. 20 alin. (1) din Norme].

Prin urmare, îmbălsămarea are caracter facultativ în foarte puține ipoteze practice (spre exemplu cazul în care, deși defunctul nu va fi expus cu capacul sicriului deschis iar înhumarea sau incinerarea va avea loc în localitatea în care a intervenit decesul, familia totuși optează în sensul efectuării îmbălsămării), aceasta fiind în principiu obligatorie și numai în mod excepțional cu desăvârșire prohibită.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al Normelor, la art. 2 alin (2) se prevede în mod expres că acestea „nu se aplică […] activităților specifice serviciilor de prosectură realizate numai în spitale și în instituțiile de medicină legală (s.n.)”, aceste activități urmând a fi desfășurate potrivit prevederilor Legii nr. 104/2003. Această excludere introdusă ulterior nu era stipulată și în proiectul elaborat de Ministerul Sănătății[14] care, spre deosebire de forma finală a normelor de aplicare a Legii nr. 102/2014, prevedea o reglementare unitară a tanatopraxiei, indiferent dacă este efectuată în cadrul spitalelor și instituțiilor de medicină legală ori de către prestatorii de servicii funerare.

Activitățile de prosectură desfășurate de serviciile de anatomie patologică și de prosectură ale spitalelor și instituțiilor de medicină legală includ și activități de restaurare a aspectului cadavrelor, precum: îmbălsămarea, spălarea, îmbrăcarea și cosmetizarea cadavrelor [art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 104/2003], astfel că aceste compartimente de prosectură efectuează manopere de tanatopraxie în sens larg, ca măsură medicală obligatorie pentru prevenirea contaminării, însă datorită excluderii de la domeniul de aplicare al Normelor nu vor fi supuse acestora, ci rămân guvernate de Legea nr. 104/2003.

Prin urmare, domeniul normelor de aplicare a Legii nr. 102/2014 va fi limitat exclusiv la prestatorii de servicii funerare persoane juridice de drept privat. Totuși, nu excludem posibilitatea ca spitalele care nu fac parte din sistemul public de sănătate să desfășoare activități de restaurare a aspectului cadavrelor în măsura în care au și compartimente de prosectură, caz în care această activitate nu va fi supusă normelor de aplicare a Legii nr. 102/2014, ci Legii nr. 104/2003.

Activitățile de îmbălsămare și alte servicii de estetică mortuară desfășurate de agenții economici a căror funcționare a fost avizată în trecut de Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” București sau de celelalte institute de medicină legală, în limitele competenței lor teritoriale, potrivit art. 15 lit. h) din Ordonanța nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală[15] vor fi guvernate însă de normele de aplicare a Legii nr. 102/2014, acestea nefiind excluse în mod expres din domeniul de aplicare al Normelor.

În ceea ce privește persoanele ce pot efectua manoperele de tanatopraxie, trebuie să distingem între perioada de dinainte și cea de după intrarea în vigoare a H.G. nr. 741 din 12 octombrie 2016.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Tanatopraxie provine din grecescul θάνατος ‎(thánatos, „moarte” – zeul morții în mitologia greacă fiind Thanatos) și πρᾶξις ‎(prâxis, „pricepere”), acest termen fiind întrebuințat spre exemplu și în limba franceză (thanatopraxie: ensemble des moyens techniques mis en œuvre pour la conservation des corps; l’embaumement en est la forme historique – Petit Larousse, 1995).

[2] Aprobate prin H.G. nr. 741 din 12 octombrie 2016, publicată în M. Of. nr. 843 din 24 octombrie 2016, act normativ intrat în vigoare la data de 23 noiembrie 2016 și denumit în continuare, brevitatis causa, „Norme”.

[3] Publicată în M. Of. nr. 520 din data de 11 iulie 2014 și intrată în vigoare la 90 de zile de la data publicării sale [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 102/2014]. Această lege a avut la rândul ei un parcurs mai sinuos, scurgându-se mai mult de 5 ani între prezentarea ei de către inițiatori și momentul intrării în vigoare, a se vedea PL-x nr. 592/2009, la adresa http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=10084 [consultat la data de 26.11.2016].

[4] A se vedea Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare, p. 1, disponibilă la adresa http://www.cdep.ro/proiecte/2009/500/90/2/em592.pdf [consultată la data de 26.11.2016].

[5] A se vedea Nota de fundamentare la H.G. nr. 741/2016, p. 2, disponibilă la adresa http://gov.ro/fisiere/subpagini_fisiere/NF_HG_741-2016.pdf [consultată la data de 26.11.2016].

[6] Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119 din 4 februarie 2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației, publicat în M. Of. nr. 127 din data de 21 februarie 2014.

[7] A se vedea art. 258 alin. (1) și art. 405 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011; I. Nicolae, Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept privat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 1-4.

[8] A se vedea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 102/2014.

[9] A se vedea Nota de fundamentare la H.G. nr. 741/2016, p. 4, disponibilă la adresa http://gov.ro/fisiere/subpagini_fisiere/NF_HG_741-2016.pdf [consultată la data de 26.11.2016].

[10] Aprobate prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119 din 4 februarie 2014, publicat în M. Of. nr. 127 din data de 21 februarie 2014.

[11] Republicată în M. Of. nr. 213 din data de 25 martie 2014.

[12] În proiectul inițial elaborat de Ministerul Sănătății exprimarea era mai clară, obligativitatea îmbălsămării intervenind când decedatul este transportat într-o altă localitate decât cea în care s-a produs decesul, la o distanță mai mare de 30 de kilometri [art. 7 alin. (1) lit. b) din Proiectul normelor] și fără a distinge între înhumare și incinerare. Proiect disponibil la adresa http://www.ms.gov.ro/documente/HG_1233_2516.pdf [consultat la data de 26.11.2016].

[13] Metodologia specifică de încadrare a riscului infecțios urmează a fi aprobată prin ordin al ministrului sănătății în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a normelor de aplicare a Legii nr. 102/2014.

[14] A se vedea Proiectul Hotărârii de Guvern pentru aprobarea normelor tehnice și sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea și reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum și criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare, disponibil la adresa http://www.ms.gov.ro/documente/HG_1233_2516.pdf [consultat la data de 26.11.2016].

[15] Republicată în M. Of. nr. 996 din data de 10 noiembrie 2005.

Unele considerații privind reglementarea tanatopraxiei în România was last modified: ianuarie 17th, 2017 by Silviu-Dorin Șchiopu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii