Unele considerații privind instituția testamentului

Abstract

“Certain considerations regarding the institution of will”

In this study, the author puts forward certain considerations regarding the institution of the will deemed as a source of information.

The structure and the content of this study reveal the comments on the legislative historical benchmarks in the matter of will and on the will provided in the Civil Code, considering, for the purpose of the above-mentioned, the doctrine developed by certain famous names in the matter of law (G. Filitti, N. Iorga, D. Rotaru, Liviu Stănciulescu, Gabriel Boroi).

Finally, the author puts forward brief considerations regarding the role and the importance of the institution of will.

Keywords: will; institution of will; legislative historical benchmarks; the role and importance of the institution of will; Civil Code.

Noțiuni introductive

Puține instituții de drept au un conținut atât de mozaicat și cu încărcătură emoțională atât de conturată precum testamentul. Analizând conținutul unui testament, putem practic să spunem că analizăm din punct de vedere juridic, cultural, religios, momentul istoric al societății la data la care acesta a fost redactat.

Dominat de temeri, ură, dragoste, relații de familie, răzbunări, împăcări și concepte religioase, testamentul rămâne un izvor de informații, extrem de util și valoros, atât pentru istoria dreptului, cât și pentru evoluția istorică a unei societăți.

Repere istorice legislative, în materia testamentului

Începând cu momentul în care practic, dispozițiile testamentare se transmiteau cu limbă de moarte, continuând cu apariția formei scrise rudimentare ale acestuia, respectiv diată (zapis, carte sau izvod), instituția testamentului o regăsim în fiecare etapă de dezvoltare a societății, tot mai articulată și mai reglementată. Regăsim astfel referiri la instituția testamentului în „Manualul juridic al lui Andronache Donici, în Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilanti sau în Codul Calimach de la 1816”[1].

Începând cu Codul Calimach (1816) și cu Legiunea Caragea (1818), putem spune că norma legală cu privire la testament este elaborată, articulată și cu accente procedurale, existând prevederi ce impuneau condiții de fond și formă pentru a fi valabile. Astfel, în Legiunea Caragea (1818), în Cap. IV, art. 24 și art. 36, se stabilea că, pentru a fi valabilă diata, aceasta trebuia să: „se facă în scris, iscălind-o cel ce o face și mărturisind-o cu iscălitura sa arhiereul – preotul – locului sau judecătorii, sau trei martori care să fi văzut sau să fi auzit de la cel ce a făcut diata că este diata sa”[2]. Tot în acest capitol, textul reglementează mai profund instituția, propunând soluții pentru situații mai speciale, precum ar fi situația în care: „când cel ce face diata nu vrea să știe martorii cele scrise în diată este absolut slobod, strângând-o sau pecetluind-o, să o dea să o iscălească pe dinafară, spunându-le numai că este diata sa, iar de va fi scrisă diata de tot cu mâna ce a făcut-o atunci și făr de martori să aibă tărie întocmai ca cea mărturisită”[3].

Odată cu Codul Civil de la 1864, preluând filozofia franceză în materia testamentară, Codul Civil român impune condiții de fond și formă a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a documentului. În același timp, se concretizează mai multe tipuri de testament precum: testamentul olograf, mistic și autentic[4].

O problemă de drept pentru momentul acela este semnalată în prefața lucrării Testamente – antologie de Georgeta Filitti, apărută la Editura Notarom în anul 2007, de către dr. Dumitru Viorel Mănescu, președinte a Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România.

În materialul indicat, domnia sa supunea atenției problemele de drept ridicate de testamentul lui I. Otetelișanu. În testament, autorul acestuia „dispune ca soția lui să devină legatară universală, lăsând totodată uzufructul asupra unei moșii primei sale soții. Testamentul conține clauza ca la moartea legatarei, averea rămasă să fie destinată unui institut de fete; ulterior este instituit ca legatar un prieten, cu obligația de a constitui acel institut. Procesele care s-au iscat după deschiderea succesiunii au fost purtate de colateralii testatorului în scopul invalidării testamentului, întrucât legatul părea a fi o substituție fideicomisară. Faptul că, în cele din urmă, I. Calinderu a fost recunoscut legatar universal se datorează împrejurării că instanța a considerat valid legatul rămășiței, instituit de testator în favoarea sa”[5].

În acest context apreciem că se cuvine să subliniem rolul lucrării Testamente (1599-1917) – Antologie și studiu introductiv de Georgeta Filitti, lucrare ce reprezintă o valoroasă sursă de informare în materia testamentului, cuprinzând integral textul a 57 de testamente, începând cu testamentul lui Zotu Țigarà, din 2 avril 1599 și încheind cu testamentul lui Alexandru Iliescu din 7 juillet 1917. Printre testamentele pe care le regăsim în lucrare, merită menționate ca fiind o provocare spre studiu nu numai pentru juriști, cât și pentru istorici, testamentul Ecaterinei Mavrocordat din 25 juin 1776, Dosithei Filitti din 19 octobre 1825, Safta Brâncoveanu din octobre 1835, Ciucă Stanciu Vladu din 7 janvier 1847, Barbu Catargi din janvier 1858, Mihail Sturdza din 28 octobre 1863, Emanoil Gozsdu din 4 novembre 1869, Al. I. Cuza din 8 janvier 1873, Ioan Otetelișeanu din 19 mars 1876, Smaranda Sturdza din 8 août 1884, Episcopul Melchisedec din 4 octobre 1889, Regele Carol I din 14/26 février 1889, codicille 14/27 décembre 1911.

Analiza acestor testamente merită abordată atât din punct de vedere stilistic, conceptual, cât și juridic „Selectate aleatoriu, din medii sociale diferite, cu pondere economică la fel de variată, testamentele constituie în primul rând repertorii riguroase de bunuri mobile și imobile. Intervine apoi „ultima voință”, destinația pe care cel aflat in articuli mortis o dă proprietății sale. Fără să generalizăm, e de observat că mai toți testatorii revin cu gândul la locul de obârșie, la neamul din care se trag. Pământ de adopție cu precădere pentru mulți greci din Epir, bulgari sau evrei, România înfățișează un mozaic de proprietăți mari, bine administrate, rentabile, al căror beneficiu, la un moment dat, ia în parte drumul străinătății”[6].

Este de remarcat stilul acestor testamente care ne conduc la concluzii privind pătura socială din care făceau parte, orgoliul, mândria sau generozitatea acestora, concepțiile religioase, precum și rolul important al sfătuitorilor cu pregătire juridică care i-au asistat pe aceștia în redactarea actelor în cauză.

Testamentul, ca document juridic, era privit cu mare seriozitate și i se conferea o importanță deosebită atât de către autor, cât și de către beneficiarii dispozițiilor testamentare, sau de către sfătuitorii juridici, în cea mai mare parte aceștia fiind notari, profesioniști ce dețineau această competență în materia testamentară încă din vechime.

Cu titlu de exemplu, referindu-ne doar la testamentul lui Zotu Țigará, încheiat la 2 aprilie 1599, depășind introducerea ce conține parfumul lingvistic și conceptual al vremii: „în numele lui Dumnezeu cel veșnic, amin. Anul de la întruparea Domnului nostru Iisus Cristos 1599, indiction 12, ziua de miercuri, aprilie în doi”, ne atrage atenția încă din debutul documentului importanța pe care o dă autorul testamentului cu privire la respectarea tuturor cerințelor procedural juridice, cerințe pentru ca acest document să fie valabil, dar și pe deplin înțeles de către cei care urmau a-l citi.

În susținerea concluziei noastre de mai sus, cităm introducerea făcută de către Zotu Țigará sub îndrumarea notarului, la testamentul pe care îl analizăm: „Ținând seama de starea precară a vieții în care mă aflu, eu, Zotu Țigará, mare spătar la dl. Zorzi, sănătos la minte, deși corpul este suferind, zăcând la pat, l-am chemat la mine pe Andrea di Ercoli, notar din Veneția, căruia i-am înfățișat prezentul document scris de mână străină, și fiindu-mi acesta citit de notar cuvânt din cuvânt, am spus hotărât că el conține ultimul meu testament și ultima dorință, și l-am rugat, în cazul morții mele, să-l deschidă, să-l publice, să împlinească voința și să-l confirme după legile notarilor venețieni, astfel încât să capete formă de testament public și în ceea ce privește redactarea altei copii pentru a fi prezentată Cancelariei, i-am spus să o prezinte pe aceasta, și în ceea ce privește Sfintele Locuri, am spus că nu vreau să mai dispun nimic”.

De asemenea, detalii riguroase cu privire la respectarea procedurii le regăsim și spre finalul testamentului prin următoarele precizări: „Semnătura testatorului, așa cum a dorit să se facă. Am renunțat la semnătura notarului. Eu, Andreas de Herculis (dl. Iosef), notar public și în chestiuni de posesie am completat și lucrat acest document. Au servit drept martori: Diaconul Eremia (dl. Nicolaos), grec și dl. Francisc Bartirati (dl. Angeli). În ziua de 11 iunie 1599. Redactată în manuscris la Bancă de preacinstitul Paolo Delatti, funcționar”[7].

Remarcăm, de asemenea, în textul testamentelor vremii grija pentru soțul supraviețuitor, iar în cazul persoanelor cu avere, persoane care dețineau anumite poziții sociale și dregătorii, precum și în cazul fețelor bisericești, introduceri în text ce reprezintă practic filozofii de viață, concluzii existențiale și îndemnuri spirituale. În aceste cazuri, de cele mai multe ori, întâlnim prevederi testamentare prin care autorul testamentelor solicită înființarea unor așezăminte, fundații, parcuri, școli, biserici, biblioteci și acorduri de burse, încercând astfel să transmită posterității nu numai un mijloc material de îndeplinire a unui deziderat personal și mai ales să promoveze în istorie statutul de filantrop, de persoană generoasă, preocupată de nevoile celor din jur și apropiată de cei sărmani.

Cu cât străbate istoria, instituția testamentară se consolidează, dar, își pierde în mare parte din parfumul specific epocii, iar preocupările filozofice și existențiale ale autorului sunt din ce în ce mai greu de regăsit, toate acestea dispărând în beneficul aspectelor de ordin practic și util.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Codul Calimach 1816, art. 738 – „testamentul se face în scris și nescris, vederat și tăinuit, cu martori și fără martori”.

[2] Legiunea Caragea 1818, Cap. IV, art. 26 și 34.

[3] Legiunea Caragea 1818, Cap. IV, art. 26 și 34.

[4] Codul Civil de la 1864, art. 858.

[5] Georgeta Filitti – Testamente (1599 – 1917) – Antologie și studiu introductiv de Georgeta Filitti, Ed. Notarom, București 2007, p. 13.

[6] Georgeta Filitti – Testamente (1599-1917) – Antologie și studiu introductiv de Georgeta Filitti, Ed. Notarom, București 2007, p. 19.

[7] Publicat de N. Iorga în „Foaia de zestre a unei domnițe moldovene din 1587 și exilul venețian al familiei sale”, București, 1926, pp. 22-26. Traducere din limba italiană de dna. Margherita Dorissa și din limba latină de dl. Valeriu Dițuleasa; Georgeta Filitti – Testamente (1599-1917) – Antologie și studiu introductiv de Georgeta Filitti, Ed. Notarom, București 2007, p. 69.

Unele considerații privind instituția testamentului was last modified: februarie 8th, 2016 by Liviu-Bogdan Ciucă

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii