Unele aspecte privind dreptul de proprietate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Cât privește sfera subiectelor obligate să respecte dreptul de proprietate reglementat la articolul 17 din Cartă, articolul 51 prevede că: ,,1) Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate. (2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.ˮ

În acest sens, menționăm Hotărârea J. c. Parlamentului european (Cauza T-160/10), având ca obiect o petiție referitoare la o pretinsă încălcare de către un stat membru a dreptului de proprietate consacrat de articolul 17 din Cartă, Tribunalul a reamintit domeniul de aplicare al Cartei în lumina dispozițiilor articolului 51 și a apreciat că petiția nu are legătură cu aplicarea dreptului Uniunii, deoarece pretinsa încălcare a dreptului de proprietate ar rezulta dintr-o acțiune a autorităților austrice ,,fără legătură cu aplicarea dreptului Uniuniiˮ. Prin urmare, în absența unei astfel de legături strânse cu legislația Uniunii, eventuala încălcare a drepturilor de proprietate de către un stat membru nu are legătură cu aplicarea dreptului Uniunii și, deci, nu se referă la domeniile de competență ale Uniunii.

Spre deosebire de dreptul la libera exercitare a activităților economice, în literatura juridică străină[9], s-a subliniat că jurisprudența Curții de Justiție de la Luxembourg, referitoare la dreptul de proprietate „se caracterizează în special prin ceea ce nu este spus”, această jurisdicție abținându-se, cel mai adesea, de la a se pronunța asupra naturii reale a obiectului dreptului de proprietate protejat.

Totuși, nu este nici o îndoială că „dreptul de proprietate este garantat în dreptul comunitar, în conformitate cu tradițiile comune constituțiilor statelor membre, reflectate și în primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”[10], protocol care consacră dreptul la respectarea bunurilor proprii[11]. Prin urmare, CJUE interpretează dreptul de proprietate în lumina articolului 1 al Protocolului 1 al CEDO, așa încât pentru a evidenția ce înțelege CJUE prin obiectul dreptului de proprietate, ar trebui să amintim că în jurisprudența Curții de la Strasbourg. termenul de bunuri înglobează orice valoare patrimonială. În acest sens, prof. M. Uliescu a subliniat că ,,De esența reglementării dreptului de proprietate este precizarea obiectului dreptului de proprietate și anume bunurile […]. Termenul „bunuri” răspunde unor accepțiuni diferite. Cuvântul „bunuri” evocă ideea unei valori de care o persoană profită. Acest sens a fost reținut și în ordinea europeană, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.ˮ[12]

Ținând cont de interesele generale ale Uniunii și, în mod deosebit, de obiectivul integrării, unul dintre cele mai dificile aspecte ale abordării dreptului de proprietate în ordinea juridică a Uniunii privește modalitățile de realizare a protecției acestui drept. În acest sens, trebuie remarcat că CJUE a elaborat formule de compromis de natură a pune în balanță, pe de o parte, drepturile individuale, iar, pe de altă parte, obiectivul integrării, obiectiv care, de altfel, a făcut necesare și justificate anumite limitări ale acestor drepturi individuale. Totodată, mai trebuie menționat că evaluarea acestor limitări a fost făcută de către Curte în lumina dispozițiilor articolului 1 al primului Protocol adițional la CEDO și a jurisprudenței Curții EDO, jurisdicție cu care CJUE a dezvoltat încă de la începuturi un dialog, chiar dacă, uneori, au existat și opinii divergente.

Așa cum am arătat deja, în jurisprudența constantă a CJUE, dreptul de proprietate este recunoscut ca făcând parte din principiile generale ale dreptului Uniunii, fiind garantat în dreptul Uniunii. Cu toate acestea, dreptul de proprietate nu apare ca fiind o prerogativă absolută, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcției sale în societate. În consecință, unele limitări pot fi aduse folosinței dreptului de proprietate, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de Comunitate și să nu constituie, din perspectiva obiectivului urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce atingere chiar substanței dreptului astfel garantat.[13]

Prin urmare, în materie de limitare a dreptului de proprietate, exigența generală de proporționalitate presupune menținerea unui just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele de protejare a interesului individual.[14]

După o formulă familiară drepturilor interne, Convenția Europeană prevede două categorii de limitări ale dreptului de proprietate: lipsirea de dreptul de proprietate și reglementarea folosinței bunurilor. Aceste două tipuri de restricții ale exercitării dreptul de proprietate sunt reținute și la nivelul dreptului Uniunii.

Este important așadar să vedem cum CJUE califică în practică o limitare fie ca lipsire de drept de proprietate, fie ca reglementare a folosinței bunurilor.

Cu privire la lipsirea de dreptul de proprietate, din câte știm, CJUE nu a calificat niciodată o măsură litigioasă ca fiind de expropriere. Acest lucru se datorează în parte faptului că această jurisdicție nu poate recurge la o astfel de calificare decât în ceea ce privește acțiunile instituțiilor comunitare. Astfel, Curtea a adoptat o poziție deosebit de prudentă în ceea ce privește aprecierea existenței unui caz de expropriere, îndeosebi, în ceea ce privește exproprierea fără despăgubire.[15]

În ceea ce privește acțiunile autorităților naționale în materie de expropriere, controlul acțiunilor acestora revine în mod normal jurisdicțiilor naționale. Astfel, în Hotărârea Annibaldi[16], CJUE a conchis că o lege națională cu privire la expropriere nu are drept scop punerea în aplicare a dreptului Uniunii și se referă la un domeniu care intră în competență statelor membre. Cu toate acestea, în Hotărârea Fearon[17], CJUE a stabilit că poate controla conformitatea procedurii urmate în cazul exproprierii cu respectarea dreptului de proprietate, așa cum a fost ea recunoscută în ordinea juridică comunitară.

În Hotărârea Wachauf, CJUE a stabilit că o reglementare comunitară care ar avea drept efect privarea, fără compensații, a concesionarului de fructul muncii sale ar fi incompatibilă cu protecția drepturilor fundamentale din dreptul Uniunii[18]. Această concepție este recunoscută formal în dreptul Uniunii prin articolul 17 alineatul (1) din Cartă care prevede că orice privare de proprietate să implice o despăgubire justă acordată în timp util pentru pierderea suferită.

În ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, se pare că, spre deosebire de CJUE, Curtea EDO a dezvoltat o jurisprudență mai favorabilă persoanelor fizice. Într-adevăr, istoric, în ordinea juridică a Uniunii, interesul general a prevalat asupra drepturilor particularilor, fiind considerat un fel de ,,viză de proporționalitate” pentru orice măsură de limitare a protecției dreptului de proprietate.[19]

Însă, în ultimii ani, se pare că o nouă tendință prinde contur în ordinea juridică a Uniunii. În acest sens, hotărârile CJUE pronunțate în cauzele Kadi conțin elemente de analiză deosebit de clarificatoare privind limitările care pot fi aduse folosinței dreptului de proprietate din perspectiva intereselor generale urmărite de Uniune.

În acest sens, așa cum s-a subliniat în doctrina străină[20], în Hotărârea Kadi din 3 septembrie 2008 (C-402/05 P și C-415/05 P), CJUE a afirmat fără echivoc dorința de a proteja drepturile fundamentale, chiar dincolo de echilibrul pe care CEDO l-ar menține între aceste drepturi, pe de o parte, și cerințele satisfacerii intereselor generale, pe de altă parte. Într-adevăr, în această hotărâre, CJUE a revenit asupra chestiunii relației sale cu Curtea EDO, a reamintit că sistemul CEDO este o sursă de inspirație, însă a arătat că protecția conferită drepturilor fundamentale în ordinea juridică a Uniunii poate fi mai mare, cu condiția ca această protecție să fie întotdeauna raportată la obiectivele de interes general urmărite de Uniune.


[9] G. Alberton-Heffner, «Le droit de propriété dans la jurisprudence communautaire», în Réalités et perspectives du droit communautaire des droits fondamentaux, F. Sudre, H. Labayle (dir.), Bruylant, Bruxelles, 2000, p. 339.

[10] Cauza 44/79, punctul 17, www.curia.europa.eu .

[11] Articolul 1 Protecția proprietății din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevede că: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

[12] M. Uliescu ,,Noțiunea de bun. Accepțiuni posibile”, p. 4, în Știință și codificare în România, Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice, 2012, Academia Română, București, 2012.

[13] A se vedea în acest sens Hotărârea Schräder HS Kraftfutter, C-265/87, punctul 15.

[14] F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 381.

[15] A se vedea Hotărârea Wachauf, C-5/88, p. 19.

[16] Cauza C-309/96, Annibaldi, din 18 decembrie 1997.

[17] Cauza C-182/83, R. Fearon, din 6 noiembrie 1984.

[18] Cauza C-5/88, Wachauf, Hotărârea din 13 iulie 1989.

[19] M. Jaeger, La protection du droit de propriété dans l’ordre ….., op.cit., p.163

[20] P. Mengozzi, ,,The Protection of Fundamental Rights and Pursuit of General Interest in the Community Lawˮ, p. 456, citat după M. Jaeger, La protection du droit de propriété dans l’ordre ….., op.cit., p.164.

Unele aspecte privind dreptul de proprietate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene was last modified: ianuarie 14th, 2016 by Camelia-Lilieana Gheorghiu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii