Unele aspecte privind dreptul de proprietate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

Abstract

Certain aspects regarding the ownership right in the case law of the Court of Justice of the European Union”

In the framework of European Union law, the right to property is one of the general principles of EU law and is enshrined in Article 17 of the Charter of Fundamental Rights of the European Union.

However, the right to property does not enjoy absolute protection, but must be viewed in relation to his function in society. Consequently, the exercise of this right may be restricted, provided that those restrictions correspond to objectives of public interest pursued by the European Union and do not constitute, in relation to the aim pursued, a disproportionate and intolerable interference, impairing the very substance of the rights thus guaranteed.

In addition, the exercise of the right to property may be restricted in order to ensure compliance with other fundamental rights protected by EU law.

Keywords: the right to property, European Union law, objectives of public interest, restrictions on the right of property, possessions.

La începuturile integrării comunitare, tratatele nu conțineau nicio dispoziție referitoare la protecția drepturilor fundamentale, dat fiind considerentele de ordin economic care au determinat înființarea Comunității Europene. Prin urmare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare ,,CJUEˮ), sesizată cu această chestiune, nu a recunoscut existența acestor drepturi în ordinea juridică a Uniunii.

Deși inițial, dreptul Uniunii nu recunoștea drepturile fundamentale, totuși, dreptul de proprietate figura în Tratatul de instituire a Comunității Europene (denumit în continuare ,,TCEˮ) la articolele 295 (articolul 345 din TFUE[1]) și 30 din TCE (articolul 36 TFUE). Însă, în acest context, dreptul de proprietate nu era considerat ca un drept individual, ci ca o limită negativă a competenței Comunității, ca o excepție de la aplicarea dispozițiilor de drept comunitar[2]. Prin urmare, reglementarea dreptului de proprietate (publică sau privată) a fost lăsată în competența statelor membre, excluzându-se, în principiu, posibilitatea de intervenție a Uniunii în acest domeniu.

O dată cu trecerea timpului, protecția drepturilor fundamentale a devenit necesară ca urmare a presiunii jurisdicțiilor naționale, îndeosebi a curților constituționale germane și italiene, care ar fi pus sub semnul întrebării supremația dreptului Uniunii în cazul în care acesta nu ar fi respectat drepturile fundamentale garantate la nivel național.[3] Astfel, începând cu hotărârea pronunțată în cauza Stauder (cauza C-29/69) și continuând cu hotărârile Internationale Handelsgesellschaft (cauza C-11/70), Nold (cauza C-4/73), CJUE a recunoscut importanța acestor drepturi fundamentale, arătând că acestea sunt parte integrantă a principiilor generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte. În acest scop, CJUE a subliniat că se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, astfel încât nu pot fi admise în Comunitate măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de constituțiile acestor state. Instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat, pot furniza, de asemenea, indicații de care ar trebui să se țină seama în cadrul dreptului comunitar. În această privință, CEDO are o semnificație particulară.

Cu privire la dreptul de proprietate ca principiu general de drept, în hotărârea Hauer (cauza C-44/79), CJUE arată că dreptul de proprietate este garantat în ordinea juridică comunitară, în conformitate cu tradițiile constituționale comune ale statelor membre, reflectate și de Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare CEDO). De atunci, CJUE a făcut trimiteri repetate la Protocolul nr. 1 al CEDO în jurisprudența sa în materie, subliniind, însă, autonomia sa în interpretarea dreptului de proprietate.

Recunoașterea de către CJUE a drepturilor fundamentale ca principii generale ale dreptului Uniunii a reprezentat o etapă de importanță crucială în îmbunătățirea funcționării Uniunii Europene, reprezentând, totodată, și o ocazie de reafirmare a supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național.

Mai târziu, protecția drepturilor fundamentale recunoscută inițial de jurisprudență a fost formalizată în tratate. Astfel, prima referire la drepturile fundamentale a fost făcută în Tratatul de la Maastricht, la articolul F, alineatul (2)[4]. Apoi, o dată cu Tratatul de la Nisa, a fost adoptată și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare ,,Cartaˮ), fără a avea, însă, forță juridică.

Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană recunoaște toate drepturile, libertățile și principiile înscrise în Cartă cărora le atribuie aceeași valoare juridică ca și tratatelor constitutive.

Dreptul de proprietate, ca drept fundamental în ordinea juridică a Uniunii, este consacrat și garantat în ordinea juridică a Uniunii prin articolul 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede că:

,,(1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. (2) Proprietatea intelectuală este protejată.ˮ

Odată cu intrarea sa în vigoare, Carta a devenit pentru CJUE un punct de plecare în evaluarea drepturilor fundamentale, acest instrument fiind citat în peste o sută de hotărâri ale acestei instanțe. Dacă în anumite cauze CJUE s-a limitat doar la o menționare a Cartei, în alte cauze, această jurisdicție a invocat Carta ca instrument juridic obligatoriu.[5]

Redactarea articolului 17 care reglementează dreptul de proprietate a fost inspirată de conținutul articolului 1 din Protocolul 1 al CEDO. Prin urmare, având în vedere asemănarea textului din Cartă cu cel din CEDO, în principiu, nu ar trebui să existe dificultăți în ceea ce privește interpretarea dreptului de proprietate reglementat de Cartă în lumina dreptului de proprietate reglementat prin Protocolul 1 al CEDO.

Articolul 52 alineatul (3) din Cartă prevede că: ,,(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. ”

Totodată, același principiu se aplică și în privința relațiilor dintre dreptul de proprietate reglementat de Cartă și drepturile fundamentale consacrate în constituțiile statelor membre. În acest sens, alineatul (4) al aceluiași articol 52 prevede că: ,,În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate.”

În doctrină, au început deja să apară studii și articole cu privire la relația dintre conținutul articolului 17 din Cartă și cel al articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, precum și cu privire la caracterul dreptului de proprietate consacrat de Cartă. Unii autori au susținut caracterul individualist și absolut al dreptului de proprietate care ar decurge din însăși conținutul dispoziției.[6] Cu toate acestea, a doua și a treia frază din primul paragraf al articolului 17 par mai degrabă să constituie punctul de convergență între o viziune individualistă și o viziune socială privind dreptul de proprietate.[7] Acest drept nu este absolut în măsura în care o autoritate publică, în cazul în care este necesar, poate să dispună cu privire la un bun, cu condiția ca o despăgubire adecvată să fie acordată și ca măsura privării de proprietate să fie dispusă în interes public.[8]

De asemenea, trebuie precizat că articolul 54 din Cartă referitor la abuzul de drept, impune o limitare a exercițiului tuturor drepturilor prevăzute de Cartă, deci, inclusiv a dreptului de proprietate, dispunând că: ,,Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă.”

Prin urmare, în afară de limitările impuse de obiectivele de interes general, dreptului de proprietate i se pot aduce limitări necesare pentru a asigura justul echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de dreptul Uniunii. Această interpretare a fost confirmată de altfel de către CJUE, care, în Hotărârea Promusicae (C-275/06), a statuat că protecția dreptului fundamental de proprietate nu trebuie să intre în conflict cu protecția altor drepturi fundamentale sau cu alte principii generale ale dreptului comunitar, fiind necesară asigurarea unui just echilibru între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridică comunitară.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

[2] Articolul 345 din TFUE ( ex-articolul 296 TCE) prevede că: ,,Tratatele nu aduc atingere regimului prorpietății în statele membre.”

Articolul 36 din TFUE ( ex-articolul 30 TCE) prevede că: ,, Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre.”

[3] M. Jaeger, La protection du droit de propriété dans l’ordre juridique de l’Union européenne à la lumière de l’article 17 de la Charte des droits fondamentaux, p. 160-161, în De Rome à Lisbonne: les juridictions de l’Union européenne à la croisée des chemins, Mélanges en l’honneur de Paolo Mengozzi, coordonatori Vincent Kronenberger, Maria Teresa D’Alesio, Valerio Placco, Bruylant, 2013.

[4] L’Union respecte les droits fondamentaux, tels qu’ils sont garantis par la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, signée à Rome le 4 novembre 1950, et tels qu’ils résultent des traditions constitutionnelles communes aux États membres, en tant que principes généraux du droit communautaire., Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, JO C 191, 29.7.1992.

[5] M. Jaeger, La protection du droit de propriété dans l’ordre ….., op.cit., p. 166.

[6] M. Comporti, ,,La proprieta europea e la proprieta italianaˮ, Rivista di diritto civile, 2008, p. 108, citat după Marc Jaeger, La protection du droit de propriété dans l’ordre ….., op. cit., p. 166.

[7] A se vedea M. Jaeger, La protection du droit de propriété dans l’ordre ….., op. cit., p. 167.

[8] A se vedea în acest sens Hotărârea CJUE din 29 ianuarie 2008, Promusicae, C-275/06.

Unele aspecte privind dreptul de proprietate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene was last modified: ianuarie 14th, 2016 by Camelia-Lilieana Gheorghiu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii