Un reper jurisprudențial din practica instanțelor belgiene în materia dreptului la uitare digitală

Abstract

  Everyone has the right to respect for his or her private life and to the protection of personal data.
On the other hand, everyone has the right to receive and impart information and ideas without
interference by public authority and regardless of frontiers. In this legal framework online data can be
both a violation of the right to privacy and a manifestation of freedom of expression. The right to be
forgotten re-establishes in online communication the balance between the right to privacy and the
freedom of information. This article aims to present the reasoning behind a Belgian ruling that
imposed to a newspaper to anonymize an article from its online archive, not under Directive
95/46/EC, but under the right to respect for private life provided for by the European Convention on
Human Rights, the Belgian Constitution and the International Covenant on Civil and Political
Rights.
Keywords: online communication, protection of personal data, respect for private and family
life, freedom of expression and information, right to be forgotten. 

 

La nivel UE, dreptul la uitare digitală este cunoscut ca fiind o creație pretoriană a Curții de Justiție a Uniunii Europene[1]. Totuși, anterior hotărârii CJUE, cel puțin o instanță națională a admis existența acestui drept, însă nu în temeiul Directivei 95/46/CE[2], ci prin interpretarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a propriei legislații naționale privind dreptul la respectarea vieții private.

Cum o asemenea abordare ar putea orienta și practica instanțelor române, în cele ce urmează ne-am propus a vă supune atenției motivarea hotărârilor instanțelor de control judiciar belgiene și în special cea a Curții de Apel din Liège ce a statuat, printre altele, că protecția dreptului la uitare digitală este o componentă intrinsecă a dreptului la respectarea vieții private.

În fapt, la data de 6 noiembrie 1994, Olivier G., de profesie medic, aflându-se sub influența alcoolului la volanul automobilului său a provocat un grav accident de circulație cauzând decesul a două persoane și rănirea altora. Acest accident, împreună cu altele similare produse în aceeași regiune, a fost relatat într-un articol intitulat „Série noire dans le Tournaisis: cinq morts en quatre jours” (Serie neagră în Tournaisis: cinci morți în patru zile), numele conducătorului auto fiind menționat în cadrul acestuia. Articolul a fost publicat în ediția din 10 noiembrie 1994 a cotidianului Le Soir. Olivier G. a fost condamnat definitiv pentru aceste fapte în anul 2000 iar la 23 noiembrie 2006 a făcut obiectul unei decizii de reabilitare.

Din iunie 2008, Le Soir, via site-ul lor internet, a început să ofere acces gratuit la arhiva sa conținând articolele publicate cu începere din 1989. Considerându-se prejudiciat de punerea la dispoziție on-line a arhivei ce permite consultarea articolului de presă în urma unei simple căutări efectuate plecând de la numele și prenumele său nu doar via motorul de căutare al arhivei cotidianului Le Soir, ci și via alte motoare de căutare precum Google, în cursul anului 2010 Olivier G. solicitat cotidianului suprimarea articolului sau cel puțin anonimizarea acestuia.

Cum cererile sale nu au primit un răspuns favorabil, acesta s-a adresat Tribunalului de Primă Instanță din Neufchâteau cu o acțiune întemeiată pe art. 1382 din Codul civil belgian privind răspunderea civilă delictuală[3]. Reclamantul a solicitat obligarea lui Patrick H., în calitate de editor responsabil al cotidianului Le Soir, la anonimizarea articolului figurând pe site-ul le http://www.lesoir.be/ și a oricărei alte baze de date aflată sub responsabilitatea sa, precum și la plata sumei de 1 euro cu titlu de daune-interese. Precizăm că cererea a fost îndreptată nu contra proprietarului site-ului pe care articolul fusese publicat, SA Rossel & Cie, ci contra editorului responsabil al cotidianului întrucât menținerea sau nu a articolului on-line privea o alegere editorială.

Prin hotărârea din 25 ianuarie 2013, Tribunalul de Primă Instanță din Neufchâteau a admis aceste cereri și a decis obligarea pârâtului la înlocuirea cuvintelor „Olivier G.” și „G.” cu litera „X” în versiunea on-line a articolului figurând pe site-ul http://www.lesoir.be/ și în orice altă bază de date plasată sub responsabilitatea sa, precum și obligarea acestuia la plata către reclamant a un euro cu titlu de daune morale, hotărâre menținută de instanțele de control judiciar.

În cele ce urmează vom prezenta unele aspecte ale susținerilor părților, precum și ale considerentelor conținute mai ales în decizia Curții de Apel din Liège[4], dar și în cea a Curții de Casație din Belgia[5], având în vedere în special modul în care instanța a conciliat dreptul la viață privată și libertatea de informare, respectiv dreptul la libertatea de exprimare.

Reclamantul a susținut că fapta ce i se reproșează pârâtului constă în menținerea on-line a articolului după 2010, fără a fi fost anonimizat sau să fi fost prevăzut cu o baliză de ne-indexare, în ciuda faptului că o cerere rezonabilă și motivată îi fusese adresată în acest sens. De asemenea, acesta a arătat că, prin refuzul de a anonimiza versiunea digitală a articolului, pârâtul a adus atingere dreptului la respectarea vieții sale private și mai ales dreptului său la uitare, provocându-i astfel o daună morală certă. În ceea ce privește momentul la care trebuie apreciată răspunderea pârâtului, reclamantul a mai precizat că aceasta trebuie apreciată nu în raport cu momentul publicării inițiale a articolului (1994) precum a susținut pârâtul, difuzare al cărei caracter licit nu îl contestă, ci cu momentul când a formulat cererea sa de anonimizare (2010).

Curtea de Apel a constatat că ambele părți beneficiază fiecare în parte de câte un drept fundamental, respectiv dreptul la libertatea de exprimare pentru editor și dreptul la respectarea vieții private și de familie pentru medic. Aceste drepturi garantate de norme naționale și internaționale constituie fundamentele oricărei societăți democratice și „nu sunt nici absolute și nici nu există o ierarhie a acestora, având o importanță egală”[6]. Art. 10 alin. (2) al Convenției Europene a Drepturilor Omului permite limitarea libertății de exprimare dacă această limitare este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și răspunde unui imperativ de proporționalitate[7].

Pârâtul a susținut că, pentru a se putea deroga de la principiul libertății de exprimare, este cerută îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de legalitate, condiție ce nu este îndeplinit în speță. Curtea de Apel a constatat însă că dreptul la uitare este considerat de doctrină și jurisprudență ca fiind parte integrantă a dreptului la respectarea vieții private așa cum este consacrat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 22 din Constituția Belgiei[8] și art. 17 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice[9], astfel că este îndeplinită condiția referitoare la caracterul de legalitate pentru a se putea deroga de la principiul libertății de exprimare.

De asemenea, pârâtul a susținut că art. 1382 Cod civil belgian nu ar fi un temei clar și previzibil pentru tranșarea litigiului. Curtea de Apel a constatat însă că acest articol constituie dreptul comun în materia răspunderii civile și este aplicabil inclusiv organelor de presă care nu pot ignora că răspunderea lor poate fi angajată atunci când exercitarea libertății presei cauzează un prejudiciu decurgând din atingerea adusă „drepturilor altora”[10] printre care figurează și dreptul la viață privată. În continuare Curtea de Apel a reiterat constatarea instanței de fond potrivit căreia art. 1382 și următoarele din Codul civil belgian astfel cum sunt interpretate de către doctrina și jurisprudența belgiană constituie un text suficient de accesibil, clar, precis și previzibil în sensul art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a justifica eventuale restrângeri aduse libertății de exprimare.

Pârâtul a mai arătat că reclamantul nu ar putea invoca un drept la uitare de vreme ce nu este întrunită una din condițiile recunoașterii acestui drept – condiție impusă de jurisprudență – respectiv să fie vorba de o redivulgare a faptelor judiciare printr-o nouă publicare care ar readuce în actualitate fapte din trecut, condiția redivulgării nefiind îndeplinită întrucât în speță ar fi vorba doar de o simplă arhivare on-line a articolului original. Față de această susținere a editorului, Curtea de Apel a precizat că dreptul la uitare are două fațete: una tradițională, legată de redivulgarea trecutului judiciar al unei persoane[11], și o a doua, legată de ștergerea datelor digitale și în special a datelor disponibile pe internet, iar litigiul, privind digitalizarea arhivelor jurnalistice, ține de ce-a de-a doua fațetă a dreptului la uitare, fiind un drept la uitare digitală. Acesta din urmă vizează posibilitatea oferită unei persoane de a cere ștergerea datelor on-line care o privesc, după o anumită perioadă de timp. Scopul dreptului la uitare digitală nu este acela de a împiedica sau a sancționa punerea în lumină a unor fapte din trecut, ci de a obține suprimarea informațiilor disponibile pe internet.

Curtea de Apel, făcând referire la doctrina belgiană, a precizat că dreptul la uitare digitală a fost recent consacrat de către CJUE (hotărâre intervenită după sentința instanței de fond) care a considerat condiția privind redivulgarea informației ca deducându-se din efectul motorului de căutare de a face ușor accesibilă o informație care altfel ar fi invizibilă pe web[12]. Curte de Casație a confirmat legalitatea deciziei Curții de Apel privind faptul că arhivarea on-line a articolului constituie o noua divulgare a trecutului judiciar al reclamantului ce poate aduce atingere dreptului său la uitare.

De asemenea, Curtea de Apel a considerat că principiile degajate prin hotărârea CJUE pot fi transpuse în speță în măsura în care editorul permite accesul la articol via motorul de căutare al site-ului său ce poate fi consultat gratuit, acces considerabil multiplicat datorită dezvoltării programelor de explorare a motoarelor de căutare de tip Google.

Deși editorul a susținut că cererea reclamantului ar fi trebuit adresată motorului de căutare, Curtea de Apel a arătat că indexarea articolului de către motoarele de căutare nu este posibilă decât datorită faptului că acesta se găsește în baza de date a cotidianului Le Soir fără a fi anonimizat sau prevăzut cu o baliză de ne-indexare, astfel că reclamantul se poate îndrepta contra editorului de presă pentru a obține anonimizarea articolului, soluție de natură a-l face să dispară din lista de rezultate a motoarelor de căutare obținută în urma consultării pe baza numelui și a prenumelui reclamantului.

Curtea de Apel a subliniat faptul că dreptul la uitare digitală nu este nelimitat astfel că întinderea acestuia trebuie să fie strict delimitată în măsura în care este susceptibil de a intra în conflict cu libertatea de exprimare de care beneficiază presa. Curtea de Apel a precizat că în jurisprudență[13], în special cea a CJUE, au fost definite mai multe condiții destinate a menține echilibrul dintre drepturile fundamentale consacrate în art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) și art. 10 (dreptul la libertate de exprimare) ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a se recunoaște un drept la uitare trebuie să fi avut loc o divulgare inițială licită a faptelor, faptele să fie de ordin judiciar, să nu existe un interes contemporan privind divulgarea, să lipsească interesul istoric față de fapte, să se fi scurs o anumită perioadă de timp între cele două divulgări, persoana în cauză să nu aibă viață publică, să aibă un interes în resocializare și să-și fi achitat datoriile față de societate.

În continuare, în lumina condițiilor menționate, Curtea de Apel a verificat dacă în speță limitarea libertății presei urmărește un scop legitim și răspunde imperativului de proporționalitate conform art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța a constatat că nu este contestat faptul că divulgarea inițială a articolului era licită, faptele relatate erau de ordin judiciar iar redivulgarea faptelor nu prezintă nici o valoare de actualitate.


* O parte a acestui material a fost prezentată în cadrul Colocviului Național în Studii Culturale și Științele Comunicării, ediția 2017, conferință cu tema „Culturi și comunicarea lor”, secțiunea „Cultură juridică și comunicare publică” (panel coordonat de prof. univ. dr. Mihail Șandru), organizată în perioada 3-4 noiembrie 2017 la București, la inițiativa Departamentului de Științe ale Comunicării – Facultatea de Litere din cadrul Universității din București.

[1] CJUE, hotărârea din 13 mai 2014, cauza C-131/12 – Google Spain și Google, ECLI:EU:C:2014:317, publicată în Repertoriul electronic (Repertoriul general).

[2] Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 281/31, Ediție specială, cap. 13/vol. 17.

[3] Codul civil belgian prevede la art. 1382 că „Tout fait quelconque de l’homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé, à le réparer” (Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara) – echivalentul art. 998 Cod civil din 1864, respectiv art. 1349 alin. (2) Cod civil din 2009.

[4] Curtea de Apel din Liège, decizia nr. 2013/RG/393 din 25 septembrie 2014, disponibilă pe http://jure.juridat.just.fgov.be.

[5] Curtea de Casație din Belgia, decizia nr. C.15.0052.F din 29 aprilie 2016, disponibilă pe http://jure.juridat.just.fgov.be.

[6] A se vedea Rezoluția nr. 1165 din 26 iunie 1998 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieții private, parag. 11, citată în CEDO, hotărârea Curții (Marea Cameră) din 7 februarie 2012, Von Hannover c. Germania, nr. 40660/08 și 60641/08, ECLI:CE:ECHR:2012:0207JUD004066008, parag. 71.

[7] A se vedea Curtea de Casație din Belgia, decizia nr. P.04.1305.F din 1 decembrie 2004, disponibilă pe http://jure.juridat.just.fgov.be.

[8] Art. 22: „Chacun a droit au respect de sa vie privée et familiale, sauf dans les cas et conditions fixés par la loi”.

[9] În România acesta a fost ratificat prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale și Pactului internațional cu privire la drepturile civile si politice, publicat în B. Of. nr. 146 din data de 20 noiembrie 1974.

[10] A se vedea întrebuințarea sintagmei „drepturile altora” în art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

[11] Într-o speță în care un jurnalist, în cadrul relatării unui accident rutier, a menționat o condamnare penală – fără legătură cu accidentul – suferită de victimă, Tribunalul de Primă Instanță din Namur a recunoscut printr-o decizie din 17 noiembrie 1997 un drept la uitare izvorât din dreptul la viață privată, drept la uitare considerat ca fiind „cel care permite individului a cărui viață nu este consacrată unei activități publice să ceară secretul și liniștea fără de care libera dezvoltare a personalității sale ar fi împiedicată”; la fel, Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles, învestit cu soluționarea unei cereri privind împiedicarea difuzării unui reportaj ce relata un fapt divers judiciar la mai mulți ani după ce avusese loc, a decis că „fără a putea spune că dreptul la uitare există de manieră autonomă, acest drept este indiscutabil o modalitate a dreptului la respectarea vieții private, și există prin urmare în dreptul pozitiv belgian” și a admis cererea în temeiul atingerii aduse dreptului la respectarea vieții private și a atingerii aduse dreptului la uitare, a se vedea J.-F. Henrotte, A. Cassart, Droit à l’oubli: une réponse à l’hypermnésie numérique, 56th UIA Conference, Dresda, 1 noiembrie 2012, document disponibil la: http://www.uianet.org/sites/default/files/safe_uploads/clients/36471/rapports/HENROTTE%20JeanFran%C3%A7ois%
20Droit%20%C3%A0%20l’oubli.pdf.

[12] „La première condition, à savoir qu’il y ait une redivulgation de l’information, se déduit de l’effet de l’outil de recherche qui met «en une» une information qui, sinon, serait invisible sur la Toile” – E. Cruysmans, A. Strowel, Un droit à l’oubli face aux moteurs de recherche: droit applicable et responsabilité pour le référencement de données «inadéquates, non pertinentes ou excessives», în „Journal des tribunaux”, vol. 24, nr. 6568 (iunie 2014), p. 458.

[13] CEDO, hotărârea Curții (Marea Cameră) din 7 februarie 2012, Von Hannover c. Germania, nr. 40660/08 si 60641/08, ECLI:CE:ECHR:2012:0207JUD004066008; CJUE, hotărârea din 13 mai 2014, cauza C-131/12 – Google Spain și Google, ECLI:EU:C:2014:317, publicată în Repertoriul electronic (Repertoriul general); Tribunalul de Primă Instanță din Namur, sentința civilă din 17 noiembrie 1997, publicată în Revue du Jurisprudence de Liège, Mons et Bruxelles nr. 18/1998, pp. 781-785.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

 

Un reper jurisprudențial din practica instanțelor belgiene în materia dreptului la uitare digitală was last modified: mai 21st, 2018 by Silviu-Dorin Șchiopu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii