Un altfel de interviu cu domnul ILIE NARIŢA, procuror general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia

Ovidiu Predescu

Ovidiu Predescu: Domnule Ilie Narița, deși ne-am cunoscut de curând, în liniștitul, plăcutul și europeanul municipiu Alba Iulia, centru-simbol „cealaltă Capitală” a românilor de pretutindeni, ca să-l citez pe colegul dv. domnul procuror general Augustin Lazăr, noi ne știm de ceva vreme, datorită convorbirilor telefonice prilejuite de valoroasele dvs. creații juridice (articole, studii) pe care, cu amabilitate, mi le-ați încredințat spre publicare în revista „Dreptul”. Nu vă ascund faptul că, încă de la începutul colaborării noastre științifice și publicistice, mi-am dorit să vă cunosc și personal, să aflu direct de la sursă cât mai multe date cu referire la viața și activitatea profesionistului dreptului și a omului de cultură Ilie Narița. Practic să ne cunoaștem mai bine. Și iată că, după două sau trei încercări nereușite, acest lucru s-a întâmplat. Cum scriu eu în „Dialogul continuu”, nimic nu este întâmplător: cărțile pe care le citim, oamenii pe care îi întâlnim… Când v-am rugat să-mi acordați un interviu, îmi amintesc că ați fost de acord, atenționându-mă însă că acesta va fi un altfel de interviu. Și pentru că îmi plac astfel de provocări, ridicând mănușa, vă rog să începem cu… începutul: locul nașterii, primii ani de școală, liceul și desigur facultatea.

 

Ilie Narița: M-am născut în Sohodol, Județul Alba, o comună de munte situată în inima Țării Moților, la distanțe egale față de cele două mici orășele, Abrud și Cîmpeni; mari însă prin rezonanța istorică semnificativă. Ca notă particulară, sunt consăteanul cunoscutului interpret de muzică populară Nicolae Furdui Iancu; și spun aceasta pentru că muzica a direcționat, într-un fel, și destinul meu.

Ilie Narița

Am urmat cursurile școlii generale din localitate, după care părinții – detectând o înclinație artistică –, au găsit de cuviință să mă îndrepte spre liceul pedagogic din Abrud, unde admiterea includea, ca probă eliminatorie, un test de cunoștințe și abilități muzicale. Și așa, într-o concurență acerbă la vremea aceea, am intrat la „Școala normală” (urmată, între alții, de elevul Marin Preda, ilustrul scriitor național). Aici am făcut primele, și aș sublinia, cele mai consistente acumulări de cunoștințe generale, transmise de un corp profesoral de excepție, cu vocație, după care generațiile de azi tânjesc.

Specificul școlii pedagogice stătea sub semnul polivalenței; din fiecare știință câte ceva: gramatică și aritmetică; scriere după caligrafia tradițională și arte plastice diverse, ore de educație fizică mai complicate decât tezele la fizică și matematică etc.

Le port respect și le datorez enorm profesorilor, unii încă în viață, și cărora, anul acesta, la 40 de ani de la absolvire, le voi strânge mâna cu recunoștință.

Am urmat apoi cursurile Facultății de Învățământ Tehnic și Pedagogic din Târgu-Mureș și la absolvire am fost repartizat ca institutor în orașul în care acum locuiesc, Sebeș. Munca cu elevii ca și cunoștințele acumulate în domeniul psihopedagogic m-au ajutat enorm ulterior, în actuala profesie (pare incredibil, dar din cele câteva sute de persoane anchetate și deferite justiției n-a existat niciuna pe care, la interogatoriu, să nu o conving să-și mărturisească în detaliu fapta).

Ovidiu Predescu: Ajunși în acest punct, vine firesc următoarea întrebare: cum ați ajuns din învățământ la drept?

Ilie Narița: În paralel, cum accesul la o altă facultate, cursuri de zi, în acele vremuri nu era legalmente posibilă m-am înscris și am fost admis, într-o concurență de 25 de inși pe loc, la cursurile fără frecvență, ale Facultății de Drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Sub „bagheta” de maximă exigență a reputaților profesori ai momentului, între care îi numesc cu recunoștință pe Vladimir Hanga, Ion Deleanu, Liviu Pop, Ion Mircea, Matei Basarab, Gheorghe Boboș, Ioan Zinveliu, am deprins, înainte de orice, „metodologia” asamblării diverselor tipuri de cunoștințe, a instituțiilor juridice aparținând ramurilor diferite de drept, așa încât pot spune că am pus bazele unei viziuni sistemice, atât de rang teoretic, cât și practic asupra dreptului ca fenomen juridic, social, filosofic etc.

Așadar, mi-am schimbat meseria trecând de la catedră în biroul de anchetă, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia, și am „eșuat” finalmente în sala de judecată de care nu m-am mai despărțit până în prezent.

Încerc să le spun colegilor mai tineri că „fuga” de sala de judecată nu este benefică (din păcate e o realitate; există aș zice nejustificat o teamă de confruntarea „publică”) și că, în pofida a ceea ce este acum la modă – specializarea – mai întâi trebuie asigurată o pregătire de tip pluridisciplinar care să-l familiarizeze pe magistrat cu toate tipurile de activități specifice acestei profesii. Între noi fie vorba, o funcție de conducere e dificil de exercitat la înalt nivel, dacă șeful nu stăpânește fiecare palier al activității, așa încât, pus la încercare, să fie capabil să furnizeze soluția optimă, oportună, legitimă și acceptată deopotrivă de subalterni și de către beneficiarii actului judiciar. Din păcate sistemul de ocupare a funcțiilor – instaurat în 2004 –, nu prea are nimic comun cu experiența și notorietatea profesională.

Ovidiu Predescu: În opinia dvs. funcția de conducere reprezintă un altfel de „profesorat”?

Ilie Narița: Vrând, nevrând am intrat pe un teren „minat”; de unii râvnit, de alții repudiat. Nu m-aș situa, categoric, în niciuna dintre tabere, dar conștient că mă ascultă și cei care mă cunosc, vă spun că n-am tânjit după funcții de conducere, dar nici nu le-am refuzat atunci când am avut siguranța personală că cei pe care va trebui să îi coordonez într-un fel sau altul, acceptă, sub bune auspicii stilul personal de management.

Deci, revenind la acest subiect, îmi amintesc că după vreo 4-5 ani de carieră unul dintre șefi mi-a spus: „te-am băgat în rezerva de cadre”. N-am priceput mare lucru, dar în timp am aflat că sistemul de promovare de dinainte de 1989 se baza substanțial și pe știința de carte, pe destoinicia profesională, pe calitățile umane ce dau consistență unei funcții, nu doar pe slujirea partidului.

Ar fi indecent să nu recunosc că la formarea mea au contribuit din plin foștii mei șefi, dar și colegi cu mare experiență, oameni de ținută profesională remarcabilă, bine intenționați, echilibrați și responsabili; preocupați de perpetuarea unei tradiții locale în care sper să se angreneze și noul val al tinerilor.

Una peste alta, păstrând decența și recunoscându-mi limitele, nu m-am dat în vânt după funcții. Deunăzi îmi spunea un venerabil coleg, azi pensionar, că a apreciat foarte mult întrebarea „perfect naivă” adresată atunci când mi-a propus numirea în prima funcție „oare nu-i cam mare pălăria pentru mine?”.

Tot așa mi s-a întâmplat și când procurorul general al țării a luat hotărârea de a mă arunca în „groapa cu lei” (cum au numit-o atunci colegii, referindu-se la nivelul profesional specific unui centru universitar), delegându-mă în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, într-o conjunctură destul de complicată, în care toată echipa de conducere a fost destituită.

Împuternicitul de la București care m-a „înființat” la Cluj și m-a pus față în față cu un colectiv debusolat de șocul schimbării, mi-a reproșat ulterior că „i-am tot dat cu efemeritatea șederii” mele la Cluj, când, de fapt, se dorea o schimbare de lungă durată a stilului managerial local. În cuvântul de adresare la acea întâlnire mă scuzam că am un statut de intrus și că după așezarea lucrurilor, dar în scurt timp, mă voi întoarce la Alba Iulia.

În veșnica mea naivitate nu am avut reacție la reproș și am acceptat situația ca un dat. Însă, teama de nou, reticența, de altfel normală și omenească, afișată de noii colegi, mă obligau să fiu circumspect și să mă asigur că mă pot întoarce la munca de „linie”. Este o expresie personală care vrea să sublinieze necesitatea stringentă a îmbinării obligațiilor „manageriale” cu cele execuționale, propriu-zise. De altfel, am continuat să frecventez și acolo sala de judecată, spre bucuria unor colegi care se mirau că „șeful muncește”.

Am rămas până la terminarea mandatului încredințat iar la plecare le-am spus acelor colegi minunați că au reușit să mă aproprieze, făcându-mă „de-al lor” .

A fost o experiență umană și profesională care m-a marcat profund; am simțit că n-a fost „iubire cu de-a sila”; că ne-am compatibilizat în mare măsură, obținând și niște rezultate profesionale pe care cu sinceritate le consider de nivel înalt.

Dacă îmi permiteți, îi salut prin intermediul redacției dvs. cu aceeași bucurie și îi asigur, inclusiv pe cei cu care nu mai păstrez o legătură nemijlocită, că le port o amintire frumoasă.

Ovidiu Predescu: Domnule Ilie Narița, cum vedeți dvs. tânăra generație de magistrați procurori?

Ilie Narița: Dacă mă întrebați care sunt recomandările pe care le-aș adresa tinerilor colegi, asta din perspectiva unei experiențe în care s-au cumulat, în egală măsură, activități de conducere cu exercițiul judiciar efectiv, i-aș sfătui să trateze fiecare speță ca fiind propria lor speță, în care schimbă alternativ pozițiile procesuale, trecând succesiv în rolul părților, al avocatului, al judecătorului de scaun etc. Privirea și trăirea din această multiplă perspectivă duc, cu mari șanse, la soluția echitabilă, judicioasă, sau, cum spuneam anterior, acceptată de toți cei implicați și interesați.

Legea are literă, dar și spirit; de foarte multe ori nevoia de dreptate a justițiabililor este satisfăcută printr-un comportament procesual decent, echidistant, uman, înnobilat de profunda înțelegere a aspirațiilor lor volițional-psihologice.

Le mai recomand să acorde egală atenție nu doar cunoștințelor de drept penal substanțial și procesual – cele care acoperă covârșitor munca – ci să încerce inter-relaționarea acestora cu marile instituții și principii ale dreptului civil și constituțional și, nu în ultimul rând, cu realitățile vieții economico-financiare și sociale care marchează societatea românească actuală.

Legea stă la temelia soluționării speței, principiul o fundamentează ireversibil, iar ancorarea în realitatea concretă o trece în eternitate, cu valoare de lucru judecat.

Ovidiu Predescu: Întrucât discuția noastră se apropie de sfârșit, nu aș vrea să ratez ocazia de a vă întreba care sunt preocupările dvs. științifice actuale, fără a vă ascunde intenția mea, ce-i drept mai veche, dar mereu prezentă, de a vă propune reluarea colaborării noastre în domeniul publicisticii juridice.

Ilie Narița: Dacă mă întrebați de ce scriu atât de rar pentru revistă trebuie să recunosc că de teamă! De ce?

Extraordinara efervescență care a cuprins legislația, și mai apoi practica aplicării ei îndeamnă, totuși, la o anumită precauție.

Temele sunt inepuizabile, e adevărat, dar așezarea lucrurilor necesită timp de gândire, de căutare, de atentă supunere a ideilor la examenele procesării practice, concrete.

Prea ne repezim cu deciziile de orientare; prea cerem „unificare” în zone extrem de instabile, încă insuficient conceptualizate, sedimentate și așezate în ordine instituțională. Exemple putem identifica; nu este însă locul aici.

Recunosc nu-i o justificare onorantă; la fel de sincer admit că a intervenit un fel de demobilizare, generată nu doar de patina timpului, cât și de o anumită degringoladă a noilor orientări doctrinare și jurisprudențiale definită de mine prin abdicarea de la principiile fundamentale, că sunt ale dreptului sau țin de domeniul eticii, echității și moralei în general.

Deși n-am lucrat în regimul anterior, îmi este de mare actualitate un adevăr: când se edicta o decizie îndrumătoare cu siguranță avea caracter exhaustiv, fiind aptă să rezolve orice situație practică ce venea sub incidența normei interpretate; în al doilea rând, nerespectarea ei – argumentată științific impecabil – nu constituia „gravă neglijență” sau „rea-credință” susceptibile să limiteze independența în raționament și în decizie. Cu toate acestea, nu am abandonat optimismul; sunt convins că generațiile tinere vor avea forța să reabiliteze o situație tranzitorie, normală la timp de schimbare revoluționară a legilor.

Ovidiu Predescu: La rândul meu împărtășesc același optimism, cu precizarea că forța și entuziasmul tinerei generații de juriști trebuie coroborate cu experiența și talentul unor doctrinari și practicieni ai dreptului valoroși – categorie de elită din care cu onoare faceți parte și dvs. – și care au confirmat de-a lungul timpului atât în profesie, cât și în știința dreptului. La finalul discuției noastre, cu speranța că, așa cum am convenit, aici și acum, veți relua colaborarea cu revista „Dreptul”, vă rog, domnule procuror general adjunct, să-mi permiteți a vă mulțumi pentru acest altfel de interviu și să vă urez mult succes în activitatea dvs. profesională și științifică în slujba dreptului românesc.

Ilie Narița: Și eu vă mulțumesc pentru interviu, pentru posibilitatea de a mă adresa cititorilor portalului și revistei „Universul Juridic”, precum și pentru oportunitatea de a continua colaborarea pe tărâmul cercetării și publicisticii juridice cu dvs. și cu prestigioasa revistă pe care o conduceți.

DOWNLOAD FULL INTERVIEW

Un altfel de interviu cu domnul ILIE NARIȚA, procuror general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia was last modified: august 18th, 2016 by Ilie Narița

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii