Uciderea la cererea victimei. Considerații teoretice în legătură cu scopul și funcțiile incriminării
Iulian Dobrinescu - iunie 2, 2019De altfel, în unele articole scrise pe tema eutanasiei se menționează că printre curentele de opinie care circulă astăzi cu privire la această chestiune este și ideea „morții demne”. Ideea de bază ar fi că pacientului trebuie să i se garanteze „libertatea de a decide cu privire la tratamentul bolii în stadiul terminal și să i se arate solidaritate și compasiune de către cei din jur (familie prieteni, personal medical, să i se administreze medicația adecvată pentru ușurarea suferințelor fizice și psihice care ar putea deveni insuportabile și chiar „dezumanizante”, astfel încât pacientul să moară cu maximum de conștiință și minimum de durere”[14].
Astfel, uciderea devine un act de milă. Într-un anumit sens, viața este suprimată în interesul vieții, în scopul prezervării demnității vieții.
Ca atare, în acest context, retribuțiunea ca funcție a pedepsei își pierde justificarea. Nu se poate vorbi de existența unui „rău” cauzat de făptuitor victimei și, drept urmare, nici de aplicarea unui rău corelativ, cu titlu de sancțiune, de către societatea ultragiată.
3.2. Funcția de intimidare
Din punctul de vedere al teoriei juridice, funcția de intimidare postulează un anumit grad de perversitate al făptuitorului, dar și al faptei ca atare. Această perversitate, reflexie a caracterului antisocial al infracțiunii, se manifestă încă din momentul de debut al așa-numitului „iter criminis”, în faza internă a săvârșirii infracțiunii, care prefigurează latura subiectivă.
Astfel, deliberând în forul său interior asupra „meritelor” infracțiunii a cărei săvârșire o proiectează, făptuitorul cântărește argumentele pro și contra, pune în balanță atât riscurile, cât și câștigurile probabile și, în măsura în care socotește că avantajele pun în umbră riscurile, va adopta hotărârea de a comite fapta.
Din aceasta rezultă că infracțiunea, înfățișându-se ca un atentat împotriva valorilor și intereselor societății, implică totodată și o asumare de către infractor a supremației propriilor sale interese și valori meschine, care sunt astfel valorizate și valorificate cu prioritate față de interesele și valorile societății în general.
În literatura criminologică[15] se punctează, spre exemplu, faptul că gândirea delincventului se exercită și se definitivează în primul rând prin opoziția sa față de ideile etice, față de valorile sociale, existența acestuia raportându-se la valori absolute, individualiste, distincte de cele morale care sunt apreciate social[16].
În mod asemănător, s-a spus[17] că, spre deosebire de activitățile socialmente utile, în cazul infracțiunilor, mobilurile sau motivele (impulsurile care dau naștere ideii infracționale) au ele însele caracter antisocial. În concret, s-a arătat că pot apărea ca mobiluri ale infracțiunii dorința de a obține pentru sine anumite bunuri sau avantaje de orice natură, tendința de îmbogățire fără muncă, impulsurile sexuale, un sentiment de ură, lăcomie, răzbunare, gelozie etc.
Concluzia care se desprinde din toate cele ce preced nu poate fi decât aceea că infracțiunea, în asumpția legiuitorului cel puțin, are configurația unei activități egoiste și antisociale, în sensul că făptuitorul acționează pentru sine, în disprețul și cu ignorarea societății.
Intimidarea (cu presupusul său efect disuasiv) se adresează egoismului infractorului și este, prin urmare, menită a reorienta procesul deliberativ al potențialului făptuitor în direcția abandonării gândului infracțional.
În cazul infracțiunii de ucidere la cererea victimei lucrurile se înfățișează cu totul altfel. În acest caz, mobilul este unul mai curând altruist și, ca atare, aspectul intelectual al echilibrării motivelor pro și contra din perspectiva avantajelor sau dezavantajelor pentru persoana făptuitorului va ocupa, în mod necesar, un loc mult mai modest în procesul decizional care precede punerea în executare a hotărârii.
Făptuitorul acționează în contra propriilor sale intereselor. El nu are nimic de câștigat de pe urma faptei, ci dimpotrivă, se expune riscului de a fi pedepsit fără a putea măcar anticipa un avantaj de pe urma faptei.
Altfel spus, făptuitorul nu săvârșește fapta „împotriva” victimei, ci „pentru” ea. Fapta nu relevă un conflict între victimă și autor, ci un angajament solemn între acestea care se revendică, din perspectiva autorului, de la o anumită înțelegere a afecțiunii și a moralității.
Așa cum foarte corect s-a arătat de alți autori, mobilul și scopul arată că autorul acestei infracțiuni „este un criminal de conjunctură, împins la gestul ilicit de un sentiment în esența lui nobil, acela de milă, compasiune și chiar altruism față de semenii săi aflați în mare suferință, neputând spune că el acționează precum un criminal tipic, cu indiferență afectivă și cu agresivitate, așa cum ni se prezintă în modelul de personalitate criminală al lui Jean Pinatel”[18].
Intenția reală nu este uciderea. Uciderea este doar mijlocul prin care se urmărește curmarea suferințelor celui bolnav. Prin urmare, nu se poate spune că amenințarea pedepsei îl „inhibă” pe făptuitor de la a ucide victima, pentru că, în realitate, el nu urmărește moartea victimei ca a atare, ci un alt scop care ar putea fi: curmarea suferințelor, redarea demnității.
3.3. Funcția educativă
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate[19], pedeapsa, ca mijloc de reeducare, urmărește împiedicarea repetării conduitei antisociale prin eliminarea din conștiința condamnatului a însăși ideii conduitei ilicite ca modalitate de soluționare a tendințelor, aspirațiilor sau situațiilor conflictuale în care s-ar afla acesta.
O idee similară a avut și legiuitorul atunci când a statuat că pedeapsa urmărește, printre altele, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă (art. 3 din Legea nr. 254/2013).
Premisa este evidentă. Făptuitorul trebuie „reeducat”, deoarece săvârșirea faptei face dovada unei deficiențe de educație civică care este reliefată prin chiar comiterea faptei. Altfel spus, necesitatea reeducării infractorului este oarecum presupusă, în sensul că ea se deduce logic tocmai din faptul că infractorul este infractor.
Desigur, dacă mobilul și scopul infracțiunii nu este dintre acelea care ar sugera o atitudine incorectă a făptuitorului față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială, atunci componenta educativă a pedepsei va fi golită de conținut.
4. Aspecte privind realizarea scopului pedepsei
Luând în calcul conjuncturalitatea acestei infracțiuni, specificitatea mobilului, precum și particularitățile condițiilor preexistente, nu putem să nu observăm că finalitatea aplicării pedepsei, prevenția, este ab initio lăsată fără obiect.
Nu se poate pretinde, în mod rezonabil, că săvârșirea acestei infracțiuni evidențiază vreo nuanță „sinistră” în alcătuirea personalității autorului sau, în orice caz, că ar face dovada unei înclinații a aceluiași făptuitor către antisocial, către înfrângerea sau nesocotirea legii. În plus, nici nu justifică presupunerea vreunui risc viitor de recidivă.
Cu alte cuvinte, comiterea acestei infracțiuni nu reliefează un risc criminogen al autorului ei mai crescut față de media populației. Ca atare, prin aplicarea pedepsei nu se poate susține în mod credibil că au fost create premisele unei „prevenții speciale”. Dimpotrivă, aplicarea pedepsei ar avea mai degrabă un impact nociv asupra personalității făptuitorului.
Dar prevenția generală? În primul rând, nu este clar ce ar presupune prevenția generală în această situație. Sunt oare avertizați destinatarii legii să nu dea curs solicitării explicite, serioase, conștiente și repetate de eutanasiere venite din partea unei persoane care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, sub sancțiunea aplicării pedepsei prevăzute de lege? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci avertismentul este fățiș inutil, pentru că nimeni nu anticipează a se afla într-o asemenea situație, iar cei care totuși se regăsesc în situația rarisimă de a fi confruntați cu o asemenea solicitare nu sunt câtuși de puțin „tentați” sau „ispitiți” să comită infracțiunea. Ceea ce intenționează aceste persoane nu este să-l ucidă pe suferind, ci să-i curme suferința. Tragismul extraordinar al situației constă tocmai în aceea că finalitatea reală urmărită, respectiv alungarea suferinței și redarea demnității suferindului, nu se poate înfăptui decât prin suprimarea vieții celui în suferință.
De aceea, având în vedere particularitățile elementului material al acestei infracțiuni, nu se poate susține, în mod rezonabil, că nereprimarea ei creează premisele propagării faptelor din această categorie.
5. Rațiunea incriminării infracțiunii de ucidere la cererea victimei. Concluzii
Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 190 C. pen., în doctrină se arată că „uciderea la cererea victimei sau eutanasia activă este incriminată, deoarece, chiar dacă orice persoană fizică are dreptul să dispună de ea însăși, potrivit alin. (2) al art. 26 din Constituție, nu există și dreptul de a dispune de viața altei persoane, chiar dacă aceasta cere explicit, serios, conștient și repetat, din cauza suferințelor în care se află o atare rezolvare”[20].
Acest punct de vedere face abstracție de faptul că, în cazul particular al acestei infracțiuni, subiectul activ nemijlocit – cel care săvârșește efectiv actul uciderii – nu face altceva decât sa acționeze ca agent intermediar al „victimei”, a cărei voința predomina de fapt. În realitate, dreptul de dispoziție în această situație este exercitat nu de pretinsul „ucigaș”, ci de însăși „victima”, care se prevalează de simțămintele de milă și compasiune ale unei alte persoane pentru a obține o izbăvire de suferințele sale constante și inepuizabile, prin procedeul eutanasiei.
Cu alte cuvinte, așa cum vom arăta mai jos, se poate susține că dreptul de dispoziție în acest caz nu este atât al făptuitorului, cât al celui eutanasiat.
Se mai poate spune că particularitatea remarcabilă a acestei infracțiuni constă tocmai în faptul că subiectul pasiv este totodată și autorul moral al acesteia.
Autorul nemijlocit, pe de altă parte, nu are inițiativa faptei, nu profită de pe urma ei, iar mobilul faptei este unul de natura pur altruistă.
În realitate, această infracțiune se îndepărtează puternic de coordonatele clasice ale omorului, fiind, în fond, un fel de sinucidere mediată.
Cu toate acestea, s-ar putea susține, și într-adevăr acest argument este des vehiculat, că reprimarea acestei fapte este în interesul societății.
Acestea fiind spuse, la prima vedere[21] nu reiese cu evidență în ce anume constă interesul societății de a refuza suferindului aflat în situația descrisă la art. 190 C. pen. dreptul de a muri cu demnitate.
În literatura juridică se menționează că specificul infracțiunii de ucidere la cererea victimei este tocmai faptul că dreptul la viață este protejat și în situațiile în care o anumită persoană dorește să renunțe la propriul drept, în condiții excepționale, în care este afectată de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă ce îi provoacă suferințe greu de suportat[22].
În mod firesc, în această situație se poate pune următoarea întrebare: cine anume este beneficiarul acestei „protecții”? Evident, acesta nu poate fi chiar cel care solicită eutanasia, pentru că, pe de o parte, pretinsa protecție este în realitate o condamnare la suferință, iar, pe de altă parte, voința suferindului este categorică privitor nu atât la faptul că ar prefera moartea vieții, cât la faptul că împrejurările vieții au atins un asemenea prag al dezumanizării, încât moartea devine nu o preferință, ci o nevoie disperată.
Este adevărat că, potrivit art. 22 alin. (2) C. pen., consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, dar nu trebuie trecut cu vederea că particularitatea acestei infracțiuni nu ține exclusiv de manifestarea prealabilă a consimțământului victimei la actul de ucidere, ci, mult mai important, de contextul în care acest consimțământ este dat, context care, alături de consimțământ, se impune făptuitorului cu forța unei pledoarii pentru justețea morală a faptei.
Există opinia[23] că în cazul acestei infracțiuni consimțământul persoanei vătămate funcționează ca o cauză de atenuare a răspunderii penale. Aceasta este numai în parte adevărat. Existența consimțământului este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru reținerea acestei infracțiuni.
În realitate, atenuarea represiunii penale se explică nu atât prin consimțământul victimei (simplul fapt că victima consimte să fie ucisă, oricât de serioasă și chibzuită ar fi această manifestare de voință, nu spune nimic despre periculozitatea infracțiunii sau a infractorului, care ar putea la fel de ușor să fie cea specifică omorului), cât prin mobilul și scopul faptei care se concretizează în dorința de a elibera persoana suferindă de chinurile prin care trece. Cu alte cuvinte, legea recunoaște, până la un punct, o anumită latură pozitivă a procedeului eutanasiei și, implicit, a dorinței celui eutanasiat de a fi „eliberat” de suferințele sale chiar prin moarte.
[14] L. Stănilă, Obsesia terapeutică. Pro și contra eutanasiei – noi provocări ale legislației românești, în Analele Universității de Vest din Timișoara, Seria Drept, p. 30.
[15] I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Metacriminologie, Ed. CH. Beck, 2010, p. 157.
[16] Se prea poate ca acest punct de vedere să nu reflecte realitatea, dar eșafodajul teoretic al doctrinei penale române sugerează o atare viziune.
[17] C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, Vol. I, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1992, p. 142.
[18] R.-M. Oprea, M.-T. Orjan, Uciderea la cererea victimei – între tradiție și provocările actualității; https://www.juridice.ro/595260/uciderea-la-cererea-victimei-intre-traditie-si-provocarile-actualitatii.html, accesat la data de 04. 06.2019.
[19] C. Bulai, op. cit., p. 284.
[20] T. Toader (coord.), Noul Cod penal – Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014 (https://sintact.ro/#/commentary/587218185/1/colectiv-toader-tudorel-noul-cod-penal-din-28-feb-2014-hamangiu?cm=URELATIONS, accesat la 18.03.2019).
[21] Și nici la a doua vedere.
[22] V. Cioclei, op. cit., p. 39.
[23] Ibidem; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 190.
Arhive
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.