Uciderea la cererea victimei. Considerații teoretice în legătură cu scopul și funcțiile incriminării
Iulian Dobrinescu - iunie 2, 20191. Noțiunea de ucidere la cererea victimei
Prin dispozițiile art. 190 C. pen. se reglementează infracțiunea de ucidere la cererea victimei ca formă atenuată a omorului. Astfel, uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Această reglementare a eutanasiei, constituie după cum s-a arătat în doctrină[1] o revenire la o infracțiune deja existentă, sub o formă asemănătoare, în legislația noastră penală[2].
Totodată, reglementarea reprezintă și o aliniere la tradiția majorității codurilor europene[3] (art. 486 C. pen. german, art. 77 C. pen. austriac, art. 114 C. pen. elvețian etc.).
Ca o explicație a acestei reveniri legislative, în expunerea de motive a noului Cod penal se arată că reintroducerea acestui text se impunea ca urmare a noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat de partea generală. Într-adevăr, dacă în reglementarea anterioară, uciderea la cererea victimei putea fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în reglementarea noului Cod penal, chiar reținând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, s-a optat pentru o reglementare legală distinctă. De asemenea, a fost preferată denumirea marginală de ucidere la cererea victimei și nu cea de omor la cererea victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut de art. 187 lit. e).
Este de remarcat că sfera de incriminare a art. 190 C. pen. vizează exclusiv eutanasia, care poate fi comisă atât printr-o faptă comisivă, cât și printr-o faptă omisivă, iar nu și sinuciderea asistată medical care poate constitui infracțiunea distinctă de determinare sau înlesnire a sinuciderii (care se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani).
Sinuciderea asistată medical, deși se încadrează încă și mai clar în domeniul vieții private a individului și poate fi văzută din perspectiva celui care se sinucide ca o modalitate de expresie încă și mai fățișă a dreptului la autodeterminare, iar din perspectiva medicului ca un gest de milă (sau chiar ca o obligație morală) și ca atare, lezează (mult) mai puțin interesele societății decât infracțiunea de ucidere la cerere, nu este totuși reglementată ca o formă atenuată a infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, ceea ce atrage următoarea consecință:
– medicul care ucide un pacient aflat în situația descrisă la art. 190, la cererea serioasă, conștientă și repetată a acestuia va primi o pedeapsă cuprinsă între 1 și 5 ani; medicul care asistă sinuciderea unei persoane aflate în situația descrisă la art. 190, la cererea serioasă, explicită, conștientă și repetată a acestuia, va primi o pedeapsă cuprinsă între 3-7 ani (ceea ce îl exclude de la aplicarea dispozițiilor din materia renunțării sau amânării pedepsei).
O regândire a legislației penale sub acest aspect ar fi binevenită. În orice caz, toate argumentele ce vor fi făcute privitor la infracțiunea de ucidere la cererea victimei sunt valabile și pentru sinuciderea asistată medical (comisă în condițiile indicate în cuprinsul art. 190, desigur).
În cele ce urmează, vom arăta că incriminarea infracțiunii de ucidere la cererea victimei nu se justifică din perspectiva scopurilor și funcțiilor pedepsei, astfel cum acestea sunt definite în doctrină și legislație, nu contribuie la apărarea intereselor generale, nu poate conduce la realizarea scopului pedepsei și eludează, ca efect inevitabil al însăși fizionomiei actului incriminat, orice posibilitate de implementare efectiva a funcțiilor pedepsei.
Cu alte cuvinte, realizarea scopului și funcțiilor pedepsei este paralizată prin chiar specificitatea acestei infracțiuni.
2. Scurtă trecere în revistă a scopul și funcțiilor pedepsei
În doctrină se menționează că, în materie penală, actele normative nu au o alcătuire haotică de dispoziții, ci se prezintă ca o entitate sistematizată, având o coeziune internă proprie. Prevederile legii penale se corelează, se explică unele prin altele, oferind imaginea unui tot organizat, bine chibzuit, rezultat al unei preocupări de așezare judicioasă și rațională a dispozițiilor normative[4].
În ce privește instituția pedepsei, apreciem că „așezarea judicioasă și rațională” a dispozițiilor normative nu poate avea ca punct de pornire decât scopul pedepsei, a cărui realizare orientează și, în același timp, justifică opțiunile concrete ale legiuitorului în materie de incriminare și sancționare a unor fapte considerate primejdioase.
Ni se spune că pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, care este apărarea valorilor esențiale ale societății împotriva infracțiunilor, scopul său coincide în mod firesc cu scopul legii penale și al politicii penale. Această apărare nu se poate realiza altfel decât făcând să nu se mai săvârșească în viitor fapte socialmente periculoase, adică prevenind săvârșirea de noi infracțiuni[5].
Preluând argumentele doctrinei, legiuitorul, prin dispozițiile art. 3 din Legea nr. 254/2013, statuează că scopul pedepsei este „prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”, precum și „formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării sociale a deținuților”.
Din această expunere se poate deduce că, în concepția legiuitorului, persoana infractorului reprezintă un risc pentru societate, risc dat în vileag tocmai de conduita sa infracționala (și implicit antisocială), risc care urmează a fi atenuat sau chiar suprimat prin influența pedepsei, care astfel se presupune că își și dovedește justificarea și necesitatea.
Putem acum să extragem raționamentul politico-juridic care stă în spatele instituției pedepsei. Logica este simplă. Avem următoarele premise:
a) Criminalitatea se hrănește din ea însăși, în sensul că, lăsată nereprimată, ea tinde să se reproducă, atât prin reiterare, cât și prin propagare;
b) Criminalitatea este puternic favorizată (dacă nu chiar cauzată) de existența unei atitudini incorecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă. Această ultimă premisă ar putea fi mai sintetic formulată după cum urmează: criminalitatea este puternic favorizată (dacă nu chiar cauzată) de o insuficientă integrare socială a infractorilor.
Prin urmare, mijlocul de a o combate, pedeapsa, trebuie să fie în măsură să satisfacă următoarele două cerințe: 1) să împiedice comiterea de noi infracțiuni; și 2) să îl înapoieze pe infractor societății.
Aruncând o privire pe acest eșafodaj argumentativ, putem intui principiile sistemului nostru de drept penal și mai putem, chiar fără a deschide vreun exemplar al Codului penal, să anticipăm câteva dintre principalele opțiuni legislative concrete.
Astfel, spre exemplu, putem intui că nu avem pedeapsa cu moartea. De ce? Pentru că o asemenea pedeapsă, deși ar satisface cu prisosință cerința nr. 1 (cel puțin sub aspectul prevenției speciale), nu se mai justifică din perspectiva cerinței nr. 2.
În mod asemănător, instituția liberării condiționate tinde către o mai eficientă realizare a scopurilor pedepsei, deoarece combină „virtuțile” represiunii pure cu stimulentul eliberării timpurii, firește cu condiția asimilării de către infractor a acelei atitudinii pro-sociale, pro-autoritate, care este, alături de suferința propriu-zisă, cealaltă finalitate declarată a pedepsei.
Pedeapsa este nu numai punctul culminant al ritualurilor represive practicate de puterea statală, care debutează prin urmărirea și judecarea infracțiunilor, dar și rațiunea acestora. Iar asta, repetăm, se datorează faptului că pedeapsa, prin efectul conjugat al funcțiilor sale, are finalități (scopuri) care coincid (sau, în orice caz, se pretinde că ar coincide) cu interesul societății de a fi apărată de consecințele nocive ale anumitor fapte indezirabile.
În literatura de specialitate[6] se face distincție între scopul imediat și scopul mediat al pedepsei.
Scopul imediat vizează[7], pe de o parte, așa-numita prevenție specială, care este un efect al exercitării funcțiilor pedepsei față de condamnat și care are drept menire preîntâmpinarea oricăror eventuale abateri viitoare de la dispozițiile legii penale prin reeducarea acestuia, iar pe de altă parte, prevenția generală, prin care se înțelege rolul de avertisment pe care o pedeapsă aplicată într-o anumită situație se cuvine să-l aibă asupra tuturor celor tentați să adopte un comportament infracțional.
În fine, scopul mediat, care este tot o formă de prevenție[8], constă tocmai în plasarea sub sfera ilicitului penal a unei anumite conduite, prin incriminarea acesteia (cu tot cu sancțiunea corespunzătoare).
Prevenția generală și specială se realizează prin intermediul funcțiilor pedepsei care, după cum se apreciază în doctrină[9], sunt următoarele: funcția retributivă, funcția de intimidare și funcția de reeducare.
Funcția retributivă rezultă din necesitatea sau, în orice caz, intenția ca pedeapsa să se constituie într-o aflicțiune pentru cel pedepsit, o privațiune de drepturi și o suferință morală, corelativă răului pricinuit de infractor prin conduita sa.
În plus, așa cum just se arată în doctrină[10], prin aplicarea și executarea pedepsei, i se dă victimei o satisfacție morală, care o descurajează să încerce să își facă singură dreptate.
Funcția de intimidare (cunoscută în doctrină și sub denumirea eufemistică de funcție de exemplaritate) are la bază ideea (sau presupoziția) că pedeapsa exercită un efect intimidant, descurajant asupra celor care altminteri ar fi ispitiți să se dedea la comiterea de fapte cu caracter penal. Cu alte cuvinte, pedeapsa acționează ca o frână în calea extinderii fenomenului criminalității.
Această funcție a pedepsei îndeplinește un rol și în materie de prevenire[11] a recidivei, în sensul că teama de pedeapsă ar servi drept forță inhibantă pentru cei care, în pofida avertismentului primit prin condamnarea anterioară, nu au izbutit să asimileze acea „atitudine corectă față de ordinea de drept” despre care face vorbire legiuitorul penal.
Se apreciază[12] că realizarea acestei funcții este condiționată de fermitatea cu care pedeapsa este aplicată și pusă în executare, de intensitatea și generalitatea dezaprobării moral-politice a faptei și a făptuitorului, care trebuie să reflecte, prin mărimea privațiunii la care condamnatul este supus, gravitatea infracțiunii săvârșite de acesta.
În fine, funcția de reeducare constă în „influențarea asupra mentalității și deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării celor antisociale și formării altora noi, corespunzătoare exigențelor societății”[13].
Funcția de reeducare se realizează atât pe parcursul judecății, dar mai ales în timpul executării pedepsei. Astfel, art. 89 din Legea nr. 254/2013 prevede că „activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială se organizează în fiecare penitenciar și au ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate”. Mai departe se menționează că fiecare dintre activitățile anterior enumerate se desfășoară cu un număr corespunzător de specialiști: educatori, preoți, agenți tehnici, monitori sportivi, precum și psihologi și asistenți sociali.
3. Scopul și funcțiile pedepsei din perspectiva infracțiunii de ucidere la cererea victimei
3.1. Funcția retributivă
În ce privește funcția retributivă a pedepsei, este de remarcat că, în cazul infracțiunilor de această natura (eutanasia, sinuciderea asistată medical), poziția subiectivă a făptuitorului nu este una antisocială. Făptuitorul nu intenționează să se plaseze „împotriva” sau „în afara” valorilor sociale. Prin fapta sa el nu tăgăduiește dreptul la viață al victimei, nici nu repudiază caracterul de valoare supremă a dreptului la viață în general.
Dimpotrivă, ceea ce caracterizează această faptă, în dimensiunea sa subiectivă, internă este tocmai valorizarea aspectului calitativ al dreptului la viață, în dauna aspectului cantitativ.
„Penală” în sensul strict, tehnico-juridic al cuvântului, fapta de ucidere la cererea victimei nu este totuși o repudiere a ordinii moral-juridice și, cu atât mai puțin, a drepturilor celui ucis.
Astfel, dacă admitem că în anumite contexte, sub presiunea unor suferințe grele și de necurmat, viața se poate converti într-un fel de antiviață, într-un izvor nesecat de umilințe, care îi răpesc suferindului demnitatea, atunci moartea devine mai curând o eliberare și o modalitate de exprimare a dreptului la autodeterminare.
[1] V. Cioclei, Drept penal, partea specială I, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, ed. a 3-a, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București 2018, p. 38.
[2] Mai precis, este vorba despre Codul penal Carol al II‐lea adoptat în 1936 care prevedea la art. 468 alin. (1) că acela care ucide un om în urma rugăminții stăruitoare și repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte și se pedepsește cu temniță grea de la 3 la 8 ani; potrivit alin. (3) al aceluiași articol, pedeapsa este închisoarea corecțională de la 1 la 5 ani, atunci când faptul a fost săvârșit în condițiile alineatelor precedente, sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferea de o boală incurabilă a cărei moarte era inevitabilă din această cauză.
[3] Expunerea de motive a noului Cod penal (https://www.avocatnet.ro/articles/download, accesat la data de 09.06.2019).
[4] G. Antoniu, Reforma penală la primul pas, în RDP nr. 4/1996, pp. 9-11 apud A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală, ed. a 3-a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 57.
[5] C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997, p. 286.
[6] A se vedea C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București 2014, pp. 222-223.
[7] Ibidem.
[8] Idem, p. 223.
[9] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, 2018, p. 281.
[10] Idem, p. 282.
[11] Ibidem.
[12] C. Bulai, op. cit., p. 288.
[13] Idem, p. 287.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.