Tratamentul discriminatoriu al părții civile și părții responsabile civilmente în reglementarea actuală a recursului în casație

Abstract

The cassation appeal procedure: discriminatory provisions for the plaintiff claiming damages and for the responsible plaintiff party

The author analyses the supposed compliance of the cassation appeal procedure provisions regarding the plaintiff claiming damages and the responsible plaintiff party with conventional and constitutional requirements.

The author comments on the joined cases of Sejdić and Finci v. Bosnia and Herzegovina and on the European Court of Human Rights interpretation of Protocol No. 12 to the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, considering the general interdiction against discrimination, art. 16 („Equality of rights”) from Romania’s Constitution, and several provisions of Romanian Penal Procedure Code relating to cassation appeal.

Concluding, the author expresses the opinion according to which the Romanian law does not guarantee the indiscriminate right of appeal for the plaintiff claiming damages and for the responsible plaintiff party.

Keywords: discrimination; interdiction against discrimination; plaintiff claiming damages; responsible plaintiff party; cassation appeal; appeal; the joined cases of Sejdić and Finci v. Bosnia and Herzegovina; the European Court of Human Rights; Protocol No. 12 to the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms.

Prin hotărârea din 22.12.2009, pronunțată în cauzele reunite Sejdić și Finci c. Bosnia și Herzegovina (Cererile nr. 27996/06 și 34836/06[1]), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, „CEDO”) a oferit cea mai largă interpretare instrumentelor convenționale în materia protecției împotriva discriminării. În concret, decizia menționată vizează interpretarea Protocolului 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (denumită în continuare „Convenție”), care consacră la articolul 1 interdicția discriminării.

În condițiile în care o interdicție similară a tratamentului discriminatoriu este reglementată de prevederile art. 14 din Convenție, dar numai cu referire la drepturile și libertățile reglementate de Convenție, relevanța majoră a hotărârii Sejdić și Finci rezidă în recunoașterea faptului că „în vreme ce Articolul 14 din Convenție interzice discriminarea în exercitarea «drepturilor și libertăților reglementate de Convenție», Articolul 1 din Protocolul nr. 12 extinde scopul protecției la «orice drept prevăzut de lege». Se introduce astfel o interdicție generală împotriva discriminării[2].

Același principiu recunoscut în 2009 de către Curte se regăsește în sistemul constituțional român la art. 16 – „Egalitatea în drepturi” din Constituția României[3], interpretat în jurisprudența Curții Constituționale în sensul că „principiul egalității în drepturi (…) impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite, tratamentul juridic să fie diferențiat[4]. În egală măsură, România a ratificat[5] Protocolul nr. 12 la Convenție, astfel încât, în virtutea art. 20 alin. (2) din Constituția României, în materia prevalenței tratatelor, interpretarea din 2009 a Curții este obligatorie în dreptul intern în măsura în care ar fi mai favorabilă decât legea națională, astfel cum a fost interpretată și aplicată.

Din această perspectivă notăm că în jurisprudența sa Curtea a oferit definiția discriminării, care „înseamnă tratamentul diferențiat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, al persoanelor aflate în situații similare”[6], în vreme ce „o diferență de tratament poate lua forma unor efecte prejudiciabile disproporționate ale unei politici sau măsuri generale care, deși definită în termeni neutri, discriminează împotriva unui grup”[7].

Pornind de la principiile rezumate mai sus, am analizat în materialul de față măsura în care reglementarea actuală a recursului în casație respectă, din perspectiva părții civile și părții responsabile civilmente, prevederile convenționale și constituționale menționate.

În sistemul de drept românesc, recursul în casație este reglementat ca o cale extraordinară de atac în materie penală. În consecință, acesta nu se încadrează în sfera „drepturilor și libertăților reglementate de Convenție” în sensul articolului 14, întrucât standardul convențional (minim) de protecție a drepturilor omului impune statelor să asigure, în materie penală, existența a două grade de jurisdicție[8], dar nu și a căilor extraordinare de atac, a căror reglementare este lăsată la aprecierea exclusivă a legiuitorului național. Cu toate acestea, în considerarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 12, dar și a art. 16 din Constituție, în măsura în care legiuitorul național decide să reglementeze căi extraordinare de atac, trebuie să facă acest lucru în mod nediscriminatoriu.

În materia recursului în casație, dispozițiile art. 436 alin. (1) lit. c) Cod procedură penală recunosc titularitatea asupra căii de atac, alături de procuror și de inculpat, inclusiv părții civile și părții responsabile civilmente, „în ceea ce privește latura civilă” (teza I) a cauzei, iar „referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în materie civilă” (teza finală). Această soluție legislativă este, în opinia noastră, conformă cu interpretarea oferită de Curtea Constituțională principiului nediscriminării[9], întrucât are în vedere poziția specifică al părții civile și părții responsabile civilmente, a căror participare în procesul penal este determinată exclusiv de exercitarea acțiunii civile alăturate celei penale.

Atare soluție legislativă a fost consacrată în condițiile în care prevederile art. 448 alin. (2) Cod procedură penală, în materia soluțiilor care pot fi pronunțate în recursul în casație, reglementează explicit situația greșitei soluționări a acțiunii civile, ca motiv de admitere a recursului. Concret, potrivit dispozițiilor procedurale, „dacă recursul în casație vizează greșita soluționare a laturii civile”, Înalta Curte de Casație și Justiție „după admiterea recursului înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, în condițiile alin. (1) pct. 2 lit. b)” al art. 448 Cod procedură penală.

Art. 448 alin. (2) Cod procedură penală vine astfel să consacre o soluție proprie situației în care recursul în casație vizează exclusiv greșita soluționare a acțiunii civile. Aceasta deoarece soluțiile proprii motivelor de recurs în casație care vizează în principal acțiunea penală sunt reglementate la alin. (1) al aceluiași articol, care reprezintă norma generală, în vreme ce alineatul 2 are o sferă de aplicare limitată la recursul în casație care „vizează greșita soluționare a laturii civile”, iar nu și acțiunea penală.

Cu toate acestea, raportat la prevederile art. 438 Cod procedură penală, în redactarea actuală, soluțiile pe care Înalta Curte le-ar putea pronunța, în teorie, intră în contradicție cu prevederile art. 436 alin. (1) lit. c) Cod procedură penală. Concret, Înalta Curte de Casație și Justiție ar urma, în teorie, să trimită cauza instanței de apel pentru rejudecarea acțiunii civile în situațiile în care:

  1. • „în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența (…) atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente[10]”, motiv care rezultă însă în rejudecarea în primul rând a acțiunii penale, cea care determină regulile de competență în procesul penal, acțiunea civilă fiind numai subsidiară și neavând nicio relevanță din perspectiva competenței instanțelor de judecată; sau
  2. • „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”[11], motiv care rezultă, de asemenea, în rejudecarea în primul rând a acțiunii penale și doar în subdisiar, a acțiunii civile asociate, respectiv,
  3. • dacă „nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată[12], motiv care rezultă, de asemenea, în rejudecarea în primul rând a acțiunii penale și doar în subdisiar, a acțiunii civile asociate.

De asemenea, în teorie, în celelalte situații reglementate în prezent de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție ar urma să „înlăture nelegalitatea” constatată cu privire la acțiunea civilă. Este vorba, în concret, despre motivul de recurs în casație „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală[13], fiind evident că motivul „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege[14] nu poate avea nicio incidență asupra laturii civile a cauzei (odată ce se menține o soluție definitivă de condamnare, indiferent de limitele de pedeapsă stabilite). Nici în cazul neprevederii faptei în legea penală însă nu se poate vorbi despre „greșita soluționare a acțiunii civile”, ca motiv distinct de recurs în casație ce ar putea fi invocat de către părțile civile și responsabilă civilmente, ci despre un motiv de recurs în casație care vizează în principal latura penală, care tinde la o soluție de achitare, iar rezolvarea acțiunii civile are natură subsidiară, derivând din soluția asupra laturii penale.

Văzând dispozițiile art. 438 Cod procedură penală, în redactarea în prezent în vigoare[15], coroborat cu dispozițiile art. 448 alin. (2) Cod procedură penală, rezultă că, de facto, în reglementarea actuală motivele de recurs în casație, precum și soluțiile ce pot fi pronunțate privesc exclusiv acțiunea penală (cu eventuala influență a acesteia asupra laturii civile), fără să existe motive de recurs în casație care să poată fi invocate de către partea civilă și partea responsabilă civilmente exclusiv „în ceea ce privește latura civilă”, astfel cum prevăd dispozițiile art. 436 alin. (1) lit. c), teza I Cod procedură penală.

Dimpotrivă, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot, sub sancțiunea inadmisibilității pentru nerespectarea dispozițiilor art. 438[16] accesa calea de atac numai în măsura în care există motive (dintre cele prevăzute de lege) care să afecteze latura penală și, totodată, dacă și numai în măsura în care aceste motive influențează și soluția asupra laturii civile, ceea ce limitează ab initio în mod nejustificat motivele ce pot fi invocate de părțile civilă și responsabilă civilmente în raport de ceilalți titulari ai căii de atac, respectiv, inculpatul și procurorul.

Pe cale de consecință, partea civilă și partea responsabilă civilmente nu au deschisă în mod real și efectiv calea de atac a recursului în casație în ceea ce privește motive care țin exclusiv de latura civilă, așadar, pentru „greșita soluționare a acțiunii civile” ci, dimpotrivă, deși dreptul este expres recunoscut de lege [436 alin. (1) lit. c), teza I Cod procedură penală], exercițiul său rămâne unul strict formal, iluzoriu.

Or, spre deosebire de situația celorlați titulari ai căii de atac, și anume, inculpatul și procurorul, pentru care esențială este soluționarea acțiunii penale, în vreme ce acțiunea civilă are numai caracter subsidiar, din perspectiva părții civile și a părții responsabile civilmente, motivul esențial al participării la procesul penal este reprezentat de problematica atragerii și întinderii răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea unor infracțiuni.

În consecință, situațiile juridice fiind distincte și tratamentul juridic trebuie să fie adecvat[17]. Raportat însă la cele de mai sus, este evident că partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt puse într-o situație nefavorabilă, în care nu li se asigură accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ținând cont de situația lor specifică în procesul penal. Cu atât mai puțin, în raport de jurisprudența CEDO citată[18] se poate admite ca un tratament discriminatoriu de natura celui de mai sus să rezulte dintr-o „politică sau măsură generală”, așa cum este legea, perspectivă din care considerăm că se impune revizuirea soluției legislative actuale, pentru asigurarea conformității cu prevederile convenționale și constituționale în materia nediscriminării.


[1] http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-96491#{„itemid”:[„001-96491”]}
[2] Sejdić și Finci, precit., para. 53
[3] Revizuită 2003
[4] CCR, decizia nr. 1.156 din 6 noiembrie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, M. Of. nr. 832/10.12.2008
[5] Prin Legea nr. 103/2006
[6] Sejdić și Finci precit., para.43
[7] CEDO, D.H. ș.a. c./ Cehia, (Nr. 57325/00), 13 Nov. 2007, para. 184; CEDO, Opuz C. Turcia, (Nr. 33401/02), 9.06.2009, para. 183; CEDO, Zarb Adami c. Malta (Nr. 17209/02), 20.06.2006, para. 80.
[8] Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție
[9] A se vedea supra, nota 4
[10] Art. 438 alin. (1) pct. 1 Cod procedură penală
[11] Art. 438 alin. (1) pct. 7 Cod procedură penală
[12] Art. 438 alin. (1) pct. 11 Cod procedură penală
[13] Art. 438 alin. (1) pct. 7 Cod procedură penală
[14] Art. 438 alin. (1) pct. 11 Cod procedură penală
[15] Urmare a modificării Legii nr. 135/2010 privind codul de procedură penală prin art. 267 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.
[16] A se vedea dispozițiile art. 440 alin. (2) Cod procedură penală
[17] A se vedea CCR, Decizia nr. 1.156 din 6 noiembrie 2008, precit.
[18] A se vedea supra, nota nr. 7
Tratamentul discriminatoriu al părții civile și părții responsabile civilmente în reglementarea actuală a recursului în casație was last modified: iunie 18th, 2015 by Liana Iacob

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii