Tâlhăria improprie. Controverse
Cristinel Hrițcu - iulie 7, 2016Unconventional robbery. Controversies
Abstract
From a conceptual point of view the author proposes the notions of proper and improper robbery (concepts borrowed from the Italian criminal doctrine),arguing on the different degree of social danger of the two concepts. After a comparative presentation of the improper robbery in the Italian, German, Finnish and Swedish criminal law, in the Romanian Criminal code it is proposed a separate incrimination. That is either in the same article with the proper robbery but in a different paragraph or in a different article with a separate marginal name. In the latter situation the special limits of the punishment are lower than in the case of proper robbery.
Keywords: Proper and improper robbery; etiological conjunction contest
1. Una dintre problemele tratate mai puţin în literatura de specialitate este aceea a tâlhăriei improprii, termenul fiind împrumutat din doctrina italiană. În doctrina actuală, se foloseşte sintagma de tâlhărie proprie, adică furtul săvârşit prin violenţe, ameninţare, prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau de neputinţa de a se apăra iar tâlhăria improprie – incriminată în teza a II a art. 233 C. pen. – se comite atunci când faptele de violenţă nu sunt anterioare furtului şi comise pentru a intra în posesia lucrului, ci sunt ulterioare, fiind comise pentru a păstra lucrul, pentru a-şi asigura scăparea şi pentru a şterge urmele infracţiunii[1].
În general legea română acordă prioritate infracţiunii scop subordonând elementele infracţiunilor mijloc, scopului pentru care ele au fost săvârşite, principiu valabil în cazul tâlhăriei proprii, când violenţa fie precede, fie însoţeşte infracţiunea scop – furtul.
În cazul tâlhăriei improprii, făptuitorul foloseşte violenţa pentru a păstra bunul furat, pentru a şterge urmele infracţiunii sau ca să-şi asigure scăparea. Faptul că acestea sunt ulterioare consumării infracţiunii de furt creează impresia că violenţele comise după infracţiunea de furt nu mai întregesc conţinutul infracţiunii de tâlhărie, nefiind de conceput în teorie săvârşirea actelor de violenţă după săvârşirea infracţiunii de furt (cu excepţia celor trei situaţii).
Cu toate acestea va exista infracţiunea de tâlhărie dar numai în cazul celor trei situaţii posterioare săvârşirii furtului, menţionate mai sus.
2. Dacă în cazul tâlhăriei proprii scopul violenţelor îl constituie săvârşirea infracţiunii de furt (ceea ce imprimă faptei de tâlhărie un caracter mai grav), în cazul tâlhăriei improprii, scopul exercitării violenţelor după săvârşirea infracţiunii de furt, nu mai constau în săvârşirea unei infracţiuni scop ci fie în păstrarea bunului sustras, fie în ştergerea urmelor infracţiunii fie în scăparea agentului de urmărire, exprimându-ne părerea că în această ipoteză, în cele trei cazuri, lipsa unei finalităţi infracţionale, imprimă tâlhăriei improprii un pericol social mai scăzut decât în ipoteza tâlhăriei proprii. Cele trei ipoteze posterioare furtului, par mai degrabă să aducă atingere intereselor consolidării actului de deţinere a bunului decât să aducă atingere interesului însuşirii bunului.
Ca urmare, dacă obiectul juridic al tâlhăriei proprii – ca infracţiune contra patrimoniului, îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial, în legătură cu însuşirea bunului altei persoane, iar în cazul tâlhăriei improprii s-ar putea susţine că obiectul juridic este constituit din relaţiile referitoare la siguranţa menţinerii bunului, după însuşirea lui.
În ipoteza tâlhăriei improprii, legătura dintre violenţe şi furt, nu este aşa de puternică precum în cazul tâlhăriei proprii, tocmai datorită lipsei acelei finalităţi infracţionale, întrucât violenţele nu se mai exercită pentru comiterea infracţiunii de furt ci pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori ca făptuitorul să-li asigure scăparea. (furtul fiind deja săvârşit). De asemenea, comiterea infracţiunii mijloc –violenţa, deci a unei infracţiuni care pregăteşte comiterea infracţiunii scop-în cadrul tâlhăriei improprii face ca aceasta din urmă să se poată executa mai uşor, cu mai multe şanse de reuşită şi cu o probabilitate mai mare de producere a unor urmări socialmente periculoase, aspecte care nu se regăsesc în structura tâlhăriei improprii.Ca atare, liantul de ordin obiectiv şi subiectiv între cele două infracţiuni absorbite – în cazul tâlhăriei proprii – conferă acesteia un grad de pericol social mai ridicat decât în cazul tâlhăriei improprii unde legătura dintre infracţiunile absorbite nu este aşa de categorică. De aceea, considerăm că egalitatea de tratament juridic din punct de vedere sancţionator, este depăşită, acest fapt putând fi justificat doar prin influenţa tradiţiei, aceste modalităţi ale tâlhăriei fiind prevăzute atât în Codul penal de la 1864 cât şi în cel de la 1936[2] dar ar fi putut constitui o ipoteză de tâlhărie incriminată distinct cu limite de pedepse proprii, ca în alte legislaţii.
3. Este de reflectat dacă – datorită pierderii din importanţă a acţiunii violente – viitorul legiuitor penal nu ar trebui să incrimineze distinct tâlhăria proprie de tâlhăria improprie, ultima urmând să fie incriminată ca variantă calificată a infracţiunii de furt (furt calificat), propunerea fiind formulată încă din anul 1996 în Italia de către profesorii Giovani Fiandaca şi Enzo Musco[3]. Sugestia a fost motivată şi prin modificarea calitativă de ordin penal, psihologic şi criminologic între cele două ipoteze, autorii subliniind că tâlhăria improprie se aseamănă mai mult cu furtul.
În doctrina română chiar reputatul profesor Vintilă Dongoroz, în Explicaţiile teoretice ale Codului penal român, subliniază că tâlhăria ar fi putut figura cu o sancţiune mai severă printre cazurile de furt calificat[4].
Referindu-se în general la infracţiunea de tâlhărie reputatul profesor a argumentat că elementul circumstanţial de calificare, adică acţiunea adiacentă fiind îndreptată împotriva persoanei, determină o interfaţă de relaţii sociale diferite -pe de o parte relaţiile privind patrimoniul iar pe de altă parte relaţiile referitoare la persoană, iar această interfaţă creează anumite implicaţii în sfera altor infracţiuni, considerându-se că teoretic şi practic, este preferabil ca infracţiunea de tâlhărie să constituie o infracţiune distinctă, de sine stătătoare.
Incriminarea separată a tâlhăriei proprii şi improprii sau transformarea acesteia din urmă într-o modalitatea normativă de săvârşire a infracţiunii de furt calificat, este motivată şi de considerente de echitate, deoarece în prezent tâlhăria proprie şi improprie se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între 2-7 ani (în variante simplă) în timp ce furtul calificat, în varianta de bază se sancţionează cu o pedeapsă între 1-5 ani (art.229 alin. 1 Cod penal).
Chiar dacă judecătorul, cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei, ar stabili o pedeapsă mai mică pentru tâlhăria improprie (comparativ cu tâlhăria proprie), egalizarea pedepselor abstracte prevăzute în textul legal, denotă uşurinţa cu care legiuitorul penal în opera de cuantificare a pedepselor, a stabilit o egalitate de tratament sancţionator penal în reglementarea unor modalităţi normative diferite.
4. În altă ordine de idei se constată că tâlhăria „proprie” se aseamănă mai mult cu concursul real de infracţiuni cu conexitate etiologică datorită legăturii de ordin obiectiv şi subiectiv existente între infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop, iar în cazul în care cele două infracţiuni sunt săvârşite concomitent legătura dintre acestea este mai categorică.
În ipoteza tâlhăriei „improprii” constatăm însă că aceasta se apropie mai mult de concursul real de infracţiuni cu conexitate consecvenţională, (săvârşirea unei infracţiuni pentru ascunderea altei infracţiuni) deoarece, în acest caz, după săvârşirea furtului, se exercită violenţele dar nu în scopul săvârşirii infracţiunii de furt (care nu mai constituie infracţiunea scop ca în prima ipoteză) ci în scopul păstrării bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Ca atare, este de observat apropierea mult mai vizibilă a ultimilor trei ipoteze – ce caracterizează scopul folosirii violenţelor post factum de concursul – cu conexitate consecvenţională.
Se constată că, în cazul tâlhăriei „improprii” legătura dintre cele două infracţiuni nu este atât de pregnantă, ca în cazul primei ipoteze, deoarece de cele mai multe ori hotărârea de a săvârşi cele două fapte este separată.
În această ipoteză, nu există o legătură de ordin subiectiv atât de strânsă între cele două infracţiuni, aceasta putând chiar să lipsească.
Chiar dacă în doctrină, opinia majoritară este că în cazul tâlhăriei (proprii sau improprii), actele de violenţă şi sustragere a bunului sunt concomitente, constatăm că în cazul tâlhăriei improprii există cazuri în care violenţele s-au exercitat după mai mult timp de la săvârşirea furtului, ceea ce face cu atât mai îndoielnică existenţa liantul de ordin subiectiv între cele două infracţiuni componente ale tâlhăriei improprii.
De pildă, un muncitor poate sustrage dintr-o fabrică o cantitate de bunuri, luându-le din sfera de dispoziţie a gestionarului, ascunzându-le câteva luni de zile, într-un fişet din interiorul fabricii la care are acces doar el. (infracţiunea de furt fiind consumată) După câteva luni de zile când se hotărăşte să scoată bunul din fabrică, în vederea păstrării acestuia ameninţă pe portarul care a sesizat operaţia pe care intenţiona să o facă inculpatul. Bineînţeles că în această ipoteză, s-a săvârşit infracţiunea de tâlhărie (improprie), constatând că în momentul în care făptuitorul a hotărât săvârşirea primei infracţiuni (furtul) acesta nu ştia şi nu-şi putea da seama că va trebui ulterior să comită acte de violenţă (a doua infracţiune) pentru păstrarea bunului furat. În cazul tâlhăriei proprii, agentul ştie de la început că în vederea realizării infracţiunii scop va săvârşi infracţiunea mijloc.
Din alt punct de vedere, constatăm că în ipoteza tâlhăriei improprii, după consumarea infracţiunii absorbite de furt, subiectul activ deşi devine detentor precar al bunului, legea penală română apără prin mijloace de drept penal posesia în general, indiferent că aceasta este legitimă ori ilegitimă.
Aşadar, considerăm că prin asimilarea tâlhăriei improprii de către legiuitor cu cea proprie, violenţele posterioare furtului având ca finalitate cele trei ipoteze menţionate, s-a creat o ficţiune juridică, întrucât existenţa celor trei situaţii posterioare infracţiunii de furt, ne conduce la concluzia că violenţele comise după infracţiunea de furt nu mai întregesc conţinutul infracţiunii de tâlhărie, fiind greu de conceput să existe tot tâlhărie şi dacă actele de violenţă s-au comis după ce s-a săvârşit infracţiunea de furt.
Legiuitorul român în art. 233 teza II C. pen., a derogat de la această regulă, reglementând tâlhăria, compusă din aceleaşi infracţiuni ca în cazul tâlhăriei proprii, deşi violenţele ar fi ulterioare furtului fiind săvârşite în scopul păstrării bunului furat, a ştergerii urmelor infracţiunilor ori pentru a-şi asigura scăparea.
[1] George Antoniu, Tâlhărie, Unitate sau pluralitate de infracţiuni, în RDP nr. 4/2006, p. 31.
[2] Codul penal de la 1864, incrimina tâlhăria improprie la art. 317 alin. 2 „Se socoteşte asemenea că comite o tâlhărie şi pe acela care, surprins fiind în flagrant delict de furt, întrebuinţează violenţă asupra unei persoane sau ameninţă că sa omorî sau va răni îndată spre a putea să scape sau să reţină lucrul furat”.
În Codul penal Carol al II-lea, tâlhăria improprie este incriminată la art. 530 alin. 1 „Se socoteşte de asemenea că a săvârşit delictul de tâlhărie şi se pedepseşte potrivit articolului precedent, acela care, surprins fiind în flagrant delict de furt, întrebuinţează violenţă sau ameninţare, în scop de a păstra bunul furat sau a distruge urmele delictului ori de a asigura scăparea sa sau a compatrioţilor săi”.
[3] Giovani Fiandaca, Enzo Musco, Diritto penale, parte generale, vol. II, tomo secundo, Delitti contra il patrimonio, secunda editore, op. cit., p. 114-117, citat de G. Antoniu. Idem, p. 31.
[4] Vintilă Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol. III, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, Bucureşti 2003, p. 456.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.