Statul de drept. Semnificații constituționale și jurisprudențiale contemporane

I. Scurte considerații privind noțiunea statului de drept

Prin noțiunea de atribute ale statului se înțelege dimensiunile lui definitorii, astfel cum rezultă din dispozițiile constituționale, ca expresie a voinței politice și deter­mi­nate de regimul politic și în același timp valori de principiu ale ordinii constituționale.

Statul de drept, pluralismul, democrația, societatea civilă sunt incontestabil valori uni­versale ale gândirii și practicii politice contemporane și se regăsesc exprimate nor­mativ și în Constituția României, dar și în documentele internaționale. Atributele statului configurează calitatea acestuia de subiect de drept constitu­țional și definesc puterea, dar și raporturile complexe dintre stat și cetățeni și celelalte subiecte de drept constituțional. Atributele statului român reglementate normativ în dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituția României: 1. stat de drept; 2. stat social; 3. stat pluralist; 4. stat democratic.

Statul de drept este unul dintre cele mai discutate concepte ale dreptului constituțional și este indiscutabil legat de trecerea de la dreptul statului la statul dreptului. În literatura de specialitate s-au afirmat uneori opinii contradictorii, potrivit cărora statul de drept corespunde unei necesități antropologice sau că este un mit, un postu­lat și o axiomă, iar pe de altă parte, statul de drept, este un pleonasm, un nonsens juridic. Conceptul statului de drept reprezintă o realitate constituțională a cărui fundament se regăsește în mecanismele exercitării puterii statale, în raporturile dintre putere și libertatea fiecărui individ al societății și în aplicarea principiului legalității la întreaga activitate statală, dar și la comportamentul fiecărui membru al societății.

Statul de drept s-a format și s-a răspândit în raport cu trei mari modele:

1. Modelul englezrule of law” se caracterizează prin limitarea puterii monar­hului, iar pe de altă parte, prin conservarea puterii Parlamentului, ceea ce în planul dreptului constituțional înseamnă:

a) restrângerea prerogativelor monarhului și recunoașterea lor unei puteri consti­tuite prin normele dreptului pozitiv; b) necesitatea fondării actelor executivului direct sau indirect pe autoritatea Parla­mentului; c) obligația tuturor subiectelor de drept să se supună legii jurisdicției; 2. Concepția germană pune accentul pe necesitatea de a asigura legalitatea în administrație și controlul jurisdicțional al acesteia.; 3. Concepția franceză consideră statul de drept ca un stat legal, care proclamă și apără principiul legalității.

În sintagma, stat de drept, sunt implicate două aspecte ale juridicului, aparent contradictorii, dar totuși complementare: normativitatea și ideologia. În planul normativității, statul de drept apare ca un principiu structural al Consti­tuției alături de alte atribute esențiale ale statului, materializând valori fundamentale pe care se bazează existența societății și a statului. Din punct de vedere normativ, exigențele statului de drept se manifestă într-un dublu sens:

a) sensul formal exprimă cerința ca statul, organele sale să respecte legile, să se subordo­neze strict regulilor juridice care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului, atribuțiile și funcțiile ce le revin; și b) sensul material – cerința ca organele statului, exercitându-și atribuțiile, să res­pecte garanțiile juridice privind exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

În planul ideologiei, statul de drept conferă un sistem logic de idei, prin care oamenii își reprezintă societatea, statul, în toate manifestările sale și prin care se conferă legitimitate statului.

Sintagma „stat de drept” nu este un simplu concept logic, ci exprimă o necesitate fundamentală de ordin constituțional potrivit căreia: a) dreptului îi este indispensabil statul pentru a-i crea normele și pentru a asigura finalitatea și eficacitatea normelor juridice; b) statului îi este indispensabil dreptul pentru a exprima puterea, prin instituirea unui comportament general și obligatoriu.

În esență, statul de drept exprimă o condiție cu privire la putere, o mișcare de raționalizare a acesteia, dar și o nouă concepție cu privire la drept, la rolul și funcțiile acestuia.

Profesorul Tudor Drăganu, în lucrarea sa „Introducere în teoria și practica statului de drept”, propune o interesantă și cuprinzătoare definiție acestui concept de drept consti­tuțional: „Statul de drept este considerat acel stat care organizat pe baza principiului separațiilor puterilor statului, în aplicarea căruia justiția dobândește o reală independență și urmând prin legislația sa promovarea drepturilor și libertăților inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementărilor sale de către ansamblul organelor lui, în întreaga lor activitate”.

Definiția redă principalele elemente ale statului de drept – separația puterilor, ca realitate a activității statale, aplicarea principiului legalității în activitatea tuturor organelor statului, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Tot din această definiție rezultă trăsăturile de bază ale statului de drept, respectiv: a) libertățile persoanei umane reclamă garanții ale securității și dreptății prin primatul dreptului și în special al Constituției; b) moderarea executării puterii reclamă organizarea și adaptarea funcțiilor orga­nelor eratice și un sistem normativ ierarhizat.

II. Condițiile statului de drept

În documentul final al Reuniunii de la Copenhaga din 1990 s-a precizat că statul de drept nu înseamnă pur și simplu o legalitate formală, iar în Carta de la Paris din 1990 statul de drept este prefigurat nu doar în raport cu drepturile omului, ci și cu democrația, ca unic sistem de guvernământ. Din coroborarea principiilor înscrise în documentele internaționale, precum și în raport cu doctrina de drept constituțional, considerăm ca fiind condiții sau caractere ale statului de drept, următoarele:

1. acreditarea unei noi concepții cu privire la stat, îndeosebi sub următoarele aspecte: natura voluntară sau consensuală a statului, delimitarea statului de societatea civilă, responsabilitatea statului și a autorităților ce îl alcătuiesc și moderarea constrân­gerii ca mijloc de intervenție a statului în societate prin forme adecvate și rezonabile; 2. valorificarea rațiunilor și mecanismelor principiului separațiilor puterilor în stat; 3. instaurarea și aprofundarea unei autentice și reale democrații; 4. instituționalizarea și garantarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului; 5. instaurarea unei ordini juridice coerente și ierarhizată și al unui domeniu al legii.

Funcționalitatea și coerența sistematică a statului de drept trebuie asigurată prin câteva sisteme de reglare, respectiv: a) controlul politic care se realizează de către Parlament, ca una dintre funcțiile lui esențiale, prin mijloace instituționale variate; b) controlul administrativ care se înfăptuiește în sistemul organelor administrației publice, fie la inițiativa acestora fie la inițiativa cetățenilor; c) controlul jurisdicțional asupra legalității actelor administrative, încredințat fie instan­țelor de drept comun fie instanțelor specializate; d) controlul constituționalității legilor; e) controlul respectării drepturilor și libertăților fundamentale prin intermediul organelor autorității și paterii judecătorești; f) procedura de conciliere și control, care se realizează prin instituția „ombudsmanului” sau Avocatul Poporului; g) accesul liber la justiție și organizarea activității de judecată în mai multe grade de jurisdicție.

Consacrarea statului de drept în Constituția României, se realizează nu numai prin art. 1 alin (3) teza I, dar și prin numeroase alte dispoziții constituționale care exprimă conținutul acestui principiu de organizare și exercitare a puterii într-o societate democratică Amintim în acest sens dispozițiile art. art. 16 alin. (2), care prevăd că nimeni nu este mai presus de lege și cele ale art. 15 alin. (2) care proclamă principiul neretro­acti­vității legii, principii esențiale pentru întreaga construcție a statului de drept. Conținutul statului de drept este exprimat în mod deosebit în dispozițiile constituționale privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și cele referitoare la organizarea, funcționarea și atribuțiile instituțiilor statului. Prevederile se referă la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetă­țenilor, la mecanismul separațiilor puterilor, la pluralism, la accesul liber la justiție, independența instanțelor judecătorești precum și cele referitoare la organizarea și funcționarea controlului parla­mentar, administrativ și jurisdicțional. Pot fi considerate ca fiind o expresie normativă constituțională a conținutului și cerințelor statului de drept.

Statul de drept nu reprezintă un stat a cărui esența este epuizată prin reglemen­tările constituționale și prin alte acte normative, la un moment dat. Statul de drept nu este exclusiv o instituție a dreptului constituțional, ci trebuie să devină o realitate, regăsită la nivelul conduitei fiecărui subiect de drept, fie el organ al statului sau simplu cetățean. Aceasta înseamnă și presupune un proces evolutiv complex la care să participe toate structurile societății și în același timp un proces de perfecțio­nare în plan ideologic și moral cu scopul perfecționării activității organelor statului și instaurarea efectivă a principiului legalității, formarea unui comportament civic în spiritul respectării legii și a valorilor fundamentale ale democratismului.

Constituția României stabilește, în conținutul său normativ, și principalele garanții ale statului de drept:

a) regimul constituțional, adică stabilirea în Constituție a principiilor fundamen­tale de organizare și activitate a celor trei puteri. Stabilirea regimului juridic aplicat revizuirii Constituției;

b) legitimitatea populară directă sau indirectă a organelor statului și autorităților publice;

c) asigurarea supremației Constituției printr-un control politic sau jurisdicțional, ca și asigurarea supremației legii, față de celelalte acte normative;

d) exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale să nu poată fi restrânsă decât temporar, numai în situații expres determinate, proporțional cu împrejurarea care justifică restrângerea și fără a se suprima însuși dreptul sau libertatea fundamentală;

e) independența și imparțialitatea justiției. Astfel, art. 21 alin. (2) din Constituția României stipulează că nicio lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție a unei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor legitime[1].

III. Aplicarea principiului proporționalității la organizarea statală a puterii

Din complexitatea problematicii statului de drept ne referim în cele ce urmează la aplicarea implicită în dispozițiile constituționale privind organizarea statală a puterii a principiului proporționalității.

Acest principiu este exprimat explicit în Constituția României numai în dispozițiile art. 53, dar el regăsit implicit și în alte reglementări constituționale așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate. Principiul constituțional al proporționalității este o sinteză a altor principii ale dreptului și exprimă ideile de echitate și corecta adecvare a măsurilor dispuse de stat la scopul urmărit. Considerăm că este un criteriu în raport de care puterile statului sunt organizate într-un stat de drept, deoarece prin aplicarea sa se realizează echilibrul dinamic și funcțional în diversitatea instituțională a sistemului statal. Subliniem și faptul că acest principiu conferă legitimitate și nu numai legalitate deciziilor statale și este un criteriu, deja utilizat în jurisprudență prin care se realizează demarcația dintre exercitarea puterii în limitele conferite de Constituție și de legi, iar pe de altă parte excesul de putere în activitatea organelor statului în situațiile în care deciziile statale au aparența legalității, dar nu sunt și legitime deoarece nu sunt adecvate scopului urmărit definit de normele constituționale sau din legislația secundară.

Considerăm că principiul constituțional al proporționalității poate fi considerat o cerință a statului de drept.

În cele ce urmează analizăm în succinte considerente aplicarea principiului proporționalității la organizarea statală a puterii în țara noastră așa cum rezultă explicit sau implicit din dispozițiile constituționale în materie.

Principiul separației puterilor în stat, considerat a fi un fundament al democrației, este în același timp o reflecție asupra moderării și raționalizării puterii statale. „Punerea în echilibru a acestor puteri prin distribuirea judicioasă a atribuțiilor și înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte, stăvilind astfel tendința inerentă a puterii umane de a acapara întreaga putere și de a abuza de ea este condiția armoniei sociale și garanția libertății umane”. În forma sa clasică, elaborat după cum se știe prin contribuția hotărâtoare a lui Montesquieu, principiul separației puterilor în stat afirmă că în orice societate există trei puteri distincte: puterea legislativă, executivă și judecătorească. Aceste trei puteri trebuie să fie exercitate de organe separate și independente unele de altele. Scopul acestei diviziuni este acela ca puterea să nu se concentreze la un singur organ al statului, care ar avea tendința firească să abuzeze de prerogativele încredințate. „Pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca, prin așezarea lucrurilor, puterea să oprească puterea” – spune Montesquieu. Totodată, divizarea puterii statale este necesară pentru a fi respectate drepturile și libertățile individuale, astfel încât o putere să se opună celeilalte și să se creeze în locul unei forțe unice, un echilibru de forță. Pentru a se realiza aceste deziderate, organele statului trebuie să fie independente unul de altul, în sensul că niciunul nu poate să exercite funcția încredințată celuilalt. În consecință, nu este posibil ca un organ al statului să fie subordonat altuia, în condițiile în care exercită o putere separată.


[1] Pentru dezvoltări a se vedea M. Andreescu, A. Puran, Drept constituțional. Teoria generală a statului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2018, pp. 65-75.

Statul de drept. Semnificații constituționale și jurisprudențiale contemporane was last modified: iulie 16th, 2019 by Marius Andreescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Marius Andreescu

Marius Andreescu

Este doctor în drept cu specializarea „Drept constituţional şi instituţii politice”, lector universitar la Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, judecător la Curtea de Apel Piteşti, Secţia penală și formator la INM.
A mai scris:

Claudia Andreescu

Este avocat în Baroul București.