Solidarismul, noul fundament al contractului?

1. Declinul autonomiei de voință

Deși contractul face parte din construcțiile juridice care aspiră la eternitate, fiind cunoscut încă din perioada Codului Hammurabi, din anul 1750 î.Cr., el a fost în permanență racordat la concepțiile filosofice, politice și economice ale fiecărei epoci istorice din evoluția socială milenară. Raportându-se la istoria ultimelor trei veacuri, doctrina românească afirmă că ea „este însăși istoria liberalismului, a nașterii, ignorării și combaterii lui”[1]. Teoriile privitoare la fundamentul contractului pendulează între „două concepții filosofice, politice și economice: liberalismul și pozitivismul, cu varianta sa, utilitarismul social”[2].

Principiul autonomiei de voință, paradigmă juridică a epocii iluministe guvernată de motto-ul individualist kantian sapere aude, al cărui corolar în drept, pacta sunt servanda, face elogiul libertății individuale creatoare de drept. El își trage substanța din imperativul moral al respectării cuvântului dat, ca fundament al contractului. Potrivit filosofiei individualiste care a constituit ambianța ideologică în care a fost gândit Codul civil Napoleon și mai apoi, după modelul său, Codul nostru civil,  omul se naște fundamental liber, astfel că nu poate fi obligat față de altul decât urmare a propriei voințe. Societatea însăși este văzută ca un contract, în condițiile în care autorul teoriei contractului social, J.J. Rousseau așează convenția la baza oricărei autorități asupra omului. Legitimitatea oricărei obligații o dă voința, așa cum o spune celebra formulă „qui dit contractuel dit juste”[3], emisă de Alfred Fouillée, potrivit căruia  „toute justice doit être contractuelle”.

Reflex juridic al liberalismului economic exprimat de formula „laisser faire, laisser passer”, teoria autonomiei de voință ne spune că nimeni nu obligă părțile să se lege juridic prin contract, dar că, odată ce l-au încheiat, contractul trebuie respectat întocmai, nefiind nevoie ca o altă normă să autorizeze producerea efectelor. Contractul este obligatoriu și pentru judecător, „ministru al voinței părților”[4], care, dacă va fi chemat să-l interpreteze, va fi obligat să se raporteze la intenția comună a celor care l-au încheiat. Pentru aceleași motive, judecătorul nu putea interveni în contract, nu-l putea modifica sau revizui, chiar dacă s-au schimbat condițiile avute în vedere la încheierea lui.

Declinul voinței autonome începe încă de la formularea principiului pacta sunt servanda, când Portalis avea să sublinieze că libertatea de voință nu poate fi nelimitată, fiind supusă ordinii publice și bunelor moravuri[5]. Influențați de gândirea epocii, autorii Codului civil francez n-au preluat întocmai teoria autonomiei de voință, astfel că enunțul de la art. 1134 are în vedere „convențiile legal formate”, sintagmă însușită și de Codul nostru civil de la 1864 în art. 969[6]. Ambele texte normative sugerează că forța obligatorie a contractului n-o dă voința părților, ci doar legea, cea care îi conferă acordului de voință această valoare.

La puțină vreme s-a putut constata cum liberalismul transpus în drept avea să reprezinte o veritabilă utopie sau chiar „o himeră”, ceea ce a făcut ca, acestor jaloane primordiale ale voinței în dreptul contractului, schițate doar sumar, să li se adauge, de-a lungul celor două veacuri de evoluție socială, tot mai multe limite și condiționări impuse de o serie de imperative morale, din ce în ce mai nuanțate, ceea ce a făcut ca însăși denumirea principiului să fie contestată.

Doctrina sfârșitului de secol XIX a repudiat concepția individualistă despre contract, constatând că, în condițiile acumulărilor de capital, părțile din contract nu mai sunt egale, că partea mai slabă a contractului are nevoie de protecție juridică. Contractul nu ne mai apare ca expresie a raportului de forțe, ci ca o uniune de interese echilibrate, instrumente de cooperare loială și de executare cu bună-credință a obligațiilor asumate. Ordinea publică și bunele moravuri sunt tot mai des invocate printr-o serie de reglementări imperative. Excesele individuale sunt nivelate astfel de intervenția judecătorului în contracte menită a restabili echilibrul prestațiilor. Această nouă orientare avea însă nevoie de o nouă teorie care s-o legitimeze.

 2. Solidarismul în gândirea politică[7]

Deși se consideră că doctrina solidaristă, s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ideea solidarității între oameni, intrată târziu în vocabularul juridic, este cu mult mai veche. Ea „s-a născut cu aproape cinci secole înainte erei noastre”[8], traversând timpurile sub diverse forme de exprimare. Teoretizarea ideii de solidaritate a fost mult accelerată după descoperirea, în urmă cu peste 300 ani a celulei, ca formă fundamentală de organizare a materiei vii[9], descoperire care a fost transpusă în analizele politice și sociale printr-o viziune organicistă, de către Auguste Compte, cel care vedea societatea ca un organism viu iar indivizii care o compun ca pe organele și celulele acestuia.

În gândirea politică, solidarismul este îndeobște legat de personalitatea omului politic Léon Victor Auguste Bourgeois, autorul lucrării „Solidarité”, apărută în anul 1896, a cărui analiză pleacă, nu de la individ ca titular al unor drepturi abstracte, ci de la raporturile dintre oameni, „legați unii de alții în timp și spațiu”[10]. Dacă autonomia de voință, de expresie liberală, consideră că oamenii se nasc liberi și egali, solidarismul vede oamenii inegali, de facto. Omul nu se naște liber pentru că, trăind într-o societate dată, nu poate trăi fără ea. El devine „debitorul contemporanilor, nu doar în timpul vieții ci se naște debitor față de societate”[11]. Scopul declarat al autorului era acela de a prefigura un „vast sistem de asigurare colectivă vizând prevenirea și mai ales repararea, prin punerea în operă a unei datorii sociale de solidaritate, a consecințelor nefaste rezultate din survenirea unor riscuri sociale”[12]. În timp ce, după Revoluția franceză din 1789, concepția dominantă punea politicul înaintea socialului, curentul solidarist pleacă întotdeauna de la social, fiindu-i subordonat factorul politic. Dukheim în sociologie și Léon Duguit în drept, văd normele de drept expresii ale unor realități de fapt, și nu a voinței politice a guvernanților. Evoluția ulterioară a acestei doctrine n-a fost spectaculoasă, așa cum era de așteptat. După al doilea război mondial asemenea reflecții au rămas circumscrise în special, discursului politic, ca simple referințe rituale.

 3. Solidarismul în contracte

 În drept, contestarea autonomiei de voință s-a făcut simțită în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, când doctrina pozitivistă pune accent pe dreptul obiectiv[13]. Referindu-se la interpretarea în contracte, Raymond Saleilles susținea, la începutul secolului al XX-lea, că trebuie avut în vedere „scopul social al acestui instrument al solidarității juridice, și nu fantezia fiecărei părți”[14], iar Louis Josserand, cel care avea să teoretizeze abuzul de drept, a susținut ideea că drepturile subiective se cer exercitate conform finalității lor sociale[15].

Prin urmare, solidarismul, transpus în drept, vede contractul ca un fapt social care exprimă relații solidare între indivizi. Autor al unui tratat monumental privind obligațiile în general, reper obligatoriu pentru orice abordare doctrinară a acestei materii atât de importante  pentru dreptul civil, René Demogue, consideră că orice contract este încheiat sub imperiul unei necesități sociale[16], expresie a diviziunii tot mai accentuate a muncii. Pentru el, finalitatea dreptului nu este individual, ci societatea. Dreptul trebuie să aibă în vedere, nu doar omul ale cărui drepturi trebuie respectate, ci mai ales oamenii, aflați în situații juridice diverse, bogați sau săraci, mai ales săraci”[17]. Fundamentul forței obligatorii a contractului nu stă în voință, ci în utilitatea socială pe care o are orice contract[18]. Actul juridic unilateral este definit „cel la care scopul social urmărit este concordant cu voința individuală”[19], iar contractul este văzut ca „o mică societate unde fiecare trebuie să lucreze pentru atingerea unui scop comun, suma scopurilor individuale urmărite de fiecare, precum în orice societate civilă sau comercială”[20]. Plecând de la această analogie, Demogue se apropie de ideea unei juste repartizări a pierderilor, specifică societății, întrebându-se dacă n-ar fi mai echitabil ca, în cazul neexecutării contractului, ca urmare a forței majore, consecințele prejudiciabile să fie împărțite între debitor și creditor[21]. Întrebarea rămâne doar retorică, pentru că autorul nu aderă totuși la această idee izvorâtă din doctrina solidaristă elaborată de Bourgeois.

Tema solidarismului în contracte a fost reactualizată odată cu amploarea mișcării de protecție a consumatorilor, când triada „loialitate, solidaritate, fraternitate” tinde să devină un nou slogan[22], înlocuind celebra formulă a lui Fouillé, qui dit contractual dit juste cu cea care spune entre le fort et le faible, c’est la liberté qui asservit, le juge qui affranchit[23], exprimare care legitimează intervenția judecătorului în contracte pentru restabilirea echilibrului contractual încălcat, așa cum se întâmplă la leziune, impreviziune, clauza penală, adaptarea contractului etc.  Autorul recunoaște însă, că totuși, „contractul n-a devenit încă locul sociabilității și solidarității, așa cum unii speră, iar alții se tem”, motiv pentru care, „încă nu este serios să pretindem că am intrat într-o eră a contractului-providență”[24].

Alteori, noua viziune solidaristă capătă accente patetice, ceea ce face ca, atunci când se analizează sensul bunei-credințe în contracte, să se vorbească despre loialitate, colaborare etc., toate subsumate unei „legături puternice de sociabilitate și prietenie”[25] între părți, legătură  asimilată iubirii, o „iubirea ca de frate”[26].

Uneori, solidarismul contractual este folosit într-un sens mai restrâns, recunoscând că termenul „fraternitate” este expresia unei viziuni idilice sau sentimentale și deci nerealiste despre natura umană și raporturile contractuale”[27].

Civiliști de prestigiu nu ezită să-și manifeste rezerve față de acest nou concept, așa cum este el uneori înțeles, întrebându-se dacă nu cumva partea mai slabă a contractului va fi prea mult favorizată, dictând propria-i lege, astfel că mult discutata „criză a contractului”, este de fapt criza solidarismului refuzat ca fundament al contractului”[28], în timp ce Jean Carbonnier, cu ironia care îl caracterizează, constată că, „într-o perioadă în care căsătoria a devenit excesiv transformată în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie …”[29].

Autorii manualelor de obligații civile au poziții nuanțate: fie resping solidarismul înțeles ca iubirea de aproapele nostru, afirmând că „a contracta nu înseamnă a intra într-o religie”[30], că realitatea ne înfățișează interese ale părților, de cele mai multe ori divergente, chiar dacă, pe aspecte punctuale, ele pot fi convergente. Potrivit acestora, dacă vom subordona contractul unei asemenea viziuni utopice, vom asista la un „menaj în trei”, judecătorul putând interveni de fiecare dată în contract, substituindu-se părților, ceea ce n-ar putea însemna altceva decât o reîntoarcere la dirijism.

Alți autori evită cu discreție acest subiect, continuând a se raporta la voința părților, „o voință controlată, fundament al contractului”[31].

Dezbaterea este departe de a se fi încheiat. Colocviul organizat de Facultatea de drept din La Rochelle în anul 2002 intitulat „solidarismul contractual, mit sau realitate?”, la care au participat principalii susținători ai acestei teorii, au evidențiat  atât argumentele care o susțin cât și pe cele care o contrazic, toate fiind ulterior publicate[32].

DOWNLOAD FULL ARTICLE

 


[1] P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie a actului de drept privat, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 20.

[2]  L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul II. Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 38.

[3]  Sensul acestei formule celebre face obiect de dispută în doctrină. Dacă majoritatea autorilor consideră că ea este expresia cea mai legitimă a autonomiei de voință, sunt și autori potrivit cărora acest dicton, atât de mult invocat, ar privi de fapt, contractul social, singura cale de a ajunge la justiție și nu contractul juridic, considerat ab initio just și deci  demn de respect absolut. În acest sens, a se vedea Cr. Jamin, Le procès du solidarisme contractuel: brève réplique, în volumul Le solidarisme contractuel, op. cit. p. 160.

[4]  Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Paris, 10e Éd. Dalloz, 2009, p. 32.

[5]  Portalis, Discours préliminaire pronounce  lors de la presentation du Conseil d’Etat du projet de la commission du gouvernement, apud V. Pătulea și Gh. Stancu, Dreptul contractelor, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 21.

[6]  Aceeași formulă este conservată de art. 1270 alin. (1) al actualului Cod civil, cât și de Ordonanța franceză din 10 februarie 2016 privind reforma dreptului contractelor și a regimului juridic al obligațiilor, intrată în vigoare la 1 octombrie 2016.

[7]  A se vedea S. Neculaescu, Principiul pacta sunt servanda, mit sau realitate, universuljuridic.ro 3 iunie 2016.

[8]  M. David, La solidarité comme contrat et comme éthique, Institut international d’études socials (Genève), coll. Mondes en devenir, Série points chauds, Paris, Imprimerie Berger-Levrault, 1982, p. 18.

[9]  Celula a fost descoperită de englezul Robert Hook în anul 1665 iar teoria celulară a fost pentru prima dată enunțată de Mathias Jakob Schleiden și Theodor Schwann în anul 1839.

[10]  L. Bourgeois, Solidarité, Paris, Armand Colin, 1896, reeditată în anul 1998, Ed. Presses Universitaires du Septentrion, pp. 33.

[11]  Ibidem, pp. 38-39.

[12]  Ibidem, p. 25.

[13]  A se vedea A.S. Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractuel, Paris, Litec, 2006.

[14]  R. Saleilles, De la déclaration de volonté, Paris, Pichon, 1901, p. 229.

[15] L. Josserand, De l’abus des droits, Paris, Rousseau, 1905.

[16]  R. Demogue, Notions fondamentales de droit privé. Essai critique, Paris, A. Rousseau, 1911, p. 169.

[17]  Ibidem.

[18] R. Demogue, Traité des obligations en général, Sources des obligations, Paris, A. Rousseau, 1923,  t. I, nr. 23, p. 69.

[19]  Ibidem, t. VI, Effets des obligations, Paris, A. Rousseau, 1932, nr. 3, p. 9.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem,  nr. 274, p. 308.

[22]  D. Mazeaud, Loyauté, solidarité, fraternité: la nouvelle devise contractuelle?, in L’avenir du droit, Mélange en homage à François Terré, Presses Universitaires de France, 1999, nr. 6, p. 608.

[23]  Formula completă este Entre le fort et le faible, entre le riche et le pauvre, entre le maître et le serviteur, c’est la liberté qui opprime et la loi qui affranchit. Aparține avocatului francez, prelat și orator, Henri Lacordaire ( 1802-1861).

[24]  D. Mazeaud, op. cit., p. 609.

[25]  A. Sériaux, Droit des obligations, 2 édition, Éd. Presses Universitaires de France, 1998, nr. 55.

[26]  Ibidem.

[27]  Cr. Jamin, Pledoyer pour le solidarisme contractual, in Le contrat au début de XXI-e siècle. Études offerts à Jacques Ghestin, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,  Paris, 2001, p. 441.

[28]  Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4e edition, Paris, Éd. Defrénois,  2009, p. 369.

[29]  Jean Carbonnier, Les obligations, 22e éd., Paris, Éd. Presses Universitaires de France, 2000, p. 227.

[30]  Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., nr. 42, p. 44.

[31]  Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Paris, Éd. Litec, 2007, nr. 75, p. 55.

[32]  Sous la direction de L. Grynbaum, M. Nicod, Le solidarisme contractual, Paris, Éd. Economica, 2004.

Solidarismul, noul fundament al contractului? was last modified: septembrie 4th, 2017 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii