Societățile simple versus formele vecine acestora: asociațiile și fundațiile

A. Societatea: contract civil sau „entitate” comercială?

1. Societatea: definire, forme și reglementare

Prin contractul de societate, două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta [art. 1881 alin. (1) C. civ.][1].

În accepțiunea sa juridică, societatea este deci creația celor care o compun, expresia consimțământului liber exprimat al părților, materializat în actul constitutiv, contractul de societate și, uneori, actul dezvoltator al acestuia, statului societății[2].

Părțile contractului de societate sunt societarii, asociații (persoane fizice sau juridice).

Potrivit legii, orice societate trebuie să aibă un obiect determinat și licit, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri [art. 1882 alin. (2) C. civ.].

În principal, societățile se clasifică după criteriile obiectului și formei lor.

După obiectul lor, distingem între: societăți de bunuri (de exemplu, societățile agricole, societățile de operațiuni imobiliare etc.) și societăți simple profesionale (pentru exercitarea unor profesii liberale)[3].

După „forma lor”, societățile pot fi: simple, în participație, în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acțiuni, în comandită pe acțiuni, cooperative și „alt tip de societate” (art. 1888 C. civ.)[4].

Dispozițiile Codului civil constituie dreptul comun în materie.

Astfel, societățile „comerciale” sunt supuse dispozițiilor Legii nr. 31/1990 a societăților și numai în comple­tare celor ale Codului civil.

Sediul principal al materiei se regăsește în Codul civil, Cartea a V‑a, „Despre obligații”, Titlul IX, „Diferite contracte speciale”, Capitolul VII, „Contractul de societate”, art. 1887‑1954.

2. Natura juridică controversată a societății

Potrivit Codului civil, societatea este un contract supus regulilor generale.

Ca orice contract, societatea are la bază acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane realizat cu scopul de a produce efecte juridice (art. 1166 C. civ.). Astfel, toate formele de societate au la baza acordul de voințe ale asociaților ei (exprimat cu intenția de a produce efecte juridice).

De precizat că, în faza constituirii ei, societatea nu este impusă niciodată prin lege, ci crearea ei depinde numai de voința asociaților.

În schimb, voința părților contractante își pune amprenta și asupra organizării și funcționării societății. Astfel, prin voința lor, asociații convin cu privire la bunurile pe care le pun în comun, cu privire la activitatea pe care urmează să o realizeze în comun, cu privire la împărțirea profitului care ar putea rezulta.

Tot astfel, prin voința lor, asociații au dreptul să aleagă forma juridică a viitoarei societăți (cu sau fără personalitate juridică), tipul acesteia, precum și organizarea și funcționarea ei.

Caracteristic este cazul societăților pe acțiuni constituite prin subscripție publică. În acest caz, contractul de societate se încheie între asociații care inițiază constituirea societății (membrii fondatori).

Voința fondatorilor este cea care configurează viitoarea „entitate” juridică cu toate elementele sale caracteristice: formă juridică, denumire, sediu, obiect de activitate, capital social, valoarea și tipul acțiunilor emise etc.

Tot fondatorii societății sunt cei care întocmesc și prospectul de emisiune care are valoarea unei oferte de a contracta făcută unor persoane nedeterminate, dar în cadrul unui anumit termen[5].

Din cele de mai sus rezultă că, în toate cazurile, voința asociaților stă la baza constituirii societății. Mai mult, în cazul societății fără personalitate juridică natura sa contractuală rezultă exclusiv din contractul de societate (nemaifiind necesare și alte formalități, s.n.).

În contextul Codului civil actual și al concepției moniste de reglementare a raporturilor de drept privat (prin unificarea normelor de drept civil și de drept comercial în același corp legislativ), apreciem drept evident, caracterul civil al societății.

Pe de altă parte, trebuie menționat că, în cadrul „contractelor speciale”, contractul de societate este o manifestare juridică mai mult decât specială[6].

Pe lângă elementele generale contractuale, contractul de societate cuprinde și o serie de elemente specifice precum, punerea în comun a aportului, participarea la profit și la pierderi, affectio societatis etc., care îl fac mai mult decât „special”.

Societatea dă naștere unei „entități” care este cârmuită de reguli proprii (unele convenite de părțile contractante, iar altele prevăzute de lege).

Astfel, ceea ce delimitează societatea de toate celelalte contracte este faptul că, pe lângă raportul juridic obligațional (de drept comun), contractul de societate dă naștere și „unei entități” (cu sau fără personalitate juridică)[7].

Raportul juridic obligațional de societate nu este deci unul comun.

În cazul contractului de societate, asociații sunt animați de un interes comun, acela de a desfășura o anumită activitate prin aducerea unui aport și a partajării profitului rezultat.

În contextul de mai sus, activitatea comună constituie cauza obligațiilor (asemănătoare, s.n.) asumate individual de către asociați.

În confruntarea: „societatea contract” și societatea „entitate juridică”, teoria contractuală a fost criticată pe motiv că acordă o importanță primordială voinței asociaților, lăsând în plan secund entitatea juridică care se formează și care este dotată cu propria voință și este ghidată de propriul interes[8].

Într-o altă opinie, s-a susținut că societățile cu personalitate juridică (reglementate de Legea nr. 31/1990) au „o dublă natură juridică” ce cuprinde o latură volițională a asociaților și o latură instituțională, efect al legii[9].

În consecință, prin particularitățile sale de excepție, societatea este în același timp contract, dar și „entitate juridică” ca efect al simbiozei dintre voințele asociaților și dispozițiile imperative ale legii.

 

B. Societatea simplă: caracter patrimonial lucrativ

Printre „formele societare” enumerate de Codul civil se află și societățile simple [art. 1888 lit. a) C. civ.].

Societatea simplă este o „formă societară” prin care asociații convin să aducă aporturi și să desfășoare o anumită activitate, în scopul împărțirii beneficiilor (sau al folosirii economiei care ar putea rezulta).

Sunt asimilate societăților simple și societățile supuse condiției înmatriculării conform legii și rămase neînmatriculate, precum și societățile de fapt (art. 1893 C. civ.).

Societatea de fapt este cea afectată de un viciu la constituire și care a funcționat o perioadă înainte de remedierea viciilor sau de anularea societății.

Societatea simplă este succesoarea în Noul Cod civil a „societății civile”, instituție reglementată de art. 1491, art. 1492 alin. (2) și art. 1513 din Codul civil de la 1864.

1. Caractere juridice, formare și delimitare

Societatea simplă se delimitează de alte forme societare, prin caracterele sale juridice.

Societatea simplă are caracter consensual deoarece se poate încheia valabil prin simplu acord de voințe al asociaților (nefiind cerută o formă anume ad validitateam).

Ad probationem se cere însă forma scrisă[10] [art. 1884 alin. (1) C. civ.].

Consimțământul asociaților trebuie exprimat de persoane cu discernământ, exteriorizat și neviciat.

Pentru încheierea valabilă a contractului se cer îndeplinite condițiile generale cerute de art. 1179 C. civ., dar și trei condiții speciale: punerea în comun a aporturilor; participarea la câștiguri și pierderi, existența unui affectio societatis.

Obiectul societății civile cuprinde ansamblul de operațiuni pe care societatea urmează să le îndeplinească în vederea realizării de beneficii de către asociați, precum și prestațiile la care aceștia se obligă reciproc.

Potrivit art. 1882 alin. (2) C. civ., obiectul societății trebuie să fie determinat și licit, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.

Sub sancțiunea nulității absolute, contractul (ca instrumentum) prin care se constituie o societate cu personalitate juridică trebuie să prevadă asociații, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea și sediul societății [art. 1884 alin. (2) C. civ.].

Societatea simplă, în principiu, nu are persona­litate juridică [art. 1892 alin. (1) C. civ.].

Lipsa personalității juridice este însă numai de natura societății simple (nu și de esența acesteia)[11]. Astfel, societatea simplă poate dobândi personalitate juridică, ulterior constituirii sale.

În condițiile de mai sus, societatea simplă va putea sta în justiție în calitate de parte prin intermediul administratorilor cu drept de reprezentare sau, în lipsa desemnării, prin intermediul oricăruia dintre asociați.

Dobândirea personalității juridice de către societatea simplă se poate face printr‑un act adițional contractului, fără dizolvarea acesteia[12].

După dobândirea personalității juridice, asociații și societatea nou‑înființată vor răspunde solidar și indivizibil pentru toate datoriile societății născute înainte de dobândirea personalității juridice [art. 1892 alin. (3) C. civ.].

Societatea simplă are caracter lucrativ (patrimonial).

Caracterul lucrativ desemnează interesul asociaților în a obține și împărți veniturile realizate din societate.

De observat că avantajul patrimonial urmărit de asociați în acest caz, nu înseamnă profit (ca în situația societăților comerciale), ci este, în principiu, direct proporțional cu activitatea depusă.

Caracterul lucrativ deosebește de asemenea societatea simplă, atât de asociațiile și fundațiile fără scop lucrativ (culturale, spor­tive, de binefacere etc.), cât și de societățile comerciale (interesate de profit).

Societatea simplă este un contract intuitu personae ce face parte din categoria societăților de persoane (și nu de capitaluri, precum societățile comerciale).

Societatea reglementată de Codul civil constituie dreptul comun în materie de societăți [art. 1887 alin. (1) C. civ.][13]. Astfel, prin dispozițiile art. 1881-1889 C. civ., s-a instituit un cadru general pentru contractul de societate, iar prin art. 1890-1954 C. civ., unul special pentru societatea simplă și asocierea în participație.

Drept consecință, atunci când, prin contractul de societate, asociații au dorit înființarea unei societăți cu personalitate juridică, până la momentul dobândirii acesteia, raporturile dintre asociați vor fi cârmuite de regulile societății simple.

Regulile societății simple vor fi aplicabile și societății care este supusă prin lege unor formalități de înmatriculare, dar care, din diferite motive, a rămas neînmatriculată.

Dacă, în contractul de societate, asociații au omis să menționeze forma juridică a societății pe care intenționează să o constituie, aceasta va fi o societate fără personalitate juridică, supusă reglementărilor societății simple.

Apreciem că, dintre toate caracteristicile prezentate mai sus, caracterul patrimonial lucrativ este cel mai important deoarece delimitează oneros societatea simplă, între societățile comerciale (producătoare de profit) și cele fără scop lucrativ.
DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Definiția dată expres contractului de societate, de Codul civil 2009, reproduce în mare dispozițiile art. 1492 alin. (1) și art. 1513 C. civ. de la 1864.[2] A se vedea I. Dogaru, E.G. Olteanu, L.B. Săuleanu, Bazele dreptului civil. Volumul IV. Contracte speciale, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 859.[3] A se vedea St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 112 și urm; V. Nemeș, Drept comercial, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 86 și urm; C. Gheorghe, Societăți comerciale. Voința asociaților și voința socială, Ed. All Beck, București, 2003, pp. 33-37.

[4] Codul civil de la 1864 (art. 1493, art. 1499 și art. 1500) cuprindea dispoziții privind două feluri de societăți: societatea par­ticulară (ce are ca obiect „oarecare lucruri determinate sau uzul lor, ori fructele lor”) și universală („formată printr‑un contract”).

[5] Prin subscriere, persoanele nedeterminate cărora le este adresată oferta de a contracta ies din anonimat și devin acționari în cadrul societății pe acțiuni; a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 42.

[6] În doctrină s-a spus că „două contracte (speciale, s.n.) se află „la limita cadrului general impus de regulile dreptului comun: donația și societatea”; a se vedea L. Stănciulescu, Dreptul contractelor civile. Doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 253.

[7] În cadrul raportului dublu, caracterul contractual este prioritar; a se vedea I.E. Cadariu-Lungu, Contractul de societate, Ed. Haman­giu, București, 2014, p. 1-4.

[8] A se vedea I.I. Bălan, Natura juridică a societății comerciale, în Dreptul nr. 11/2000, p. 35-43.

[9] A se vedea O. Căpățînă, Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 60.

[10] Ca excepție, în cazul asocierii simple agricole, constituirea valabilă se poate face și prin înțelegeri verbale.

[11] A se vedea L. Stănciulescu, op. cit., p. 258.

[12] Potrivit legii, dacă asociații doresc dobândirea personalității juridice, „prin actul de modificare a contractului de societate vor indica, în mod expres, forma juridică a acesteia și vor pune de acord toate clauzele sale cu dispozițiile legale aplicabile societății nou‑înființate” [art. 1892 alin. (2) C. civ.].

[13] Contractul de societate simplă are și caracter comutativ; a se vedea C. Spasici, Contracte speciale. Reglementate în Codul civil, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 129.

Societățile simple versus formele vecine acestora: asociațiile și fundațiile was last modified: January 14th, 2022 by Camelia Spasici

Only registered users can comment.

Arhiva Revista