Scurte considerații privind reglementarea de lege lata a faptelor juridice licite ca izvor de obligații în noul Cod civil
Gabriel Tița-Nicolescu - iunie 1, 2018 Unlike the former Civil Code, the current Civil Code lists expressly and accurately the sources
of obligations. Thus, according to art. 1.165 NCC, called exactly The Sources of Obligations, the
obligations stem from agreements, unilateral deeds, management of affairs (negotiorum gestio),
unjust enrichment, undue payment, tort, as well as from any other deeds or facts stipulated by law as
giving rise to obligations. Unlike our Civil Code, the Civil Code Québec (our main source of
inspiration) sets contracts in the foreground, specifying that the sources of obligations are
agreements and any other deeds or facts laid out by the law as giving rise to obligations (art. 1.372
par. 1 C.C.Q.).
Matters of law are instances of will made without the intention of generating legal effects, but
such legal effects are caused by virtue of law; among them are lawful matters of law (negotiorum
gestio, unjust enrichment, undue payment) and unlawful matters of law (leading to tort liability).
Even if the lawful matters of law are quite rare in practice as compared to unlawful matters of
law (much more numerous in everyday life) and, obviously, as compared to contracts or law, we
believe it is appropriate to elaborate on them, as they are regulated by the new Civil Code.
Keywords : sources of obligations, matters of law, lawful matters of law, negotiorum gestio,
undue payment, unjust enrichment.
Introducere
În prezent, actualul Cod civil, spre deosebire de cel anterior, enumeră, în mod expres și corect, izvoarele obligaţiilor. Astfel, potrivit art. 1.165 NCC, intitulat chiar Izvoarele obligaţiilor, obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii. Spre deosebire de Codul nostru civil, Codul civil Québec (principala sursă de inspirație) pune în prim‑plan contractul, stipulând că izvoarele obligaţiilor sunt contractul şi orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii [art. 1.372 alin. (1) C.C.Q.].
Faptele juridice sunt manifestări de voinţă făcute fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în virtutea legii; intră aici: faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată) şi faptele juridice ilicite (care atrag răspunderea civilă delictuală).
Chiar dacă situaţiile de fapte juridice licite sunt destul de rare în practică, în comparaţie cu faptele juridice ilicite (infinit mai numeroase în viaţa cotidiană) și, în mod evident, în comparație cu contractul sau cu legea, credem că este oportun să le prezentăm, astfel cum sunt reglementate în noul Cod civil.
1. Gestiunea de afaceri
1.1. Noţiuni introductive. În legătură cu acest izvor de obligaţii, întrucât legea ne oferă o definiţie a gestiunii de afaceri, o vom expune şi noi pe aceasta. Astfel, potrivit art. 1.330 NCC, există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. Mai mult, legea precizează că nu există gestiune de afaceri, atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica.
În fine, cu titlu de caracteristică de esenţă a instituţiei juridice despre care vorbim aici, mai reţinem că geratul se poate împotrivi la efectuarea actelor de gestiune de către o altă persoană. Prin urmare, este la latitudinea sa dacă va accepta sau nu gestiunea intereselor sale de către un terţ, desigur, dacă ştie despre această împrejurare. Prin urmare, dacă titularul afacerii va decide că nu doreşte acest lucru, gerantul care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă.
1.2. Obligaţiile gerantului. Deşi este, prin definiţie, un fapt juridic, care nu presupune existenţa unui contract între gerant şi gerat, gerantul are obligaţia să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.
Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută, până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia, sunt în măsură să o preia. Chiar şi moştenitorii gerantului sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul, desigur, doar dacă aceşti moştenitori au cunoştinţă despre gestiune.
Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, adică trebuie să aibă grijă de bunurile care fac obiectul gestiunii, întocmai ca şi cum aceste bunuri ar fi propriile sale bunuri. Când, însă, gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.
La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să îi remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
O problemă interesantă se pune în ceea ce priveşte actele încheiate de gerant în timpul şi în executarea gestiunii. Regulile aplicabile sunt deosebite, după cum gerantul a acţionat în nume propriu sau, dimpotrivă, a acţionat în numele geratului. Astfel, gerantul care acţionează în nume propriu (dar în interesul geratului) este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără însă a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului. În schimb, atunci când acţionează în numele geratului, în principiu, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat.
1.3. Drepturile şi obligaţiile geratului. La rândul său, geratul va fi obligat, în virtutea legii, în legătură cu actele de gestiune efectuate de gerant, lucru firesc, de altfel, întrucât, în beneficiul exclusiv al geratului, au fost efectuate aceste acte.
Prima obligaţie se referă la rambursarea costurilor. Astfel, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate. De asemenea, geratul trebuie să îl despăgubească pe gerant pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l‑a suferit din cauza gestiunii. De precizat că singura premisă pentru dreptul gerantului de a cere acoperirea cheltuielilor şi plata despăgubirilor eventuale este ca, în speţa concretă, să fie îndeplinite condiţiile gestiunii de afaceri (despre care am vorbit mai sus), nefiind însă necesar ca rezultatul să fi fost atins.
Dacă însă gerantul a început sau a continuat o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, el va putea cere de la gerat numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire.
Iar, în ceea ce priveşte eventualele cheltuieli voluptuarii făcute de gerant, legea reglementează expres şi noţiunea de gestiune inoportună. Astfel, actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii, îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i‑au procurat vreun avantaj.
Cea de-a doua obligaţie se referă la opozabilitatea actelor juridice încheiate în timpul gestiunii. Geratul trebuie să execute obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant. Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut. În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.
În fine, în privinţa actelor juridice încheiate de gerant, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat. Prin urmare, principiul de drept ratihabitio mandato aequiparatur este pe deplin aplicabil şi în această materie, astfel că geratul va suporta sau, după caz, va beneficia de toate consecinţele actelor juridice încheiate de gerant în scopul îndeplinirii gestiunii.
2. Plata nedatorată
2.1. Noţiune. Plata nedatorată, ca izvor de obligaţii, este reglementată de art. 1.341 din noul Cod civil, legea plecând, în definirea noţiunii, de la un principiu de bază, care lămureşte pe deplin consecinţele pe care le produce o plată nedatorată: cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. Cu alte cuvinte, în mod corelativ, privind principiul din perspectiva celui care primeşte plata, acesta este obligat să restituie o plată care nu i se cuvenea. Noţiunea de plată trebuie înţeleasă, desigur, în sensul său larg, care include nu doar plata unei sume de bani, ci şi efectuarea oricărei alte prestaţii contractuale. Mai precizăm că doctrina foloseşte, şi în această materie, întocmai ca în cazul regimului juridic al plăţii, în general, şi noţiunile de solvens (cel care plăteşte), respectiv de accipiens (cel care primeşte plata).
Prin urmare, reţinem, conceptual, că în toate cazurile în care, din eroare, se efectuează o plată nedatorată, această împrejurare naşte, în sarcina celui care a primit plata, obligaţia de o restitui. În mod corespunzător, cel care a efectuat plata are dreptul de a cere restituirea acesteia, iar dacă cel care a primit plata nu o restituie de bunăvoie, plătitorul va avea la îndemână o acţiune judiciară denumită în doctrină acţiune în repetiţiune. Ca urmare a admiterii acţiunii în repetiţiune, plata va fi restituită, fiind aplicabile, şi în acest caz, dispoziţiile generale referitoare la restituirea prestaţiilor, cuprinse în art. 1.635‑1.649 NCC.
Acesta este un izvor particular de obligaţii, abordat în mod corect de Codul nostru civil, ca, de altfel, şi de majoritatea legislaţiilor străine, într‑o manieră distinctă, separată de contract (actul juridic bilateral), ca izvor de obligaţii. Este, de asemenea, un izvor de obligaţii care se deosebeşte şi de actul juridic unilateral. Este pur şi simplu un fapt juridic (iar nu un act juridic), pentru că nu presupune o înţelegere prealabilă între părţi (ca în cazul contractului) şi nici măcar o manifestare reală de voinţă (în cunoştinţă de cauză) venită din partea unei singure persoane (ca în cazul actului juridic unilateral). Este, în acelaşi timp, un fapt juridic licit, întrucât obligaţia restituirii plăţii nu are ca temei o activitate ilicită (aşa cum este cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii), ci o manifestare de voinţă care, în principiu, nu poate fi ilicită, ci doar eronată.
Plata nedatorată poate fi, în mod cert, şi un izvor de obligaţii între profesionişti (vechile obligaţii comerciale); acest izvor poate apărea în raporturile dintre profesionişti sau în raporturile dintre un profesionist şi un neprofesionist.
2.2. Condiţiile plăţii nedatorate. Eroarea. Esenţa principiului despre care vorbim aici este eroarea, mai exact, este obligatoriu ca plata să fi fost făcută din eroare[1]. Dacă plata s‑a făcut de bunăvoie, atunci se pune problema unei liberalităţi (poate fi vorba despre o liberalitate pentru care nu se cere forma autentică) şi, prin urmare, cel care primeşte plata nu trebuie să o mai restituie.
Eroarea în care se află plătitorul poate fi atât de fapt, cât şi de drept, important fiind ca cel care a făcut plata să nu fi ştiut că nu avea niciun fel de obligaţie de o face[2].
2.3. Prezumţia legală. Prezumţia care stă însă la baza plăţii nedatorate, ca izvor de obligaţii, este cel puţin interesantă şi, în orice caz, important de reţinut: se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie. De altfel, Codul civil anterior pleca, înainte de a dezbate problema plăţii nedatorate, ca izvor de obligaţii, de la un principiu pe cât de concis, pe atât de oportun, şi anume de la realitatea că orice plată presupune o datorie[3]. Nu găsim nicio raţiune pentru care acest principiu nu a fost reluat întocmai şi în actualul Cod civil, întrucât regula stipula, cu mai multă putere decât prezumţia reglementată de actualul Cod civil, premisa (sau lipsa premisei) de esenţă a acestui izvor de obligaţii.
Potrivit actualei prezumţii legale, dacă o persoană face o plată, despre care ulterior află că este nedatorată, acesta (plătitorul) va trebui să facă dovada faptului că era nedatorată, adică să probeze faptul că nu avea nicio obligaţie de a plăti. Nu poate, aşadar, pur şi simplu, să ceară restituirea sumei, afirmând doar că plata este nedatorată, ci va trebui să-şi facă această dovadă. Desigur, potrivit regulilor generale, dovada unui fapt negativ este imposibilă, astfel că, pentru a susţine acţiunea în repetiţiune, cel care a efectuat plata va trebui să probeze, pe de-o parte, faptul erorii şi, pe de altă parte, să combată susţinerile celui care a primit plata.
2.4. Cazuri în care plata nedatorată nu este supusă restituirii. Aşadar, regula este că orice plată nedatorată trebuie restituită. Prin excepţie, legea prevede patru situaţii în care o plată, deşi nedatorată, nu mai poate fi supusă repetiţiunii, adică cel care a primit-o nu va avea obligaţia restituirii. Primele două situaţii se referă la plăţile făcute cu titlu de liberalităţi şi de gestiune de afaceri, plăţi care nu sunt supuse restituirii.
O a treia excepţie se referă la plata primită cu bună‑credinţă de către creditorul unei sume de bani, situaţie care este reglementată de lege în mod expres. Ipoteza are în vedere împrejurarea în care cel care a primit plata era, într‑adevăr, creditor, însă debitorul său nu era cel care face plata, ci o altă persoană. Într‑un astfel de caz, creditorul nu va putea fi obligat la restituire, însă cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit. Pentru ca cel care a primit plata (creditorul) să poată însă paraliza o acţiune în repetiţiune, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
– cel care a primit plata trebuie să fi fost de bună‑credinţă, adică să fi crezut că acea plată este făcută de debitorul său real, să fi crezut că acea sumă era datorată;
– cel care a primit plata, de bună-credinţă fiind, să fi lăsat să se împlinească termenul de prescripţie (adică să nu fi acţionat împotriva adevăratului debitor în cadrul termenului de prescripţie, întrucât a considerat că nu mai este necesar, dat fiind că îşi îndestulase creanţa), ori să se fi lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau, în fine, să fi renunţat la garanţiile creanţei.
În fine, cea de-a patra derogare se referă la ipoteza plăţii anticipate, adică la situaţia în care debitorul, deşi are un termen de plată, plăteşte, din eroare, înainte de expirarea termenului. În acest caz, potrivit legii, ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui (cu singura excepţie a cazului în care plata s-a făcut prin dol sau violenţă). În schimb, dacă vorbim despre o condiţie suspensivă (iar nu despre un termen suspensiv), plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei este întotdeauna supusă restituirii. Diferenţa de tratament este cât se poate de logică şi derivă din natura juridică a celor două modalităţi; termenul este un eveniment viitor, dar sigur ca realizare, astfel că, în mod cert, plata urma să fie datorată la un anumit moment (ulterior), deci nu se mai justifică restituirea acesteia; în schimb, condiţia este un eveniment incert, astfel că plata trebuie restituită, fiind foarte posibil ca acea condiţie să nu fie niciodată îndeplinită.
[1] Aici, jurisprudenţa franceză este diferită faţă de jurisprudenţa noastră; potrivit practicii judiciare franceze relevante, există plată nedatorată atunci când plata apare ca fiind fără cauză, adică fără obligaţie şi fără intenţie liberală ori fără o altă raţiune care să o justifice (Cass., 12 dec. 1985, Ps. 1986, citată în B. Ionescu, Nestemate de jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 466). Credem că, faţă de reglementarea noastră actuală, lucrurile stau altfel, în sensul că numai plata din eroare (nu şi plata fără cauză, care poate însemna altceva) dă naştere unei acţiuni în repetiţiune (restituire) întemeiată pe plata nedatorată ca izvor de obligaţii.
[2] În acest sens este şi jurisprudenţa franceză, care a statuat că acţiunea în repetiţiune este admisibilă, chiar şi atunci când eroarea a fost de drept, nu numai de fapt, adică cel care a plătit s‑a aflat în eroare de drept (Cour de Bruxelles, 12 nov. 1822, în M. Delvincourt, Cours de Droit Civil Francais, T. 5, Bruxelles, 1825, p. 272, citată în B. Ionescu, op. cit., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011).
[3] Art. 1.092 alin. (1) Cod civil 1864 era lămuritor: „Orice plată presupune o datorie; ceea ce s‑a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii”.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.