Scurte considerații privind decăderea din exercițiul drepturilor părintești

Abstract

Brief comments on the decay of the exercise of parental rights

Parental authority is the body of rights and obligations concerning both the person and the property of the child. Termination of parental rights, as a family law legal measure, penalizes parents abuse and gross negligence in the performance of their duties on the child person. But the legislator did not include in the grounds of the decay defective fulfillment or failure of the obligations which refers to the property of the child, the other component of parental authority.

Keywords: child, parental authority, exercise of parental rights, decay, child’s goods.

1. Reglementarea, noțiunea de decădere din exercițiul drepturilor părintești și o posibilă extindere a sferei de aplicare

Sediul materiei în privința decăderii din drepturile părintești este reprezentat de prevederile cuprinse în art. 508-512 C. civ., precum și de prevederile existente în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Potrivit art. 483 C. civ., autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.

Decăderea din drepturile părintești reprezintă o sancțiune specifică dreptului familiei al cărei efect constă în pierderea de către părintele/părinții în cauză, a exercițiului drepturilor părintești, în anumite cazuri expres prevăzute de lege, respectiv pentru abateri grave în privința persoanei copilului. Decăderea din exercițiul drepturilor părintești constituie o excepție de la regula potrivit căreia autoritatea părintească aparține în mod egal ambilor părinți.

Decăderea din drepturile părintești nu duce la pierderea drepturilor părintești, ci doar la pierderea exercițiului acestor drepturi, fapt ce rezultă și din denumirea pe care o poartă Capitolul IV (Decăderea din exercițiul drepturilor părintești) din Titlul IV al Codului civil, dedicat autorității părintești. Cu alte cuvinte, părintele decăzut din drepturile părintești este în continuare titular al drepturilor ce compun autoritatea părintească cu privire la copilul său, doar că, urmare a săvârșirii unor fapte limitativ prevăzute de lege, exercițiul acestor drepturilor este restricționat (fie temporar, fie permanent). Decăderea din drepturile părintești, ca de altfel orice măsură care privește exercitarea autorității părintești, nu reprezintă o măsură definitivă, în sensul că redarea exercițiului drepturilor părintești este posibilă, în ipoteza în care împrejurările care au justificat adoptarea acestei măsuri nu mai subzistă. În ipoteza în care motivele care au stat la baza adoptării hotărârii de decădere se perpetuează, neînregistrându-se nicio îmbunătățire a acestora în timp, măsura poate dobândi caracter permanent.

S-a exprimat opinia potrivit căreia sancțiunea decăderii din drepturile părintești este aplicabilă doar în ipoteza în care părintele săvârșește anumite fapte grave cu privire la persoana copilului, aceasta sancțiune neputând fi pronunțată pentru îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea obligațiilor care se referă la bunurile copilului[1]. În literatura de specialitate a fost exprimată și opinia contrară, în sensul că decăderea din exercițiul drepturilor părintești poate fi pronunțată și pentru exercitarea greșită sau abuzivă a îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului[2].

Pentru a tranșa această chestiune vom avea în vedere, în primul rând faptul că, potrivit art.483 din Codul civil, autoritatea părintească cuprinde ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului. Ca o primă observație se impune a arăta că autoritatea părintească are două componente: ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc persoana copilului și ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc bunurile copilului. În ce privește cea de-a doua componentă, potrivit art. 501 alin. 1 C. civ., părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz. Apreciem că îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea obligațiilor părintești cu privire la bunurile copilului este aptă să atragă decăderea din exercițiul drepturilor părintești, întrucât autoritatea părintească vizează deopotrivă atât persoana cât și bunurile minorului iar interesul superior al minorului presupune îndeplinirea obligațiilor părintești în privința ambelor sale componente, iar îndeplinirea corespunzătoare a acestora trebuie examinată separat. Astfel, apreciem că este necesar a se face distincție între îndeplinirea obligațiilor părintești cu privire la persoana copilului și îndeplinirea obligațiilor părintești cu privire la bunurile copilului. În acest sens, este posibil ca prin acțiunile sau inacțiunile părintelui, interesele patrimoniale ale copilului să fie afectate, caz în care instanța ar trebui să poată adopta măsuri adecvate. Din punct de vedere penal, în ipoteza în care părintele nu își îndeplinește în mod corespunzător obligația de a administra sau conserva bunurile minorului, acesta poate fi sancționat, dacă faptă sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de gestiune frauduloasă, astfel cum această infracțiune este reglementată în art. 242 C. pen.[3] Dar nu toate acțiunile sau inacțiunile părintelui îmbracă forma penală, sens în care ar trebui să se recunoască legitimitate instanței de tutelă în a adopta măsuri de restrângere a drepturilor unui astfel de părinte cu privire la bunurile copilului. Ar trebui ca pentru abuzuri și abateri grave în exercitarea îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului, instanța să poată sancționa aceste fapte. Astfel, este posibil ca prin acțiunile sau inacțiunile părinților să existe riscul risipirii averii copilului sau a diminuării valorii bunurilor copilului.

În concluzie, opinăm că aplicarea sancțiunii decăderii din exercițiul drepturile părintești trebuie să privească atât modul de exercitare a autorității părintești cu privire la persoana copilului, dar în egală măsură și în privința bunurilor minorului. În acest ultim caz decăderea din exercițiul drepturilor părintești ar trebui să fie parțială și să privească exclusiv îndatoririle rezultând din administrarea și conservarea bunurilor copilului, precum și cele vizând reprezentarea minorului în acte juridice civile ori încuviințarea acestor acte. Această chestiune ar trebui să facă obiect de analiză, urmând a fi transpusă în legislație în mod corespunzător[4].

2. Motive privind persoana minorului care justifică decăderea din exercițiul drepturilor părintești

Potrivit art. 508 C. civ., instanța de tutelă poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă, prin neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

Motivele care justifică decăderea din exercițiul drepturilor părintești se clasifică[5] în fapte de pericol, cum ar fi consumul de alcool și stupefiante; fapte de rezultat, respectiv acelea care aduc atingere vieții, sănătății sau dezvoltării copilului prin rele tratamente, purtare abuzivă; fapte omisive care se materializează într-o neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești.

Art. 94 din Legea nr. 272/2004 definește noțiunea de abuz asupra copilului, precum și neglijarea copilului. Astfel, potrivit textului legal indicat, prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau autoritate față de acesta, prin care sunt periclitate viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului iar prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei responsabilități, care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului și poate îmbrăca mai multe forme: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei, neglijarea medicală, neglijarea educațională, neglijarea emoțională sau părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.

Observăm că atât Codul civil, cât și Legea nr. 272/2004 au pus în prim plan interesul superior al copilului și ori de câte ori se constată existența unui abuz sau a unei neglijențe grave a părinților în îndeplinirea obligațiilor ce le incumbă cu privire la persoana copilului, sancțiunea specifică o constituie decăderea acestora din exercițiul drepturilor părintești.

3. Procedura decăderii din exercițiul drepturilor părintești

a). Etapa prealabilă sesizării instanței de tutelă, măsuri ce pot fi adoptate în cadrul acestei etape

Măsura decăderii din exercițiul drepturilor părintești este de competența exclusivă a instanței de judecată, respectiv a instanței de tutelă. Însă până la sesizarea instanței cu o acțiune având acest obiect, serviciul public de asistență socială, precum și direcția generală de asistență socială și protecția copilului au anumite atribuții specifice trasate prin prevederile Legii nr. 272/2004, pe care le vom prezenta în continuare.

Astfel, potrivit art. 39 alin. 2, orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedată de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii. Planul de servicii are ca obiectiv declarat, potrivit art. 40 alin. 4 din lege, prevenirea abuzului, neglijării, exploatării și a oricăror forme de violență asupra copilului sau separarea copilului de familia sa. Dacă există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanții serviciului public de asistență socială ori, după caz, ai direcției generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze despre felul în care aceștia sunt îngrijiți, despre sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare, stipulează art. 41 alin. 1 din lege.

Dacă, în urma vizitelor efectuate, se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistență socială este obligat să sesizeze de îndată direcția generală de asistență socială și protecția copilului în vederea luării măsurilor prevazute de lege. Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să sesizeze instanța judecătorească în situația în care consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru decăderea, totală sau parțială, a părinților ori a unuia dintre ei din exercițiul drepturilor părintești, dispune art. 41 alin. 2 și 3 din lege.

În concluzie, sesizarea instanței presupune parcurgerea de către organele abilitate a acestor etape premergătoare.

Pe parcursul derulării etapei prealabile se poate lua față de copil măsura specială a plasamentului în regim de urgență. Astfel, potrivit art. 100 din Legea nr. 272/2004, în situația în care, în urma verificărilor efectuate, reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, și nu întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil, directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului instituie măsura plasamentului în regim de urgență.

În situația în care persoanele menționate anterior refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului, iar aceștia stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a copilului în regim de urgentă la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii.

În termen de 5 zile de la data executării ordonanței președințiale prin care s-a dispus plasamentul în regim de urgență, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea din exercițiul drepturilor părintești, precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Instanța se pronunță și cu privire la obligarea părinților copilului de a se prezenta la ședințe de consiliere.

Trebuie precizat că potrivit art. 68 alin. 5 din Legea nr. 272/2004, pe perioada plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, îndeplinite de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

b). Aspecte procesuale privind cererea de decădere din exercițiul drepturilor părintești

Instanța competentă material să soluționeze o astfel de acțiune este instanța de tutelă ce funcționează la nivelul judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. Din punct de vedere teritorial este competentă judecătoria de la domiciliul pârâtului, potrivit art. 107 C. pr. civ.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 335.

[2] M.M. Oprescu, M.A. Oprescu, M. Șcheaua, Noul Cod civil comentat și adnotat. Despre familie, Ed. Rosetti International, București, 2015, p. 460.

[3] Art. 242 din Codul penal prevede că „(1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) săvârșite în scopul de a dobândi un folos patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.”

[4] Spre exemplu, în legislația germană decăderea din exercițiul drepturilor părintești poate fi pronunțată și pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor părintești cu privire la bunurile copilului.

[5] Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 293.

Scurte considerații privind decăderea din exercițiul drepturilor părintești was last modified: ianuarie 17th, 2017 by Ioana Nicolae

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii