Scurte considerații despre (ne)constituționalitatea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5/2021
Mariana Grădinescu - august 8, 20222. Raportare la art. 41 din Constituția României ‒ Munca și politica socială a muncii[30]
Apreciem că trebuie asigurat un just echilibru între imperativele și exigențele generale ale societății cu referire la siguranța și circulația pe drumurile publice și dreptul persoanelor de a conduce un autovehicul, care deși nu este un drept fundamental al omului dintre cele prevăzute în mod expres de Convenție având în vedere dinamica și condițiile vieții cotidiene, a distanțelor mari de domiciliu ale locurilor de muncă, interferează cu dreptul exercitării unei profesii. În acest sens a statuat și CEDO în cauza Malige c. Franța, care a constatat că „dreptul de a conduce un vehicul este de o mare utilitate pentru viața curentă și pentru exercitarea unor activități profesionale”[31], sens în care a apreciat că se aplică garanțiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție cu privire la măsura complementară a retragerii de puncte care conduce la reținerea permisului auto și în consecință la suspendarea dreptului de a conduce, pe care a apreciat-o ca fiind o acuzație de natură penală. Pe cale de consecință, interpretarea dată textelor criticate prin Decizia nr. 5/2021 a ICCJ aduce atingere inclusiv prevederilor art. 41 din Constituția României, legea fundamentală, care statuează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă fiind liberă. Mai avem în vedere și faptul că acest dreptul la libertatea de alegere a profesiei, deși unul social, este apărat si prin instrumente juridice internaționale respectiv prin Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, în art. 15, consacră libertatea de alegere a ocupației și a dreptului la muncă[32]. Față de cele expuse mai sus apreciem că trebuie aplicat si respectat principiul de proporționalitate dintre fapta concretă și sancțiunea dispusă atât cea principală, cât și cea complementară, pentru a nu se limita în mod nerezonabil drepturile și libertățile persoanelor mai mult decât este necesar pentru atingerea obiectivelor legitime asumate de legiuitor prin textele de lege. Toate măsurile aplicate de către stat prin autoritățile sale trebuie să fie adecvate și proporționale cu abaterile săvârșite, iar instanța trebuie să aibă posibilitatea cenzurării acestora, a modificării lor, a înlocuirii sau a menținerii acestora, după o analiză concretă a tuturor circumstanțelor de caz.
3. Raportare la articolul 20 din Constituție ‒ Tratatele internaționale privind drepturile omului[33] din Constituție și la articolul 21 din Constituție ‒ Accesul liber la justiție[34]
Prealabil, reținem că România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prin Legea nr. 30/1994, astfel că, de la momentul ratificării, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi Interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, astfel că interpretarea dată dispozițiilor legale de ICCJ prin Decizia Recursului în Interesul Legii nr. 5/2021 încalcă și dispozițiile art. 20 din Constituția României.
3.1. Dreptul de acces la o instanță
Analizând cadrul legal general contravențional, se constată că, în art. 5 alin. (5) și alin. (6) din O.G. nr. 2/2001, se arată că „sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei și că sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura și de gravitatea faptei”[35], iar în art. 34 alin. (1) se prevede că „instanța admite probe (…) și hotărăște asupra sancțiunilor, despăgubirilor cuvenite și asupra măsurii confiscării”[36].
Rațiunea legiuitorului în edictarea acestor norme a fost aceea de a acorda instanței competența de a verifica procesul-verbal de contravenție sub toate aspectele atât cele de legalitate cât și cele de temeinicie, de a hotărî asupra sancțiunilor fie ele principale fie ele complementare, textul nefăcând vreo diferență intre ele.
Prin Decizia pronunțată de ICCJ se exclude posibilitatea instanțelor de judecată să examineze proporționalitatea sancțiunii complementare ca element al temeiniciei procesului verbal în raport cu fapta comisă și pericolul social concret al acesteia, precum și posibilitatea înlăturării aplicării acestei măsuri, chiar dacă se reține că legea reglementează cu caracter general, în abstract, nefiind rolul sau menirea legiuitorului să stabilească reguli pentru cazuri particulare, lucru imposibil de altfel.
Or, a verifica sub aspectul de legalitate și temeinicie doar sancțiunea principală, prin prisma cerinței de proporționalitate prevăzută de art. 21 „sancțiunile aplicate trebuie să fie proporționale cu gradul de pericol social concret al faptei săvârșite” și a nu avea posibilitatea aplicării aceluiași principiu si cu privire la sancțiunile complementare, reprezintă doar un control parțial, fiind evident că în lipsa posibilității de analiză in concret si a acestor pedepse ele vor fi excluse de sub cenzura instanței. Altfel spus, instanța are posibilitatea examinării legalității aplicării sancțiunilor complementare, respectiv a sancțiunii suspendării temporare a exercițiului dreptului de a conduce un autoturism pe drumurile publice, dar nu are posibilitatea analizării acestora sub aspectul proporționalității și oportunității aplicării lor raportat la particularitățile concrete ale fiecărei spețe analizate, deși atât norma constituțională, cât și norma de drept comun reglementează explicit că instanțele analizează nu doar legalitatea, ci și temeinicia, instituind principiul proporționalității sancțiunilor cu situația certă si concretă care a determinat aplicarea acestora. În urma interpretării dată prin decizia ICCJ, în ceea ce privește proporționalitatea sancțiunii complementare cuprinsă în procesul verbal de contravenție ar urma ca decizia agentului constatator să nu poată fi supusă cenzurii instanței, ceea ce este de neadmis într-un stat de drept, având în vedere despoțiile art. 21 din Constituția României care statuează consacră liberul acces la justiției, „(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. 3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat o jurisprudență bogată cu privire la aplicabilitatea garanțiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenție în materia contravențională, abaterile săvârșite fiind privite, ca urmare a aplicării „criteriilor Engels”[37], ca și „acuzații în materie penală”[38] cu consecința aplicării tuturor garanțiilor prevăzute de dispozițiile convenționale din acest domeniu. Curtea a statuat că în orice sistem de drept sunt prezumții, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depășească anumite limite când le utilizează deoarece „puterea de apreciere a unui judecător nu poate fi golită de conținut, dacă vinovăția unei persoane s-ar stabili doar în baza acestor prezumții”[39], dar și că trebuie să existe posibilitatea ca petenții să conteste legalitatea și temeinicia proceselor verbale în fața instanțelor, care, urmare „a administrării probatoriului, constatând că prezumția relativă de legalitate si temeinicie a fost înfrântă”[40] să le poată anula sau modifica dacă le consideră nule sau neîntemeiate. Așadar, opinia Curții este aceea că instanța națională competentă are toată plenitudinea de competență de a analiza legalitatea si temeinicia actului sancționator, prin prisma tuturor garanțiilor oferite atât de legislația națională, cât și în lumina legislației europene, respectiv cea convențională. Ori așa cum am arătat, prin interpretarea dată de ICCJ oportunitatea si temeinicia aplicării sancțiunilor contravenționale sunt excluse de la analiza ce ar putea să o exercite instanța competentă, ea limitându-se doar la a aprecia cu privire doar la aspectele de legalitate a acestor sancțiuni.
Vom avea în vedere și poziția Curții Constituționale, care, în Decizia[41] nr. 1096/2009, a reținut că „instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenția intră sub incidența art. 6 din Convenție. ”iar prin considerentele Deciziei[42] nr. 726/2008 că „persoana împotriva căreia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției nu este pusă în fața unui verdict definitiv de vinovăție și de răspundere, ci doar în fața unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege”.
De asemenea, prin Decizia[43] nr.70/2013 s-a reținut în considerente că „procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii adevărului”.
Prin Decizia[44] nr. 285/2017, paragraful 16, instanța de contencios constituțională a arătat că „utilizarea de către legiuitor a noțiunii de ‒ contravenient ‒ nu are semnificația înfrângerii prezumției de nevinovăție consacrate de art. 23 alin. (11) din Constituție. Curtea a reținut că din procedura de soluționare a plângerii împotriva procesului verbal de stabilire și sancționare a contravenției nu rezultă răsturnarea sarcinii probei, ci, mai degrabă, exercitarea dreptului la apărare. Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acesteia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului”.
Astfel, prin jurisprudența sa în materie, Curtea Constituțională a apreciat că instanței de judecată îi incumbă un rol activ mai accentuat în materia contravențională în raport de celelalte procese civile, aceasta fiind asimilată ilicitului penal, revenind instanței de judecată obligația de a avea un rol activ, de a administra probatoriul necesar stabilirii adevărului prin raportare la realitatea concretă, ceea ce evident presupune analiza aspectelor de temeinicie care implica și stabilirea unei situații de fapt, astfel că valoarea probantă a procesului-verbal de constatare a contravenției și aplicarea sancțiunilor principale si complementare va fi apreciată în raport de materialul probator analizat.
Așadar, pe de o parte, cunoaștem că procesele-verbale de contravenție se bucură de prezumția relativă de legalitate și temeinicie, până la proba contrară, care ar putea fi făcută de petent, însă cum și ce mijloace juridice ar avea acesta la îndemână pentru a înlătura prezumția de legalitate și temeinicie cu privire la sancțiunea complementară?! Practic, se va afla în situația în care va putea proba și eventual răsturna prezumția de legalitate și temeinicie doar cu privire la sancțiunea principală care i s-a aplicat, fără a putea face același lucru cu referire la sancțiunea complementară, fiind în situația de a i se încălca însuși dreptul la apărare, așa cum el este reglementat atât prin norme naționale, cât și prin dispozițiile art. 6 din Convenție.
Pe de altă parte, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a instanței constituționale, este în sarcina instanței competente analiza actului sancționator sub toate aspectele sale de legalitate, de temeinicie, de oportunitate a aplicării sancțiunilor cu referire la toate sancțiunilor aplicate.
Soluția pronunțată de către ICCJ lipsește, însă instanța de judecată de orice fel de apreciere cu privire la aplicarea unor sancțiuni complementare, lezând astfel însuși dreptul de acces la o instanță, dreptul de a avea un control judiciar efectiv exercitat de o instanță cu privire la sancțiunile aplicate, petentul urmând a se adresa instanței doar pentru eventuale motive de nelegalitate ale sancțiunii complementare, fără a putea invoca motive de netemeinicie a acestora, ceea ce face ca sancțiunea aplicata de un agent constatator cu referire la pedepsele complementare să fie cel puțin sub aspectul temeiniciei definitivă, de la momentul aplicării ei, ea neputând face obiectul analizei unei instanțe.
Este evident că ne aflăm în situația lipsei unui control judiciar al unor astfel de sancțiuni, care nu vor putea fi supuse cenzurii unei instanțe de judecată, stabilirea proporționalității dintre gradul de pericol al faptei si sancțiunile aplicate, urmând a fi făcută doar pe cale legală, fără intervenția acesteia, ceea ce având în vedere multitudinea de fapte contravenționale săvârșite în varii contexte sociale unde tipul și gradul de vinovăție diferă, lezează în mod vădit drepturi fundamentale. De fapt, este o veritabilă sustragere a sancțiunii complementare de sub controlul judecătoresc sub toate aspectele sale, cu atât mai mult cu cât ea va fi aplicată de un agent constatator, a cărui decizie de a aplica această sancțiune rămâne în afara unui control judecătoresc.
3.2 Lipsa unei căi efective de atac
Dispozițiile legale criticate în interpretarea deciziei pronunțate în recurs în interesul legii sunt neconstituționale si prin prisma limitării dreptul de acces efectiv la o instanță într-o materie cvasi-penală, astfel cum este dreptul contravențional. Dreptul de acces la o instanță trebuie să fie efectiv, altfel spus, petentul trebuie să beneficieze de o cale de atac efectivă, și nu de una iluzorie, cum pare a fi in prezent ca urmare a soluției ICCJ, acesta urmând a se bucura de un control judiciar efectiv și total cu privire la toate sancțiunile contravenționale în ansamblul lor aplicate prin actul sancționator. În condițiile în care un petent nu se mai poate adresa instanței de judecată decât pentru motive de nelegalitate privind o astfel de sancțiune complementară fără a putea invoca motive de netemeinicie sau motive ce privesc proporționalitatea sancțiunii, este evident că dispozițiile legale criticate nu respectă nici garanțiile instituite de art. 6 alin. (1) din Convenție, respectiv dreptul și accesul efectiv la o instanță ca elemente al dreptului la un proces echitabil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a statuat in jurisprudența[45] sa: „dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) impune existența unei căi judiciare efective care să jurisprudența sa permită revendicarea drepturilor civile”, dar și că „Efectivitatea dreptului se impune ca un individ să beneficieze de o posibilitatea clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale”[46].
Astfel, dispozițiile legale criticate prezintă evidente vicii de neconstituționalitate, deoarece cenzurează dreptul efectiv al contravenientului de a se adresa unei instanțe de judecată, care să analizeze, de asemenea în mod efectiv, actul sancționator sub toate aspectele, nu doar sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia fiind încălcate așadar dispozițiile art. 21 din Constituția României, care consacră liberul acces la justiție. Conform principiului de drept ‒ qui potest plus, potest minus ‒, instanța ar putea, în cadrul analizei procesului-verbal de contravenție, să modifice atât sancțiunea principală în sensul înlăturării ei în totalitate sau să o înlocuiască cu altă sancțiune, precum și să modifice, să înlocuiască sancțiunea complementară, exercitând astfel un control efectiv al procesului verbal sub aspectul realității, temeiniciei, oportunității, dar mai ales sub aspectul proporționalității.
Un control judiciar efectiv trebuie exercitat și asupra sancțiunii complementare aplicate de agentul constatator, având în vedere că aplicarea acesteia aduce atingere unor drepturi garantate de Constituție, în speță dreptul de a conduce și care trebuie să poată fi analizată pe cale judiciară și astfel să existe posibilitatea reală de a fi adusă în fața cenzurii unei instanțe. Instanța, la rândul ei, trebuie ca, în baza principiului proporționalității și oportunității aplicării sancțiunilor contravenționale, să aibă posibilitatea de a analiza atât sancțiunile principale, dar și pe cele complementare, aprecierea sau examinarea sancțiunilor sub aspectul temeiniciei, indiferent de natura, tipul sau intensitatea ei, nefiind permis să rămână exclusiv la latitudinea organului din care face parte agentul constatator, fără a se da posibilitatea efectivă de a recurge la o cale de atac împotriva acestor măsuri restrictive de drepturi, în speță dreptul de a conduce.
Vom mai avea în vedere că dispozițiile art. 104 din O.U.G. nr. 195/2002 prevăd că organul ierarhic superior celui care a sancționat contravențional un participant la trafic, în speță șeful poliției are prerogativa să modifice sau să înlăture în tot sau în parte sancțiunea complementară, însă această posibilitate nu este permisă și instanței de judecată, singura autoritate îndrituită de dispozițiile constituționale ca exponent al autorității judecătorești de a analiza procesul verbal de contravenție sub toate aspectele, ceea ce creează premise de neconstituționalitate.
Contravenientul trebuie să aibă o cale de atac efectivă împotriva tuturor sancțiunilor aplicate, plângerea contravențională trebuie să fie analizată global de către instanța de judecată, fără limitări și îngrădiri, având în vedere că instanța analizează întreg fondul faptei contravenționale și întreg fondul sancțiunilor aplicate în speță. Limitarea instanței în materie contravențională, astfel cum interpretează ICCJ, este o gravă denegare de justiție și contravine dispozițiilor art. 21 din Constituția României.
Principiul proporționalității sancțiunilor contravenționale este un principiu aplicabil în orice contravenție și cu privire la orice sancțiune. Instanța de judecată Investită să judece acest principiu trebuie să se raporteze la fapta contravențională, Contravenient și pericolul social produs sau care se putea produce. Sancțiunile complementare trebuie să poată fi cenzurate de o instanță de judecată, pentru că analiza proporționalității sau oportunității aplicării lor nu poate fi lăsată Implacabil și neschimbabil doar în sarcina unui agent constatator pentru că legea dispune „în abstract”.
Normele generale în materie contravențională stipulează că sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei și sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura și de gravitatea faptei. În același act normativ, și anume O.G. nr. 2/2001, se face mențiune despre competența generală a instanței privind controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare. Instanța este obligată să verifice legalitatea și temeinicia procesului-verbal hotărând asupra sancțiunii, și nu doar asupra unei sau unor sancțiuni, și nu doar asupra legalității, dar nu și a temeiniciei unei sancțiuni complementare.
C) Concluzii
Raportat la principiile legii fundamentale, astfel cum au fost expuse mai sus, considerăm că instanțele judecătorești au posibilitatea, menirea și dreptul de a verifica și examina atât legalitatea, cât și temeinicia oricăror sancțiuni aplicate, principale și complementare, tocmai acesta fiind rolul lor într-o societate democratică. De asemenea, raportat la textele constituționale indicate prin prisma analizei efectuate, considerăm că interpretarea textelor de lege, astfel cum a fost făcută de ICCJ, este atinsă de vicii de neconstituționalitate, revenind sarcina Curții Constituțională să facă demersurile și analiza necesară pentru conformarea interpretării date cu textele constituționale și acele rezultate din Tratatele și Convențiile la care România este parte și care sunt asumate a fi respecte.
Bibliografie
- Decizia ICCJ nr. 5/2021.
- Legea nr. 304/2004, art. 17.
- Constituția României, art. 129.
- Decizia Curții Constituționale nr 206 din 29.04.2013, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 414 indice 5 alin. (4) CPP, publicată în Monitorul Oficial nr. 350 din 13.06.2013.
- Decizia Curții Constituționale nr. 202 din 18.04.2013, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum si unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/14.11.2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 19.06.2011.
- Decizia Curții Constituționale nr. 202 din 18 04 2013, precitată, pct. I, subpunctul 2.
- Decizia nr. 730 din 2 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 111, ale art. 120, ale art. 121, ale art. 122 alin. (1), ale art. 123 și ale art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, precum și ale art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 1153 din 3.12.2021.
- Cauza CEDO Anghel c. România, C 28183/03, Hotărârea din 4 octombrie
- Cauza CEDO Grecu c. România, C75101/01, Hotărârea din 30 noiembrie 2006.
- Cauza CEDO Sabou și Pârcălab c. România, C46572/99, Hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 48, par. 54, Cauza CEDO Cumpănă și Mazăre c. România, C33348/96, Hotărârea din 17 12 2004, par. 117.
- Cauza CEDO Ioan Pop c. România, C 40301/04, Decizia de inadmisibilitate din 28 iunie
- Cauza CEDO C 59.892/00 Maszni c. România – Hotărârea din 21 septembrie 2006, Cauza CEDO C 27.812/95 Malige c. Franța – Hotărârea din 23 septembrie1998, Cauza CEDO C 73661/01 Nilson c. Suedia – Cererea nr. 73.661/01, 13 decembrie 2005.
- Decizia CCR nr 661/04 iulie 2001 cu referire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96, art. 97, art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.
- Decizia CCR nr. 661/04 iulie 2001 cu referire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96, art. 97, art. 102 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, precitată, par. 7.
- Decizia CCR nr 732/20 noiembrie 2018 cu referire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (5), art. 5 alin. (6), art. 5 alin. (7) și art. 34 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
- Decizia CCR nr 197/09 aprilie 2019 cu referire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 alin. (13), art. 19 alin. (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice și ale art. 41 alin. (1).
- Decizia CCR nr 197/09 aprilie 2019 cu referire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 alin. (13), art. 19 alin. (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice și ale art. 41 alin. (1).
- Decizia CCR nr 152/06 mai 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9, art. 14 lit. c) indice 1, lit. f), și ale art. 28 din O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență și a ordonanței de urgență în ansamblul ei, precum și a O.U.G. nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență și a ordonanței de urgență în ansamblul.
- Decizia CCR nr 381/08 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (2) lit. d), ale art. 13 lit. a), ale art. 65 lit. h), ale art. 66 lit. a), în ceea ce privește trimiterea la art. 65 lit. h), ale art. 67 alin. (1) și alin. (2) lit. b), lit. c), lit. d) din Legea nr. 55/2020, privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid-19.
- Decizia CCR nr 381/08 iunie 2021, par. 49.
- Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene – art. 15.
- Cauza CEDO Engels și alții c Olanda, cauzele conexate C5354/72, C5370/72, C5100/71, C5101/71, C5370/72, Hotărârea din 23 noiembrie 1976.
- Cauza CEDO Ozturk c. Germania, C 8544/79, Hotărârea din 23 octombrie 1984, Cauza CEDO Telfner c. Austria, C33501/96, Hotărârea din 20 martie 2001.
- Cauza CEDO Salabiaku c. Franța,C 10519/83, Hotărârea din 7 octombrie 1988.
- Cauza CEDO Haiducu c. România, C7034/07, Decizia de inadmisibilitate din 13 martie 2012, par. 14, par. 15.
- Decizia CCR nr. 1096/2009 din 8 septembrie 2009, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 16 alin. (1), alin. (6), alin. (7), art. 21 alin. (1), alin. (3), art. 26 alin. (1), art. 28, art. 47 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor precum și art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/1999 privind obligația operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice, pct. I.
- Decizia CCR nr. 726/2008, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, par. 6 din considerente.
- Decizia CCR nr. 70/2013, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, par. 5 din considerente.
- Decizia CCR nr. 285/2017, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 17, art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, par. 16, 17 din considerente.
- Cauza CEDO Beleš și alții c. Republica Cehă, C 47273/99, Hotărârea din 12 noiembrie 2002, 49; Cauza CEDO Nait-Liman împotriva Elveția, C 51357/07, Hotărârea din 15 martie 2018, pct. 112.
- Cauza BelIet c. Franța, C 23805/94, Hotărârea din 4 decembrie 1995, pct. 38.
[30] Articolul 41 alin. (1) din Constituția României ‒ Munca și protecția socială a muncii – Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum şi a locului de muncă este liberă.
[31] Cauza CEDO C 27.812/95 Malige c. Franța – Hotărârea din 23 septembrie1998, precitată, par. 39.
[32] Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene – Art. 15 – Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă – (1) Orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber. (2) Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru. (3) Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.
[33] Art. 20 Constituție – Tratatele internaționale privind drepturile omului ‒ (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile şi libertățile cetățenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
[34] Art. 21 Constituție – Accesul liber la justiție – (1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
[35] Art. 5 alin. (5) și alin. (6) din O.G. nr. 2/2001.
[36] Art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001.
[37] Cauza CEDO Engels și alții c Olanda, cauzele conexate C5354/72, C5370/72, C5100/71, C5101/71, C5370/72, Hotărârea din 23 noiembrie 1976.
[38] Cauza CEDO Ozturk c Germania, C8544/79, Hotărârea din 23 octombrie 1984, Cauza CEDO Telfner c. Austria, C33501/96, Hotărârea din 20 martie 2001.
[39] Cauza CEDO Salabiaku c. Franța, C 10519/83, Hotărârea din 7 octombrie 1988.
[40] Cauza CEDO Haiducu c. România, C7034/07, Decizia de inadmisibilitate din 13 martie 2012, par 14, par. 15.
[41] Decizia CCR nr. 1096/2009 din 8 septembrie 2009, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 16 alin. (1), alin. (6), alin. (7), art. 21 alin. (1), alin. (3), art. 26 alin. (1), art. 28, art. 47 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, precum și art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/1999 privind obligația operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice, pct. I.
[42] Decizia CCR nr. 726/2008, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, par. 6 din considerente.
[43] Decizia CCR nr. 70/2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, par. 5 din considerente.
[44] Decizia CCR nr. 285/2017, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 17, art. 34 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, par. 16, 17 din considerente.
[45] Cauza CEDO Beleš și alții c. Republica Cehă, C 47273/99, Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pct. 49; Cauza CEDO Nait-Liman împotriva Elveția, C 51357/07, Hotărârea din 7 octombrie 1988, pct. 112.
[46] Cauza CEDO BelIet c. Franța, C 23805/94, Hotărârea din 4 decembrie 1995, pct. 38.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.