Scurte considerații asupra competenței instanțelor române în litigiile cu element de extraneitate

5. Bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România.

Și în această ipoteză avem două puncte de legătură alternative: locul unde se află bunul asigurat și locul unde se produce evenimentul asigurat. Competența preferențială a instanțelor române operează în oricare dintre cele două ipoteze arătate mai sus.

6. Ultimul domiciliu al defunctului se află în România, rezervată fiind competența exclusivă pentru imobilele lăsate de acesta în străinătate.

Ipoteza este una judicioasă, astfel că nicio instanță română nu își poate întinde puterea de jurisdicție asupra unui litigiu cu privire la bunurile imobile lăsate în străinătate chiar de un cetățean român.

A contrario, art. 1.080 pct. 2 NCPC, acordă o competență preferită și exclusivă instanțelor din România asupra pricinilor patrimoniale referitoare la bunuri lăsate în România de un defunct cu ultim domiciliu în România. Soluția este una de oglindă cu cea care limitează sfera de acțiune a instanțelor române cu privire la bunurile imobile situate pe teritoriul altui stat.

7. Procese referitoare la ocrotirea minorului sau a persoanei puse sub interdicție judecătorească, cetățean român cu domiciliul în străinătate. În această situație trebuie făcută o distincție clară după cum cetățenii români au sau nu domiciliul în țară.

Astfel, pentru cetățenii români cu domiciliul în străinătate, competența instanțelor române este preferențială în procesele privind interdicția judecătorească și ocrotirea minorului [art. 1.081 alin. (2) pct. 1 NCPC], raportat la cetățenii români sau apatrizii cu domiciliu în România, instanța română are de această dată o competență absolută (art. 1.079 pct. 3 NCPC). Tot competență exclusivă dobândește instanța română și în cazul persoanelor cu domiciliu în România, dacă obiectul pricinii constă în punerea sub interdicție judecătorească (art. 1.079 pct. 1 NCPC).

8. Cererile de divorț, dacă la data introducerii cererii, reclamantul domiciliază pe teritoriul României. Două aspecte sunt esențiale pentru determinarea acestei competențe în favoarea instanțelor din România: reclamantul trebuie să facă dovada stabilirii pe teritoriul României de cel puțin un an și este indiferentă cetățenia reclamatului în formularea cererii de divorț.

9. Declararea judecătorească a morții unui cetățean român, chiar dacă acesta se află în străinătate la data când a intervenit dispariția.

Criteriul pe care se întemeiază această competență exclusivă în favoarea instanțelor române, este dat de cetățenia persoanei dispărute, fiind lipsit de relevanță locul unde se afla acesta la momentul dispariției. A fortiori se prezumă că pe teritoriul României se mai pot afla rude sau alte persoane care ar putea justifica un interes în derularea și conducerea unei astfel de acțiuni judiciare.

10. Procese între persoane cu domiciliu în străinătate referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român.

Două condiții se cer îndeplinite și în acest caz: cel puțin una dintre părți este cetățean român, iar actele sau faptele de stare civilă să fie înregistrate în România. Soluția este judicioasă și se întemeiază pe un aspect de suveranitate al statului român prin aceea că, nu este de conceput ca o instanță sau o altă autoritate a unui stat străin să poată interveni și modifica acte de stare civilă întocmite și înregistrate de autoritățile române. Aceasta ar însemnă cel puțin, ca o autoritate străină să aibă acces în bazele de date ale autorităților române și cu atât mai mult să poată chiar modifica registrele acestora.

11. Procese referitoare la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale a unei persoane cu domiciliu în România, cetățean român sau apatrid, rezervată fiind o convenție de alegere a forului. În materia proprietății intelectuale de regulă competențele se supun normelor de drept comun. Pentru a deveni exclusiv competentă instanța română, se cer cumulate două premise: domiciliu reclamantului să se afle pe teritoriul României și cetățenia română sau apatridia acestuia.

12. Procese între străini, dacă aceștia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România. Prevederea devine aplicabilă dacă există o convenție expresă și izvorâtă de la părți, iar aceasta vizează drepturi de care pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale unor persoane din România (bunăoară, convenția de alegere a forului).

13. Procese referitoare la abordajul navelor sau coliziunea navelor, precum și cele referitoare la asistența sau salvarea unor persoane sau a unor bunuri în marea liberă ori într-un spațiu nesuspus suveranității vreunui stat, dacă: nava sau aeronava arborează pavilion român sau, după caz, este înmatriculată în România; locul de destinație sau primul port sau aeroport unde nava a ajuns se găsește pe teritoriul României; nava sau aeronava a fost sechestrată în România; pârâtul are domiciliul sau reședința în România. Apreciem că nu se mai impune a face o analiză a tuturor aspectelor care sunt cuprinse în această ipoteză, dat fiind faptul că textul cuprinde o redactare limpede care nu impune precizări suplimentare în determinarea competenței exclusive a României în aceste litigii.

14. Procese privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse de origine din România, indiferent de cetățenia victimei, de locul survenirii accidentului sau a locului de producere a prejudiciului.

Textul are ca premisă principală produsul de origine română care să fi produs un prejudiciu unei persoane indiferent de cetățenia acestuia și locul producerii evenimentului.

Nu interesează astfel, tipul produsului, marca, sau alte cerințe ori elemente suplimentare, cerința esențială în acest caz o reprezintă originea produsului. De asemenea, nu interesează locul unde s-a produs accidentul și nici cetățenia victimei (utilizatorului). În aceste considerente instanțele române devin exclusiv competente în rezolvarea litigiului.

3. Legea aplicabilă în procesul civil internațional

Procesul civil internațional este guvernat de principiul lex processualis fori în lipsa unei dispoziții care să prevadă altfel.

Dintru început trebuie făcută precizarea că, potrivit noului Cod de procedură civilă, judecătorul român aplică proceselor ce se dezbat în fața lui legea procesuală română ca lege a forului. Nu se ridică nicio problemă atunci când raportul juridic litigios ajuns pe masa judecătorului este unul pur de esența dreptului comun intern – legea substanțială română respectiv, legea procesuală civilă română – însă perspectiva este schimbată la momentul în care raportul juridic are atașat un element de extraneitate, care va fi guvernat de dispozițiile legii indicate în normele conflictuale ale forului.

Așa fiind, dacă instanța română constată ulterior verificării competenței că ea este aptă să soluționeze litigiul de drept internațional privat, ea va aplica legea română, însă numai potrivit normelor de drept procesual, nu și pentru rezolvarea fondului dreptului. În această situație trebuie privită legea aplicabilă dreptului substanțial (lex causae) care poate fi legea forului ori legea statului străin.

Capacitatea și drepturile părților în proces

Pentru persoanele fizice, legea națională este lex personalis punctul de legătură este cetățenia în principal. Cu privire la persoanele apatride Codul de procedură civilă cuprinde dispoziții exprese, potrivit cu care capacitatea procesuală a acestei categorii de persoane este supusă legii române (art. 1.083 NCPC).

Raportat la persoana juridică, capacitatea procesuală a acesteia este guvernată de legea națională, respectiv aceea în a cărui stat a dobândit naționalitatea acea entitate. Trebuie să ne raportăm la dispozițiile NCC art. 2.580 alin. (1) și art. 2.568 alin. (1): „statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională”. Naționalitate despre care vorbește Codul civil este dată de statul pe teritoriul căruia și-a stabilit sediul social.

Pentru sucursală capacitatea procesuală urmează legea națională a persoanei juridice-mamă, chiar dacă această formă de dezmembrământ se află pe teritoriul altui stat decât cel în care se află sediul central. Raportat la filială, aceasta se supune legii statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit propriul sediu, fără a interesa legea aplicabilă statului unde acea persoană juridică s-a înființat.

Capacitatea procesuală nu este altceva decât prerogativa unui subiect de a fi titularul unei acțiuni în justiție, intim legată de raportul juridic litigios deci, raportată la lex causae.

Legea procesuală română se aplică pe întregul cuprins al țării, indiferent de statutul fiecărei persoane, așa cum dispune legea[42]. Astfel, ea se aplică cetățenilor români, dar și celor străini sau apatrizilor, aflați pe teritoriul țării[43].

Capacitatea civilă este oglinda capacității civile, și este normal să se aplice mutantis mutandis dispozițiile din legea națională.

Raportat la persoanele străine care se află pe teritoriul tării, se supun legilor României în același mod ca și cetățeni români, beneficiind de drepturile și obligațiile pe care Codul le atribuie beneficiarilor direcți ai normelor sale.

În ceea ce privește misiunile diplomatice se ridică chestiunea imunității de jurisdicție, care reprezintă o excepție de la principiul potrivit căruia, orice persoană este supusă jurisdicției statului pe teritoriul căruia se află[44]. Trebuie făcută precizarea că nu este vorba de o exceptare totală de la răspunderea în fața instanțelor, ci numai o dimensiune a normelor Convenției de la Viena.

Legea aplicabilă în materie procedurală

Dispoziția art. 1.088 din NCPC prevede limpede și concis că legea procesuală civilă română se va aplica procesului civil internațional, cu excepția cazului în care există dispoziții contrare în acest sens, prevăzute în mod expres, altfel spus se va aplica legea forului (lex fori).

Dintre soluțiile posibile, s-a cristalizat sub formă de principiu cea potrivit căreia judecătorul aplică legea procesuală națională (forum regit processum)[45].

Textul în discuție guvernează competența instanțelor române în aplicarea dreptului procesual român pe tot parcursul acestuia, începând cu faza scrisă limine litis, cercetarea judecătorească, dezbaterea în fond, deliberare, pronunțarea hotărârii, exercitarea căilor de atac, iar în final rămânerea definitivă a hotărârii.

4. Eficacitatea hotărârilor străine

Competența instanțelor române în recunoașterea hotărârilor străine

Dispozițiile art. 1.095 NCPC, arată că hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în fața instanțelor române dacă ele au ca obiect statutul personal al cetățeanului statului unde a fost pronunțată decizia, sunt conforme cu dreptul internațional privat român, nu sunt contrare ordinii publice de drept internațional privat român și a fost respectat dreptul la apărare.

Noul Cod de procedură civilă înțelege prin hotărâre străină, actele de jurisdicție contencioasă și necontencioasă ale instanțelor judecătorești, acte notariale, precum și actele oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene (art. 1.094 NCPC).

Recunoașterea hotărârilor străine cunoaște două forme: recunoașterea de plin drept, atunci când aceasta privește statutul personal al cetățenilor și recunoaștere prin hotărâre judecătorească cu privire la alte procese decât cele care privesc statutul cetățenilor.

Pentru a fi admisibilă, cererea de recunoaștere de plin drept a hotărârilor străine trebuie să întrunească condițiile de regularitate internațională stabilite prin art. 1.095-1.097 NCPC.

Raportat la cea de-a doua formă de recunoaștere – prin hotărâre judecătorească – se cer îndeplinite trei condiții:

1. hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată;

2. instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii statului de sediu competența să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv în statul de sediu al respectivei jurisdicții;

3. să existe reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

Competența de soluționare a cereri de recunoaștere aparține tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine, dacă ea se formulează pe cale principală[46].

Cea de-a doua modalitate de recunoaștere a hotărârii străine presupune sesizarea instanței române cu un proces, în care se ridică excepția autorității de lucru judecat a unei hotărâri străine, tinzând astfel la paralizarea procesului în fața instanței române[47].

Instanța romană este îndreptățită numai să verifice condițiile prevăzute la art. 1.095 și 1.096 și deci nu poate procedă la examinarea în fond a hotărârii străine si nici la modificarea ei[48].

Competența instanțelor române în executarea hotărârilor străine.

În vederea aducerii la îndeplinire a hotărârilor străine în ipoteza în care aceste nu sunt executate în mod benevol, se poate apela la procedura de exequatur, prin care hotărârea judecătorească străină este declarată executorie de instanțele unde urmează a se face executarea. Instanțele române competente în materia exequatur-ului sunt tribunalele în raza teritorială a căruia urmează a se face executarea.

Cererea de exequatur va fi întocmită în condițiile stabilite de art. 1.104 pentru cererea de recunoaștere, dar va fi însoțită și de dovada caracterului executor al hotărârii străine, eliberată de instanța care a eliberat-o[49].

Concluzii

Realitatea vieții sociale pe care o trăim ne impune la o atitudine activă, promptă și spirit de observație. Tendința unificării statelor europene sub coordonarea unei structuri unice alcătuită din toate țările europene se pare că astăzi a devenit tot mai fragilă.

Europenizarea și globalizare care mai ieri apăreau ca ceva inevitabil și extrem de stringente pentru crearea unui spațiu european unit, care să concure cu marile puteri ale lumii, să facă față tuturor obstacolelor politice, militare, economice etc., se dovedește tot mai îndepărtată și greu de realizat.

Aderarea la Uniunea Europeană a produs în România schimbări majore în domeniul justiției. Am fost oarecum forțați să adoptăm legi, măsuri în domeniul judiciar, să reformăm sistemul, să creăm o justiție liberă, modernă care să corespundă noilor standarde europene.

S-a constat anterior aderării României la Uniunea Europeană că există dificultăți în cooperarea judiciară internațională indiferent că este ea civilă și comercială ori în materie penală. Instanțele române s-au confruntat deseori cu refuzul jurisdicțiilor străine în citarea și comunicarea actelor de procedură civilă, administrarea de probatorii, mandate de aducere, comunicare de adrese etc. Nici nu se putea vorbi de recunoașterea unor hotărâri străine, a fortiori să poată fi puse și în executare.


[42] O.U.G. nr. 105/2001 privind Regimul juridic al frontierei de stat, art. 3 din Constituție care face trimitere la acest act normativ special.

[43] A. Tabacu, op. cit., p. 26.

[44] Ibidem, p. 27.

[45] G. Boroi ș.a., op. cit., p. 724.

[46] V.M. Ciobanu, C.T. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Ed. National, București, 2013, p. 554.

[47] A. Tabacu, op. cit., p. 33.

[48] V.M. Ciobanu, C.T. Briciu, C.C. Dinu, op. cit., p. 554.

[49] Ibidem, p. 555.

Scurte considerații asupra competenței instanțelor române în litigiile cu element de extraneitate was last modified: noiembrie 8th, 2018 by Robert-Adrian Deliu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii