Scurte considerații asupra caracterului subsidiar al acțiunii în constatare

Abstract

  Abstract
The present work examines the declaratory action, institution that, even if it is
regulated within a single provision of the Code of Civil Procedure, can raise a series of
problems, most of which arise from its subsidiary character. The particularities of this
action make it admissible in a rather small number of cases, even if many more have
recourse to it, and the courts of law often have different opinions regarding this subject.
This work is a short analysis of the subsidiary character of the declaratory action, with
reference to the jurisprudence of the High Court of Cassation and Justice.
Keywords: declaratory action, action for the establishing of the claim, subsidiary
character.

Condițiile generale ale acțiunii în constatare

Acțiunea în constatare a fost consacrată, pentru prima oară, prin legea accelerării judecăților din anul 1943. Ulterior, prin Codul de procedură civilă din 1948, acțiunii în constatare i-a fost rezervat un singur text de lege – art. 111. Sub imperiul noului Cod de procedură civilă, acțiunea în constatarea își găsește reglementarea în prevederile art. 35.

Acțiunea în constatare este definită ca acea cerere prin care reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa, fără ca instanța să condamne la executarea unei prestații[1]. În mod just s-a menționat în doctrină că, deși textul legal se referă la existența sau inexistența unui drept, în realitate, acțiunea în constatare vizează constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic, deoarece însăși activitatea procesuală presupune existența sau inexistența unui anumit raport juridic[2].

Acțiunea în constatare are ca sedes materiae prevederile art. 35 C. pr. civ. „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”. Codul de procedură civilă din 1865 prevedea, prin art. 111, „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

S-a apreciat, în doctrină, că acțiunile în constatare își dovedesc utilitatea în cazuri urgente și în scop preventiv, reprezentând un mijloc simplu și rapid pentru evitarea unor stări conflictuale reale ce ar putea apărea în viitor[3]. Printre neajunsurile acțiunii în constatare, se apreciază în doctrină, se numără crearea unui contencios artificial și obligarea judecătorului de a se pronunța a priori[4].

În mod evident, o acțiune în constatare trebuie să îndeplinească condițiile generale de exercitare a acțiunii civile, reglementate de art. 32 C. pr. civ., respectiv capacitate procesuală, calitate procesuală, formularea unei pretenții și justificarea unui interes.

Așadar, reclamantul care formulează o cerere în constatare trebuie să justifice un interes legitim[5], actual, născut și personal, care să subziste pe toată durata derulării litigiului. Interesul în promovarea unei acțiuni în constatare mai este numit și un interes „de securitate” sau „de siguranță”, întrucât se naște atunci când primejdia de a compromite securitatea raportului juridic este gravă sau serioasă[6].

În ceea ce privește condiția formulării unei pretenții, s-a reținut în doctrină faptul că, în cazul acțiunilor în constatare, spre deosebire de acțiunile în realizare, nu se aplică cerința ca dreptul să fie actual, întrucât judecătorul este chemat să se pronunțe a priori asupra unei situații juridice de care depinde actualitatea dreptului afirmat[7]. Spre exemplu, se arată că, acțiunile în constatare interogatorii sunt acelea prin care reclamantul își propune să-l constrângă pe pârât, beneficiar al unui termen suspensiv, să-și exprime intențiile sale viitoare, să opteze înainte de termen pentru una dintre conduitele posibile.

Hotărârea pronunțată în urma exercitării unei acțiuni în constatare se bucură, asemenea oricărei alte hotărâri pronunțate în cazul acțiunilor în realizare, de autoritate de lucru judecat[8].

Particularitățile acțiunii în constatare

Pe lângă aceste condiții generale, acțiunea în constatare prezintă anumite particularități, având natura unor condiții speciale, în lipsa cărora acțiunea în constatare va fi inadmisibilă.

În primul rând, pe calea unei acțiuni în constatare se poate solicita doar constatarea existenței sau inexistenței unui drept, nu și a unui fapt[9], în această ipoteză acțiunea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă[10]. Pentru constatarea stărilor de fapt, a fost reglementată procedura asigurării probelor, conform prevederilor art. 359[11] și urm. C. pr. civ., precum și procedura constatării de urgență a unei stări de fapt, conform prevederilor art. 364[12] C. pr. civ.

O a doua caracteristică importantă a acțiunilor în constatare este prevăzută de art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., conform căruia dreptul la acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept este imprescriptibil.

Cu privire la ce poate pronunța instanța într-o acțiune în constatare, reținem faptul că instanța de judecată nu poate condamna pârâtul, într-o acțiune în constatare, la executarea unei prestații, de nicio natură[13].

O altă particularitate o reprezintă lipsa caracterului executoriu al hotărârii pronunțate într-o acțiune în constatare, astfel de hotărâri neputând fi puse în executare[14] din moment ce se solicită doar constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cu toate acestea, dacă prin hotărâre au fost acordate cheltuieli de judecată, acea parte din hotărâre va putea fi pusă în executare[15].

Nu în ultimul rând, acțiunea este inadmisibilă dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, în alte cuvinte, dacă are la dispoziție o acțiune în realizare.

Caracterul subsidiar al acțiunii în constatare

Legiuitorul instituie, prin art. 33 teza II C. pr. civ., caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, față de o acțiune în realizare. În ipoteza în care reclamantul are la dispoziție o acțiune în realizare, soluția va fi de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în constatare, inadmisibilitatea putând fi invocată pe cale de excepție, având natura unei excepții de fond peremptorie. Chiar și în lipsa invocării de către pârât, se impune ca instanța să verifice din oficiu admisibilitatea unei acțiuni în constatare și în cazul constatării inadmisibilității, să indice[16] mijlocul concret de realizare a dreptului pe care reclamantul l-ar avea la dispoziție. Chiar dacă legiuitorul folosește expresia „poate cere realizarea dreptului”, în realitate nu există opțiunea alegerii între cele două căi, fiind obligatorie urmarea căii acțiunii în realizare, când aceasta există.

Prin Decizia nr. 1058/18.03.2014 pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat în sensul: „Drept urmare, constatarea învestirii cu o acțiune în temeiul art. 111 C. pr. civ. atrage pentru instanță obligația verificării dacă cererea poate fi primită sau dacă ea nu poate fi primită, caz în care sancțiunea inclusă în ipoteza normei este inadmisibilitatea, verificare pe care instanțele nu au făcut-o, ele procedând la respingerea acțiunii ca neîntemeiată în baza dispozițiilor art. 1020-1021 C. civ. Înalta Curte, constatând așadar că în mod nelegal instanțele au procedat la respingerea pe fond a unei cereri în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. pr. civ. în raport de analiza prevederilor art. 1020-1021 C. civ. care caracterizează o acțiune în realizare, aspect sesizat și de intimată în modalitatea mai jos expusă, a admis recursul declarat, a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul declarat împotriva sentinței pe care a schimbat-o în sensul că respinge acțiunea ca inadmisibilă, cu această motivare”.

Sintagma „orice altă cale prevăzută de lege” trebuie înțeleasă ca privind cererile prin care partea și-ar putea realiza dreptul în justiție, iar nu un alt mod, eventual în fața unui organ administrativ[17]. În acest context, voi prezenta câteva hotărâri care relevă optica Înaltei Curți cu privire la existența altor căi de realizare a dreptului, care conduc la inadmisibilitatea acțiunii în constatare.


[1] A se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 242; I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 62; E. Oprina, Instituții de drept procesual civil., vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 77.

[2] A se vedea I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, București, 2001, p. 156.

[3] A se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 84.

[4] A se vedea I. Deleanu, Noul…., p. 84.

[5] În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin dec. nr. 4580/16.10.2013 pronunțată de secția I civilă, reține următoarele aspecte privind interesul: „Sub aspectul justificării unui interes legitim este lipsit de relevanță că hotărârea pronunțată nu este susceptibilă de executare silită de vreme ce intimata-reclamantă deține bunul și urmărește doar confirmarea dreptului său de proprietate, în contra recurentei-pârâte care invocă un drept de proprietate asupra aceluiași bun (respectiv asupra părții de teren care face obiectul suprapunerii titlurilor părților)”.

[6] A se vedea I. Deleanu, Noul…, p. 84.

[7] A se vedea A. Suciu, „Excepții legate de formularea unei pretenții sau afirmarea unui drept”, publicat pe https://www.universuljuridic.ro/exceptii-legate-de-formularea-unei-pretentii-sau-afirmarea-unui-drept/2/.

[8] A se vedea C. Crișu, Acțiunile civile în justiție, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeș, 1999, p. 685; L.D. Cătuna, Drept procesual civil. Partea generală, ed. 4, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 107.

În acest sens, în mod just se reține, prin Dec. civ. nr. 901/R/18.11.2014 a C. ap. Timișoara, faptul că are autoritate de lucru judecat o hotărâre prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. S.B. S.R.L. având ca obiect constatarea existenței unui raport de locațiune între reclamantă și C.L. al Municipiului A., autoritate de lucru judecat care poate fi opusă într-un litigiu în care C.L. al Municipiului A. a solicitat instanței să constate că pârâta S.C. S.B. S.R.L. ocupă spațiul cu altă destinație decât cea de locuință, situat în A., fără a deține nici un titlul locativ și să se dispună evacuarea necondiționată a pârâtei din acest spațiu.

[9] A se vedea V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 123; I. Deleanu, Noul…, p. 84.

În acest sens, prin Dec. nr. 1851/03.04.2012, pronunțată în recurs de către secția a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se reține: „Așadar, acțiunea este inadmisibilă prin aceea că reclamantul nu se referă la un drept determinat sau determinabil, urmărind atestarea printr-o hotărâre judecătorească a unui fapt juridic, sub acest aspect, acțiunea îmbrăcând caracterul unei acțiuni în realizare, prin care în contradictoriu cu banca se tinde la a demonstra achitarea integrală, în tranșe a unui debit față de aceasta. Ori, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. pr. civ. are caracter subsidiar”.

[10] S-a arătat, în doctrină, că prin cererea în constatare formulată de cel care a construit pe terenul altuia nu se cere constatarea simplului fapt al edificării, ci constatarea calității sale de constructor de bună sau de rea credință, așadar constatarea raportului juridic dintre constructor și proprietarul terenului, în baza căruia creanța constructorului devine certă și lichidă, stabilindu-se criteriile în funcție de care se va calcula cuantumul despăgubirile (G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă. Comentat și adnotat, ed. a II-a, Ed. All, București,1994, 1995, 1996, p. 196).

[11] „(1) Oricine are interes să constate de urgență mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile ori să obțină recunoașterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol ca proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, va putea cere, atât înainte, cât și în timpul procesului, administrarea acestor probe”.

[12] „(1) La cererea oricărei persoane care are interesul să constate de urgență o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea probelor, executorul judecătoresc în circumscripția căruia urmează să se facă constatarea va putea constata la fața locului această stare de fapt”.

[13] În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin dec. nr. 2429/29.10.2015 pronunțată de secția I civilă, a reținut următoarele: „Urmare a soluției pronunțate în privința cererii principale, astfel cum aceasta s-a configurat la data de 07 octombrie 2013 – acțiune în constatare cu caracter provocatoriu – vor fi respinse și capetele subsidiare de cerere referitoare la plata prețului actualizat și la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, întrucât ceea ce s-a obținut în urma judecății, respectând principiul disponibilității procesuale, nu este suficient pentru soluționarea definitivă a situației litigioase. Doar în contextul unei acțiuni în revendicare se va tranșa asupra unor chestiuni relevante în aceste privințe, respectiv se vor stabili titularul dreptului de proprietate, actul juridic ce-i justifică acestuia proprietatea, dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile garanției pentru evicțiune în ceea ce-l privește pe vânzător, dacă va fi cazul unei astfel de ipoteze, cu toate repercusiunile în privința configurării obligațiilor vânzătorului (principale și accesorii), respectiv cui profită pretinsele îmbunătățiri aduse imobilului în litigiu etc.”.

În alte cuvinte, concluzia curții supreme este în sensul că, în cadrul unei acțiuni în constatare, instanța de judecată nu poate proceda la compararea titlurilor părților în litigiu, nu se poate dispune revenirea la situația anterioară și radierea drepturilor din cartea funciară, precum nu poate nici obliga pârâtul la plata vreunei despăgubiri, cu orice titlu, sau la restituirea prețului plătit sau a contravalorii unor lucrări.

[14] A se vedea A. Tabacu, Drept procesual civil, ed. a VI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 109; L.D. Cătuna, op. cit., p. 107; V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv, teste grile, ed. 5, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 15.

[15] A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 245; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă., vol. I, ediție revăzută, completată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 277, nota subsol 2; V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op. cit., p. 15.

[16] Cu privire la obligativitatea indicării de către instanță a mijlocului concret de realizare a dreptului s-a pronunțat Trib. Sibiu, prin sent. civ. nr. 272/16.03.2016, în sensul: „De aceea, instanța trebuie sa verifice cu atenție admisibilitatea unei acțiuni în constatare și să nu o respingă ca inadmisibilă decât în cazul în care, motivându-și soluția, va prezenta care este calea în realizare admisibilă în concret. În caz contrar, a respinge o acțiune în constatare ca inadmisibilă doar pentru că in abstracto există o acțiune în realizare înseamnă a refuza judecata și a limita părții accesul la justiție”.

[17] A se vedea M. Tăbârcă, op. cit., p. 246.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Scurte considerații asupra caracterului subsidiar al acțiunii în constatare was last modified: aprilie 2nd, 2018 by Anamaria Carmen Crețu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii