Rolul cetățeniei – condiție generală a protecției diplomatice

Abstract

“Citizenship role – a general condition of diplomatic protection”

The basic elements of diplomatic protection of citizens abroad were presented as the territoriality of law, the nationality (where there are mentioned four principles: legal attachment, exclusiveness of nationality, mutability and continuity) and the protective function of the State (protection abroad).

Nationality represents the core condition for diplomatic protection. Without its fulfillment, the State of alien’s nationality neither can show its legitimate interest, nor its intention or quality to start the procedure and espouse the claim of its national. Modern societies are characterized by many changes and dual or multiple nationality are becoming phenomena or rules.

The general rule is that a person, natural or juridical, must have the nationality of the State claiming injury at the time at which the injury is inflicted, in order that there may be an actual violation of the substantive rules of international law relating to injuries to aliens. The nationality principle has a series of ramifications depending on what is the situation occuring in practice. A State’s right to exercise diplomatic protection is based on the link of nationality between the injured individual and the acting State. Thus, the general rule is that a State may not extend its protection to or to espouse claims of non-nationals.

Keywords: relevance of nationality, natural persons: determination of nationality, continuous nationality, dual and multiple nationality, the effective link theory, legal or juridical persons.

Condiția fundamentală a admiterii protecției diplomatice este aceea ca statul acreditant să-și legitimeze calitatea de a întreprinde o asemenea acțiune, adică să demonstreze că persoana fizică are cetățenia, iar persoana juridică, naționalitatea sa – legătura de cetățenie, respectiv de naționalitate, fiind condiția sine qua non a protecției diplomatice.[1] În lipsă de acorduri speciale care să justifice demersul, numai legătura de cetățenie dă dreptul la protecție diplomatică. În acest sens sunt decizia Curții Permanente de Justiție Internațională în cauza Mavrommatis, ca și în deciziile în cauza Abbiati et Com. și în cauza Coravia, precum și în poziția Curții Internaționale de Justiție în avizul său consultativ dat în problema Prejudiciilor suferite în serviciul Națiunilor Unite (1949).

Cetățenia reprezintă cea mai importantă condiție, fără îndeplinirea căreia statul protector nu-și poate legitima interesul și nici calitatea de a face demersul („prima și cea mai importantă regulă”). Singura bază juridică care autorizează un stat să ceară de la altul îndeplinirea unei conduite prescrise de dreptul internațional cu privire la persoane este legătura de cetățenie. Protecția diplomatică reprezintă cea mai importantă consecință a cetățeniei individului.[2] Cu excepția unor circumstanțe speciale, statul nu poate să acorde protecție sau să susțină plângerea unui individ care nu posedă cetățenia sa, legătura de cetățenie fiind condiția esențială a protecției diplomatice. Persoana fizică sau juridică trebuie să aibă cetățenia, respectiv, naționalitatea statului care exercită protecția, începând din momentul când ea a făcut obiectul actului ilicit și până în cel în care se exercită protecția. Practica anuală a protecției diplomatice este complicată de faptul că, în timp ce protecția diplomatică constituie o chestiune de drept internațional, cetățenia intră în competența dreptului național. Această implicație internațională face ca legile statului referitoare la cetățenie să fie în concordanță cu principiile și normele dreptului internațional, adică statul nu are dreptul absolut de a determina cetățenia persoanei fizice. Instituția cetățeniei, în reglementarea sa actuală nu mai este o instituție care să aparțină în exclusivitate dreptului constituțional al statului național.[3] În aceeași ordine de idei, este menționată argumentația că cetățenia servește drept obiect de studiu pentru mai multe discipline juridice, cum ar fi: dreptul internațional public și privat, dreptul familiei, dreptul civil etc.

Pentru a concilia această divergență, și anume cetățenia ca act național să producă efectul internațional al protecției diplomatice, Curtea Internațională de Justiție a aplicat teoria cetățeniei efective, făcând apel la factori extra-legali. S-a spus că legătura de cetățenie trebuie să fie reală și efectivă.[4] Curtea Internațională de Justiție a respins astfel în cauza Nottebohm prin decizia din 1955 plângerea statului Liechtenstein, statutând că acordarea cetățeniei de către un stat unei persoane nu este suficientă pentru ca acea persoană să obțină protecția acestui stat în fața Curții.[5] În cele de urmă contactele lui Nottebohm cu statul Liechtenstein au fost atât de marginale, încât au încălcat standardul normal de conexiune. Aserțiunile Liechtensteinului de protecție diplomatică au fost considerate invalide în aceste circumstanțe. În această cauză recunoașterea internațională a fost căutată pentru o cetățenie pentru care nu a existat o reală conexiune între individ și statul în cauză. De aceea, John R. Dugard remarcă faptul că normal ar fi să existe o legătură „efectivă sau originală” între individ și Statul de naționalitate, nu numai acolo unde individul posedă o singură cetățenie, dar și în cazul dublei cetățenii ori pluricetățeniei.

1.1. Principiul cetățeniei efective

Principiul cetățeniei efective a fost însă criticat, arătându-se că, în cazul în care condiția efectivității legăturii de cetățenie constituie un mijloc de limitare a exercitării protecției diplomatice de către statul național, s-ar ajunge – în practică – la distrugerea instituției.[6] Principiul cetățeniei efective a fost adoptat în rapoartele cu privire la responsabilitatea statală prezentate de către Raportorul Special al Comisiei de Drept Internațional, F.V. Garcia Amador. Articolul 21 aliniatul 4 al celui de-al treilea raport cu privire la răspunderea statelor prevede că „în caz de dublă cetățenie sau pluricetățenie dreptul de a înainta o reclamație îi aparține doar statului cu care străinul are cele mai strânse sau reale legături juridice sau de altă natură”.[7]

Convenția de la Haga privind reglementarea unor probleme ce țin de conflictul de legi cu privire la cetățenie, din anul 1930, reglementează cea de-a doua situație generală de dublă cetățenie. Articolul 5 al Convenției prevede că „pe teritoriul unui stat terț, individul care beneficiază de pluricetățenie este tratat ca fiind cetățeanul unui singur stat, fără prejudicierea normelor de drept din domeniul statului personal aplicabile pe teritoriul statului terț și sub rezerva convențiilor în vigoare. Statul terț va recunoaște în exclusivitate pe teritoriul său fie cetățenia statului în care individul își are reședința sau domiciliul permanent, fie cetățenia statului cu care, luând în considerare toate circumstanțele, individul are cele mai strânse legături”. Convenția, deși pare a fi în susținerea principiului cetățeniei efective, nu prevede expres aplicarea acestei reguli în scopul protecției diplomatice, dar nici nu exclude această posibilitate.[8]

Raportorul Special John R. Dugard nu susține regula cetățeniei efective în cauzele ce implică un stat terț. Articolul 7, primul aliniat al proiectului de articole prezentat de către acesta Comisiei de Drept Internațional prevede că „oricare stat, al cărui cetățean este persoană cu dublă cetățenie, în conformitate cu criteriile enumerate în articolul 5, poate exercita protecția diplomatică în numele cetățeanului împotriva statului a cărui cetățenie acesta nu o posedă.”[9] Astfel, conflictul care există cu privire la obligativitatea cetățeniei efective în scopul acordării protecției diplomatice împotriva unui stat terț poate fi soluționat pe baza unui compromis care presupune doar obligația legăturii de cetățenie bona fide între statul reclamant și cetățeanul lezat în drepturi pe teritoriul statului terț. Statul reclamat însă, are dreptul la obiecții, iar în anumite circumstanțe poate să refuze reclamația dacă se va dovedi că persoana a obținut cetățenia mala fide în scopul de a beneficia de sprijinul și protecția unui anumit stat. Astfel, protecția diplomatică a unui bipatrid împotriva unui stat terț este condiționată doar de legătura de cetățenie bona fide între persoană și statul reclamant. Dugard și alți teoreticieni consideră că nu există nici un impediment în exercitarea comună a protecției diplomatice de către cele două state naționale, a căror cetățenie persoana lezată a dobândit-o.

Dreptul internațional nu interzice posibilitatea obținerii dublei cetățenii, dar nici nu obligă individul să renunțe la cetățenia primară. Cele două cauze, care de cele mai multe ori generează dubla cetățenie, sunt conflictele dintre legislațiile interne, prin estimarea divergentă a principiilor jus sangvinis și jus soli, sau prin reglementarea diferită a metodelor de dobândire și pierdere a cetățeniei. O cauză importantă, în acest sens, o are și procesul de naturalizare fără pierderea cetățeniei precedente. Dobândirea unei noi cetățenii și pierderea celei primare este doar consecința prevederilor legislației inițiale cu privire la cetățenie. Atât timp cât statele sunt libere să adopte diferite modele ale legilor naționale cu privire la cetățenie, pluricetățenie sau apatridie, acestea vor fi frecvent întâlnite.[10]

Astfel, obiecția care însoțește dubla cetățenie, și anume ideea unei încălcări și atentări la legătura dintre stat și individ, este doar parțial validă și este în limita în care decide statul național primar. Este evident însă că dubla cetățenie presupune diluarea legăturii dintre individ și statul național primar. Dubla cetățenie creează o dublă apartenență care, în anumite circumstanțe, riscă a deveni o apartenență divizată. Respectarea condiției cetățeniei în exercitarea protecției diplomatice, care aparent pare a fi simplă, se complică datorită fenomenului bipatridiei.

Exercitarea protecției diplomatice în favoarea cetățenilor proprii reprezintă o modalitate de protecție complexă și controversată atunci când este prezent fenomenul dublei cetățenii, deoarece cetățeanul lezat poate fi concomitent național al statului reclamat și, respectiv, al celui reclamant. Practica internațională cunoaște trei tipuri de abordare a dublei cetățenii: recunoașterea dublei cetățenii, interzicerea ei și admiterea acesteia.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Anghel, I., M., Drept consular, 1978.

[2] Randeizhofer, A., Nationality, în R.Bernhardt (ed), Encyclopedia of Public International Law, 1997.

[3] Deleanu, I., Drept Constituțional și Instituții Publice, Ed. Europa Nova, București, 1996.

[4] Maryan Green, N., A., International Law-Law of Peace, 1973.

[5] Nottebohm era un cetățean german care își avea reședința de mai mulți zeci de ani în Guatemala. Imediat după începerea celei de-a doua conflagrații mondiale, acesta a primit cetățenia statului Lichtenstein, un stat cu care nu avusese decât contacte marginale. Ulterior, Guatemala a continuat să îl trateze ca fiind străin de statul german în acest fel determinându-l să caute protecție diplomatică din partea micuțului stat, Lichtenstein. Acesta din urmă a adus în fața Curții Internaționale de Justiție o cauză în care problema principală era dreptul său (al statului) de a urmări și cere remedii internaționale. Curtea a subliniat că cetățenia este un subiect pe care fiecare stat și-l stabilește în cadrul orânduirii sale interne prin legile sale. Totuși, acolo unde statul urmărește să exercite protecția diplomatică asupra cetățenilor săi, problema cetățeniei capătă aspecte internaționale. Ca urmare, instanța a fost obligată să revizuiască cetățenia acordată lui Nottebohm cu ajutorul naturalizării, în dorința de a determina dacă conexiunea reală dintre cetățeanul în cauză și statul Liechtenstein în perioada de dinainte, din timpul și după momentul naturalizării a fost suficient de apropriată, preponderentă și efectivă în legătură cu orice contact care ar fi putut exista între el și orice alt stat.

[6] Cuthbert, J., Nationality and Diplomatic Protection, Leyden, 1969.

[7] Garcia Amador, F.V., Third Report on International Responsibility, United Nations, Document A/CN.4/111, Anuarul Comisiei de Drept Internațional, 1958.

[8] Cucoș, D., Protecția Diplomatică: Metodă contemporană de protecție a drepturilor cetățenilor, în Revista Moldovenească de Drept Internațional nr. 1-2, 2006.

[9] Dugard, J.R., op. cit. supra, nota 4.

[10] Diana C, Bipatridia și natura reclamațiilor înaintate în procesul de acordare a protecției diplomatice, în Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, nr. 2, 2007.

Rolul cetățeniei – condiție generală a protecției diplomatice was last modified: februarie 8th, 2016 by Daniel Mazilu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii