Rezerva succesorală – între necesitate și desuetudine

Abstract

Forced heirship – between necessity and desuetude

The author analyses the necessity of maintaining the forced heirship.

The analysis reveals commentary on inconveniences caused by the current regulation, on art. 1.088 of the Civil Code of Romania, on the method for determining the forced heirship and on the surviving spouse’s heirship, considering the doctrine developed by important names in the field of law (M.D. Bob, Fr. Deak, R. Popescu, I. Popa, D. Dunca, D. Negrilă, D. Chirică, M. Eliescu, I. Micescu).

Concluding, the author presents his opinion on the surviving spouse’s heirship.

Keywords: forced heirship; determining the forced heirship; the surviving spouse’s heirship.

În timpul unei expuneri ce avea ca obiect rezerva succesorală, i-am întrebat pe cei aflați în sală care este părerea lor: în legislația românească, rezerva ar trebui menținută sau ar trebui ca legiuitorul să renunțe la ea?

S-a întâmplat exact ceea ce preconizasem: sala s-a împărțit în două tabere aproximativ egale, una susținând necesitatea existenței rezervei succesorale, iar cealaltă declarându-se total împotriva ei.

Am analizat cele două alternative, iar soluția, bineînțeles, s-a dovedit a nu fi niciuna dintre ele. Pentru că renunțarea totală la rezervă ar genera efectele unei anarhii juridice, iar păstrarea intactă a actualei reglementări ar fi de natură a situa dreptul românesc într-o zonă periculos de rigidă, excesiv formală și mult prea impermeabilă în fața voinței celui care, cu eforturi, renunțări și privațiuni, a fost artizanul unui patrimoniu pe care, în mod firesc, ar trebui să-l poată gestiona pentru momentul morții sale la fel de natural și liber cum a putut-o face în timpul vieții.

Teoria pare de cele mai multe ori a spune adevărul. Practica demonstrează la fel de des contrariul. Analizând demonstrațiile și argumentele doctrinei, înțelegem că obligația autorului de a nu-și spolia, total sau parțial, membrii familiei este esențială, chiar firească, am putea spune. Văzând situațiile practice, observăm că mereu se caută soluții pentru a înlătura, mai mult sau mai puțin, pe anumiți membri ai familiei de la culegerea patrimoniului succesoral. Nu întâmplător dispozițiile art. 1.091 alin. (4) C. civ. au devenit mai restrictive decât cele ale reglementării similare existente în art. 845 C. civ. 1864[1]. Prin constrângere, legiuitorul a decis să oblige la respectarea rezervei, deschizând larg calea unei prezumții ce obligă la inversarea sarcinii probatorii: nu cel care reclamă un drept trebuie să probeze gratuitatea actului, ci dobânditorul este obligat să demonstreze că actul pe care l-a încheiat este în mod real unul cu titlu oneros.

E dificil ca o astfel de soluție să nu-ți lezeze adânc spiritul de profesionist al dreptului, de practician dedicat unei cariere care are ca fundament călăuzirea și sprijinirea oamenilor prin hățișul din ce în ce mai sălbatic al legislației civile. Aceasta să fie, oare, soluția? Dacă în sute de ani nu s-a reușit a se sugruma dorința individuală de a decide cu privire la soarta postumă a patrimoniului său, nu cumva legea încearcă să lupte contra naturii umane? Și dacă așa stau lucrurile, nu ar fi mai firesc să găsim alte soluții care să răspundă, concomitent, atât nevoii de protecție a moștenitorilor, cât și celei de respect al voinței autorului moștenirii?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Iar soluția, așa cum spuneam, trebuie să nu fie una extremă, ci una care se așază pe calea de mijloc, care răspunde – chiar dacă numai parțial – ambelor necesități: cea de protecție și cea de respect.

Înainte de a face alte aprecieri și propuneri, vom încerca să demonstrăm câteva dintre inconvenientele reglementării legale actuale cu privire la rezerva succesorală, reglementare care, deși primită cu bucurie de doctrină, nu a adus un substanțial spor de valoare față de cea precedentă și nu poate, nici pe departe, să elimine disputele teoretice sau disfuncțiile practice.

Art. 1.088 C. civ., inspirându-se din modul în care vechea Lege nr. 319/1944 reglementa rezerva soțului supraviețuitor, dispune că „rezerva succesorală a fiecărui moștenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală care, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moștenitor legal”. Un cuantum „rezonabil”, am spune noi, venit „să unifice simplificator modul de calcul al rezervei succesorale”[2]. Dar, din nou, doctrina și practica ne-au contrazis. Și iată de ce.

Din analiza textului legii, deducem – destul de unanim de data aceasta[3] – că rezerva succesorală se calculează în două etape procedurale. Mai întâi determinăm cota de moștenire care i-ar reveni rezervatarului „în absența liberalităților sau dezmoștenirilor”, deci făcând abstracție de acestea, și apoi aplicăm asupra acestei cote procentul de jumătate. Este evident că, după această formulă, suntem obligați să renunțăm la considerarea rezervei ca având caracter colectiv, așa cum în mod corect era stabilit în doctrina anterioară[4], și să definim caracterul individual al acesteia[5], similar modului în care se vorbea în teorie, anterior, despre rezerva soțului supraviețuitor[6], din care, așa cum spuneam, s-a inspirat reglementarea actuală.

În multe situații[7], acest mod de calcul este realmente unificator și simplificator, iar practica nu are decât de câștigat din aceasta. Dar, în la fel de multe situații, trecerea prin cele două etape de lucru presupune apariția mai multor probleme care, pentru a fi corect soluționate, presupun o amplă analiză teoretică. Este vorba despre spețele în care trebuie calculată rezerva soțului supraviețuitor venit în concurs cu moștenitori aparținând claselor a doua, a treia sau a patra și, bineînțeles, cu legatari, indiferent dacă aceștia din urmă sunt terți sau chiar succesori legali.

Pentru o mai bună înțelegere a problematicii, vom lua următorul exemplu: la moștenire vin soțul supraviețuitor, ambii părinți ai defunctului, un frate și un legatar universal. Problema care există este ușor observabilă: cota soțului ca moștenitor legal va fi diferită după cum el vine în concurs cu întreaga clasă a doua de succesori – respectiv ⅓ din masa succesorală – sau numai cu o parte a acesteia, ascendenții privilegiați ori colateralii privilegiați – respectiv ½ din masa succesorală. Prin urmare, și rezerva sa va fi diferită, având un cuantum de 1/6 în primul caz sau de ¼ în cel de-al doilea. Iar din acest punct apar disputele, atât în rândul teoreticienilor, cât și al practicienilor, pentru că se pune următoarea problemă: colateralii privilegiați – nerezervatari –, deci înlăturați de la culegerea patrimoniului succesoral prin instituirea unui legatar universal, mai trebuie sau nu luați în considerare la stabilirea cotei soțului supraviețuitor ca moștenitor legal?

Dintr-un punct de vedere[8], fundamentat obiectiv și corect pe dispoziția legală, etapa stabilirii cotei legale a soțului supraviețuitor trebuie să cuprindă obligatoriu analizarea posibilității de a moșteni, ca succesori legali, a colateralilor privilegiați. Prin urmare, ar trebui să se analizeze dacă ei pot și vor să moștenească, deci dacă nu sunt nedemni sau renunțători. Problema nedemnității se pune destul de rar în practică, însă cea a exprimării dreptului de opțiune succesorală este o chestiune inseparabilă de dezbaterea unei moșteniri, pentru că ea delimitează categoria succesibililor de cea a moștenitorilor și concură, alături de regulile devoluțiunii succesorale, la stabilirea ariei celor ce au vocație concretă de a culege patrimoniul ce a aparținut defunctului. Pe cale de consecință, va fi necesară chemarea în cadrul procedurii succesorale a colateralilor privilegiați, pentru ca ei să își poată exprima opțiunea succesorală, chiar dacă, în urma ei, având în vedere existența legatului universal, nu vor primi nimic din masa moștenirii și chiar dacă va fi dificil de explicat faptul că singurul lor rol este acela de a contribui la stabilirea rezervei soțului supraviețuitor.

Acest lucru pune însă o altă problemă. Cunoscând că prin renunțarea lor la moștenire se mărește rezerva soțului supraviețuitor și, similar, prin acceptarea succesiunii se diminuează această rezervă, colateralii privilegiați au puterea ca, prin voința proprie, să intervină în ceea ce privește partea pe care o poate primi efectiv soțul supraviețuitor. Mai mult decât atât, dacă legatar universal este însuși colateralul privilegiat respectiv, este evident că el va accepta moștenirea atât ca succesor legal, cât și ca legatar, ceea ce va fi de natură să diminueze rezervele celorlalți moștenitori și să mărească partea pe care el o va primi cu titlu de cotitate disponibilă[9]. Așa stând lucrurile, ne întrebăm dacă nu cumva se încalcă principiul care afirmă că rezerva este de ordine publică, interzicând amestecul oricărei persoane în determinarea cotei ce ar trebui să revină unui rezervatar. Cum însă acest efect se produce ca urmare a exercitării unui drept potestativ – dreptul de opțiune succesorală – și având în vedere că legiuitorul permite masiv amestecul potestativului în materia rezervei succesorale, mai ales în privința succesorilor care sunt liberi să își ceară sau nu rezerva, considerăm că obiecția este minoră. Mai greu vom trece însă peste criticile practicienilor, care consideră că procedura devine excesiv de dificilă în condițiile în care este necesară citarea colateralilor privilegiați, deși ei au fost efectiv dezmoșteniți prin existența testamentului, și solicitarea exprimării opțiunii lor succesorale sau aplicarea dispozițiilor legale privitoare la posibilitatea prezumării unei renunțări la moștenire – ceea ce ar atrage, implicit, imposibilitatea soluționării cauzei înainte de împlinirea unui an de la deschiderea succesiunii.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Art. 845 C. civ. 1864 prezuma ca fiind donații deghizate înstrăinările către succesibilii în linie dreaptă, cu rezerva uzufructului sau în schimbul unei rente viagere. Art. 1.091 alin. (4) C. civ., dincolo de faptul pe care îl considerăm firesc, de a include în aria celor vizați de prezumția legală pe soț, descendenți și ascendenții privilegiați, a lărgit sfera actelor ce vor fi considerate ca deghizând o liberalitate și către vânzările cu rezerva uzului sau a abitației, precum și către contractele de întreținere. Avem serioase rezerve față de această poziție a legiuitorului, mai ales în privința contractului de întreținere, care, aleatoriu fiind, generează de multe ori obligații considerabil mai mari decât dreptul de proprietate transmis. Pe de altă parte, practica arată că aceste contracte sunt reale, întreținerea fiind efectiv prestată de dobânditor, iar obligația lui de a demonstra acest lucru în contra unei prezumții legale ne apare cel puțin nedreaptă.

[2] M.D. Bob, Calculul rezervei succesorale a soțului supraviețuitor și impactul noului Cod civil, în RRDP nr. 2/2012, p. 37 și urm.

[3] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Vol. II. Moștenirea testamentară, ed. a 3-a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 247 și urm., precum și I. Popa, Drept civil. Moșteniri și liberalități, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 421.

[4] A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a 2-a, actualizată și completată, Ed. Universul juridic, București, 2002, p. 306.

[5] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 256. În același sens, a se vedea D. Dunca, D. Negrilă, Drept civil, Moșteniri și liberalități, note de curs, vol. I, Ed. Notarom, București, 2014, p. 334. Menționăm că nu toți autorii îmbrățișează acest punct de vedere. De exemplu, D. Chirică socotește că rezerva are în continuare caracter colectiv – a se vedea Tratat de drept civil, Moșteniri și liberalități, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 397 – lucru cu care nu putem fi de acord.

[6] A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 326.

[7] Este vorba despre situațiile în care se calculează numai rezerva descendenților sau numai a ascendenților privilegiați. La fel, în cazul în care se calculează rezerva soțului venind în concurs numai cu ascendenții sau numai cu ascendenții privilegiați, modul de calcul nu pune probleme deosebite.

[8] A se vedea Fr. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 272.

[9] În această situație, pe speța dată, rezerva soțului va fi de 1/6, rezerva părinților va fi de 1/6, iar cotitatea disponibilă ce revine legatarului universal va fi de 2/3.

Rezerva succesorală – între necesitate și desuetudine was last modified: octombrie 27th, 2015 by Daniela Negrilă

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii