Responsabilități penale în cazul practicării fără drept a profesiei de medic

I. Cadrul general de reglementare și sancționare a exercitării ilegale a unei profesii

În prezent, în România, sunt în vigoare mai multe legi care reglementează desfășurarea unor profesii sau meserii și care stabilesc ce condiții trebuie îndeplinite și în ce formă și mod de organizare poate fi exercitată respectiva profesie/meserie.

Cvasitotalitatea[1] acestor texte de lege fac trimitere la norma cadru de incriminare, care se regăsește în Codul penal la art. 348, cu denumirea marginală „Exercitarea fără drept a unei profesii sau activități”, și care are următorul conținut:

„Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activități pentru care legea cere autorizație ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”.

Legile speciale care reglementează exercitarea unei profesii, practicarea unei meserii sau desfășurarea unei activități care necesită anumită calificare sau atestare profesională, conțin un text aproape șablon, prin care se enunță caracterul penal al faptei ce constă în desfășurarea acelei activități care face obiectul său de reglementare, iar cu privire la pedeapsă se face trimitere la Codul penal.

Codul penal din 1968 incrimina și el la art. 281 infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități. Și, întrucât formularea acelui text de lege era aproape identică cu cea a art. 348 C. pen., trebuie să reținem și faptul că el a făcut și obiectul unui control de constituționalitate.

Autorul excepției de neconstituționalitate arăta în sesizarea sa adresată Curții Constituționale că prevederile legale criticate ar fi specifice legiuitorului socialist, că scopul incriminării l-ar constitui preîntâmpinarea actelor de evaziune fiscală și controlul forței de muncă și că prin incriminarea acestor fapte s-ar aduce atingere dreptului la muncă și dreptului la liberă asociere.

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate[2] arătând că susținerile autorului ei sunt neîntemeiate, iar prevederile art. 281 C. pen. din 1968 nu contravin, sub niciun aspect, dispozițiilor constituționale invocate. Se făcea trimitere la dispozițiile art. 38 alin. (1) din Constituție, care prevedeau la acel moment[3] că „Dreptul la munca nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei și alegerea locului de muncă sunt libere”.

Or, arăta Curtea Constituțională, conținutul infracțiunii reglementate de art. 281 C. pen. din 1968 privește exercitarea fără drept a unei profesii, iar nu alegerea profesiei sau a locului de muncă și nici restrângerea acestui drept.

Susținând neconstituționalitatea art. 281 C. pen. din 1968, autorul excepției mai considera că acest text ar fi fost abrogat implicit în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție.

Și această critică a fost găsită neîntemeiată de către Curte, care a precizat că dispozițiile art. 150 alin. (1) din Constituție[4], potrivit cărora „Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții”, nu sunt aplicabile prevederilor criticate, atât timp cât legile speciale, adoptate ulterior anului 1990, trimit pentru sancționare la acest text.

A mai arătat Curtea Constituțională că „incriminarea și sancționarea faptelor de exercitare fără drept a unor profesii sau activități, pentru care se cere o anumită pregătire și, în consecință, sunt supuse autorizării, exprimă necesitatea apărării unor valori sociale de o importanță deosebită, inclusiv viața și integritatea fizică și psihică ale persoanei, precum și interesele patrimoniale ale acesteia. Societatea nu poate îngădui ca anumite profesiuni, precum aceea de medic, de farmacist sau de stomatolog, să fie practicate de persoane fără calificare și fără răspunderea necesară în caz de urmări periculoase ori păgubitoare (…)”.

Iată cum, chiar prin Decizia Curții Constituționale, este subliniată importanța valorii sociale apărate de norma de incriminare, care nu rămâne la nivelul intereselor patrimoniale ale persoanei, ci se ridică până la cel mai înalt nivel, anume integritatea fizică, psihică și chiar viața individului.

II. Cerințe legale pentru exercitarea profesiei de medic

Textul art. 348 C. pen., citat mai sus, gravitează în jurul a două elemente „cheie”: exercitarea „fără drept” și „în alte condiții decât cele legale”.

Este esențial, așadar, ca pentru determina conținutul infracțiunii de exercitare fără drept a profesiei de medic, să știm când are o persoană „dreptul” de a practica medicina, în ce constă acest drept, ce autoritate și când i-l recunoaște, care sunt condițiile și limitele în care se poate exercita dreptul de liberă practică a profesiei de medic.

Profesiile medicale au avut inițial, după căderea regimului comunist, o reglementare distinctă[5], însă în 2006 a fost înglobată în Legea privind reforma în domeniul sănătății nr. 95/2006.

Art. 393 din Lege consfințește că și profesia de medic este una dintre cele care necesită o anume formă de autorizare și nu poate fi practicată de oricine, în caz contrar aflându-ne în ipoteza art. 348 C. pen.:

„Practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate constituie infracțiune și se pedepsește conform Codului penal, cu modificările și completările ulterioare”.

Acest text incriminator este mai mult lacunar, iar în lipsa textului art. 348 C. pen., care trebuie aplicat în completare, ar exclude multe fapte penale de la încadrarea lor în infracțiunea de exercitare fără drept a profesiei de medic. Mai exact, ceea ce interzice art. 393 este „practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate”. În mod logic, s-ar înțelege că oricine are calitatea de medic poate practica această profesie. Numai că această a doua afirmație este una falsă deoarece analiza de ansamblu a legislației ne va duce la concluzia că deținerea calității de medic nu este nici pe departe suficientă pentru a practica în mod legal medicina.

Spre a fi cât se poate de elocvenți, subliniem că întreg cadrul normativ care reglementează profesia de medic conduce, în cele din urmă, la două ipostaze în care poate fi practicată medicina: (i) în mod condiționat, sub supraveghere sau fără drept de liberă practică; și (ii) în mod necondiționat, nesupravegheat, așadar cu drept de liberă practică.

În ambele cazuri trebuie îndeplinite o serie de condiții[6] de către persoana care dorește să practice medicina (o vom numi în cele ce urmează „candidat”), mai puține dacă ne aflăm în ipoteza exercitării fără drept de liberă practică și mai multe dacă ne aflăm în situația exercitării cu drept de liberă practică. Laolaltă, aceste condiții pot fi grupate în câteva categorii:

1. Condiții privitoare la persoana candidatului

Legea privind reforma în domeniul sănătății prevede expresis verbis categoriile de persoane fizice care pot accede la profesia de medic în România.

Pe teritoriul României, profesia de medic poate fi exercitată, așa cum stabilește art. 376 din Lege, numai de către persoanele fizice care sunt:

– cetățeni ai statului român;

– cetățeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparținând SEE[7] sau ai Confederației Elvețiene;

– soțul unui cetățean român, precum și descendenții și ascendenții în linie directă, aflați în întreținerea unui cetățean român, indiferent de cetățenia acestora;

– membrii de familie[8] ai unui cetățean al unui stat UE/SEE/Elveția;

– cetățenii statelor terțe beneficiari ai statutului de rezident permanent în România;

– beneficiari ai statutului de rezident pe termen lung acordat de un stat UE/SEE/Elveția;

– cetățeni ai statelor terțe, titulari ai Cărții Albastre a UE eliberată în România sau de un alt stat membru al UE.

Prin excepție, mai pot exercita profesia de medic și medicii care sunt cetățeni ai unui stat terț, dar numai în scop didactic și cu caracter ocazional, după ce au obținut avizul CMR. Durata de exercitare a activităților profesionale în aceste cazuri este limitată la 3 luni/an, putând fi prelungită cu încă maximum 3 luni.

2. Condiții cu privire la pregătirea profesională a candidatului

Art. 376 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 impune candidatului să fie posesor al unui „titlu oficial de calificare în medicină”, adică să dețină unul din următoarele documente[9]:

– diplomă de medic, eliberată de o instituție de învățământ superior medico-farmaceutic acreditată din România;

– adeverință de absolvire a studiilor, eliberată la cererea absolventului, ca urmare a finalizării complete a studiilor, valabilă până la eliberarea diplomei de licență, dar nu mai mult de 12 luni de la data emiterii;

– certificatul de medic specialist, eliberat de Ministerul Sănătății;

– diploma, certificatul sau un alt titlu care atestă formarea de bază de medic și respectiv de medic specialist, eliberate conform normelor UE de către celelalte state membre ale UE/SEE/Elveția;

– diploma, certificatul sau un alt titlu care atestă formarea de bază de medic și respectiv de medic specialist, dobândite într-un stat terț și recunoscute în UE/SEE/Elveția, de îndată ce titularul său are o experiență profesională de 3 ani pe teritoriul statului care a recunoscut respectivul titlu de calificare, ori echivalate în România, în condițiile legii.

Primele două documente sunt suficiente pentru practicarea profesiei de medic fără drept de liberă practică, însă pentru a avea drept de liberă practică medicul trebuie să posede unul din documentele menționate la ultimele trei puncte de mai sus.

Deschidem aici o paranteză spre a clarifica sistemul și etapele de pregătire profesională ale unui medic:

(i) La terminarea facultății, absolventul de medicină generală, medicină dentară sau farmacie primește diploma de licență, care îi conferă titlul de „doctor-medic”.

Începând cu promoția 2005, absolvenții licențiați ai facultăților de medicina, neconfirmați în rezidențiat, pot efectua 3 ani de practică medicală, dar numai sub supravegherea și sub responsabilitatea unui medic cu drept de liberă practică. În această perioadă ei sunt angajați cu contract de muncă pe perioadă determinată, încheiat cu unitățile sanitare publice.

Pe parcursul celor 3 ani de practică, medicii au obligația de a se prezenta la concursul de rezidențiat.

Medicii din promoția 2005 și ulterioare care nu au fost confirmați medici rezidenți beneficiază de competențe limitate și pot fi încadrați în unități sanitare publice și private, precum și în cabinetele medicilor de familie în funcția de medic.

Medicii cu competențe limitate nu pot fi încadrați în serviciile de ambulanță și nu pot intra în relație contractuală directă cu casele de asigurări de sănătate.

Activitățile medicului cu competențe limitate se stabilesc de către Ministerul Sănătății în colaborare cu Colegiul Medicilor din România și se aprobă prin Ordin al Ministrului Sănătății.

(ii) Următoarea etapă în pregătirea profesională a unui medic este rezidențiatul[10]. Acesta reprezintă forma specifică de învățământ postuniversitar pentru absolvenții licențiați ai facultăților de medicină, medicină dentară și farmacie, care asigură pregătirea necesară obținerii uneia dintre specialitățile[11] cuprinse în Nomenclatorul specialităților medicale, medicodentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală.

Rezidențiatul are o durată cuprinsă între 3 și 7 ani, în funcție de specialitate, iar admiterea la rezidențiat se poate face pe locuri sau pe posturi.

Medicii, medicii dentiști și farmaciștii confirmați în rezidențiat încheie un contract individual de muncă pe perioadă determinată, egală cu durata rezidențiatului în specialitatea aleasă, cu unitatea sanitară la care au fost repartizate locurile pentru rezidențiat, sau (în cazul rezidențiatului pe posturi) pe perioadă nedeterminată, cu unitatea sanitară publică care a publicat postul respectiv.

Pe durata rezidențiatului, medicii rezidenți pot exercita activitățile medicale din domeniul specialității de confirmare cu respectarea limitelor de competență[12] corespunzătoare nivelului de formare al anului de pregătire în care se află. Depășirea limitelor de competență constituie una din formele infracțiunii de exercitare fără drept a profesiei de medic.

Începând cu anul I de pregătire în specialitate, medicii rezidenți pot fi incluși, la cerere, în linia de gardă efectuată în specialitatea în care își desfășoară rezidențiatul, cu excepția liniei I de gardă, și în afara programului normal de lucru. Activitatea rezidenților incluși în linia de gardă se desfășoară pe răspunderea și sub supravegherea medicului titular de gardă.

Începând cu anul III de pregătire în specialitate, medicii rezidenți pot fi incluși, la cerere, în linia I de gardă efectuată în specialitatea în care își desfășoară rezidențiatul, în afara programului normal de lucru, cu respectarea limitelor de competență și sub supravegherea unui medic specialist sau primar care efectuează gardă la domiciliu.

(iii) Etapa ulterioară încheierii pregătirii în rezidențiat o constituie examenul pentru obținerea titlului de medic specialist, medic dentist specialist și, respectiv, farmacist specialist.

Examenul poate fi susținut în termen de maximum 5 ani de la data încheierii programului de pregătire.

După promovarea examenului, ministrul sănătății confirmă prin ordin titlul de medic specialist, de medic dentist specialist sau de farmacist specialist, după caz.

Promovarea acestui examen are ca efect principal posibilitatea recunoașteri dobândirii dreptului de liberă practică.

Medicii rezidenți care nu finalizează stagiul de rezidențiat în specialitatea obținută prin concurs pot continua pregătirea în specialitatea medicină de familie. Prezentarea la examenul de medic specialist se face, după caz, la finele completării pregătirii în specialitatea medicină de familie sau după parcurgerea integrală a curriculumului de pregătire în această specialitate.

Medicii care au finalizat pregătirea în rezidențiat, dar nu au promovat examenul de specialitate, pot fi încadrați cu contract individual de muncă în cabinete medicale individuale, sub îndrumarea unui medic cu drept de liberă practică, beneficiind de încadrarea pe funcția de medic și de salarizarea corespunzătoare ultimului an de rezidențiat, în funcție de specialitatea în care au fost confirmați medici rezidenți.

3. Condiții cu privire la starea fizică și juridică a candidatului

Pentru a putea exercita profesia, medicul trebuie să nu se găsească în vreun caz de nedemnitate sau incompatibilitate, care sunt arătate la art. 388 și 389 din Legea nr. 95/2006:

Cazurile de nedemnitate profesională sunt prevăzute de art. 388 din Legea nr. 95/2006:

– medicul condamnat definitiv pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni contra umanității sau vieții în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic și pentru care nu a intervenit reabilitarea;

– medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicției de a exercita profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară.

Totodată, exercitarea profesiei de medic este incompatibilă[13] cu:

– calitatea de angajat sau colaborator al unităților de producție ori de distribuție de produse farmaceutice sau materiale sanitare;

– starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei medicale.

Apariția unei stări de incompatibilitate are ca efect suspendarea dreptului de exercitare a profesiei. Prin urmare, un medic care își exercită profesia deși se afla într-una din situațiile de incompatibilitate[14], va săvârși infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități, prevăzută de art. 348 C. pen.


[1] Folosim acest termen întrucât sunt și legi speciale care conțin norme penale de sine stătătoare, a căror aplicabilitate nu necesită nicio raportare la Codul penal.

[2] Decizia nr. 49 din 13 februarie 2001, publicată în M. Of. nr. 250 din 16 mai 2001.

[3] Actualmente este vorba de art. 41 alin. (1) din Constituția României.

[4] Este vorba în prezent de art. 154 alin. (1) din Constituție.

[5] Ne referim la Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România, publicată în M. Of. nr. 149 din 14 iulie 1995, ulterior abrogată și înlocuită de Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum și organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România, publicată în M. Of. nr. 578 din 30 iunie 2004, la rândul ei abrogată de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015, ulterior din nou modificată.

[6] A se vedea art. 385 din Legea nr. 95/2006.

[7] Spațiul Economic European (SEE) a luat ființă la data de 1 ianuarie 1994, în urma acordului semnat la data de 2 mai 1992, între statele participante la Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) și statele din Uniunea Europeană. Acordul pune bazele unei piețe unice guvernate de aceleași reguli de bază ce au ca scop să permită mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor („cele patru libertăți”) să circule liber în cadrul SEE, într-un mediu deschis și competitiv. În prezent, fac parte din SEE următoarele state: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Croația, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Lituania, Letonia, Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, Romania, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria, Islanda, Liechtenstein, Norvegia.

[8] În acest context, prin „membru de familie” se înțelege:

a) soțul sau soția;

b) descendenții în linie directă, indiferent de cetățenie, care nu au împlinit vârsta de 21 de ani sau care se află în întreținerea cetățeanului Uniunii Europene, precum și cei ai soțului/soției;

c) ascendenții în linie directă, indiferent de cetățenie, care se află în întreținerea cetățeanului Uniunii Europene, precum și cei ai soțului/soției.

[9] A se vedea art. 377 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

[10] Inițial, absolvenții facultăților de medicină, stomatologie și farmacie, dobândeau drept de liberă practică după efectuarea unui stagiu de un an de pregătire practică, conform dispozițiilor Ordinului Ministrului Sănătății nr. 418/2001.

Medicii care dobândeau dreptul de liberă practică după efectuarea perioadei de stagiu, aveau dreptul de a se prezenta la concursul de rezidențiat. În prezent, legislația privitoare la rezidențiat a fost substanțial modificată prin O.G. nr. 12/2008 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, înlocuită apoi de O.G. nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, publicată în M. Of. nr. 601 din 31 august 2009, cu modificări ulterioare.

[11] Specialitățile și durata pregătirii prin rezidențiat se stabilesc prin Ordin al Ministrului Sănătății.

[12] Limitele de competență corespunzătoare nivelului de formare al anului de pregătire pentru medicii rezidenți se stabilesc de către Ministerul Sănătății în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, cu respectarea curriculumului de pregătire, la propunerea comisiilor de specialitate și se aprobă prin Ordin al Ministrului Sănătății.

[13] A se vedea art. 389 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

[14] Art. 389 alin. (3) din Lege prevede că: „În termen de 10 zile de la apariția situației de incompatibilitate, medicul este obligat să anunțe colegiul al cărui membru este”.

Responsabilități penale în cazul practicării fără drept a profesiei de medic was last modified: martie 5th, 2019 by Ilie Dumitru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii