„Reședința obișnuită” în contextul regimurilor matrimoniale europene. Regulamentul (UE) 2016/1103

Abstract

  Abstract
One of the connecting points that are frequently applied in the domestic private international
law is the habitual residence. The European legislator’s preference for the use of habitual residence is
obvious, as most European regulations usually mention it alongside citizenship. The role of habitual
residence in conflict-of-law and conflict of jurisdiction is major (a fact that also arises from the fact
that habitual residence is the first applicable liaison point when the hierarchy of connection points is
cascade). The statements are perfectly valid for the matter of European matrimonial regimes, which
exploits all aspects of the habitual residence (spouses or, as the case may be, future spouses). The
advantages of habitual residence are incontestable; the fact that it is a factual notion is likely to
contribute to the security and predictability of European regulations.
Keywords: legal relationship with foreign element, point of contact, habitual residence,
matrimonial regime, Regulation (EU) 2016/1103 

I. Preliminarii

Acest prim Regulament european care se preocupă de cooperarea judiciară în materie de regimuri matrimoniale se va aplica începând cu 2019, în statele europene care au acceptat să participe la forma consolidată[1]. O serie de elemente de similitudine cu unele texte naționale de drept internațional privat evidențiază preferințele legiuitorilor (legiuitorul european și cel național) pentru anumite puncte de legătură ori pentru anumite variante de competență jurisdicțională. De altă parte, sunt aspecte „trădează” optica proprie și, după caz, intenția de a păstra controlul asupra legilor care, prin ipoteză, s-ar aplica regimului matrimonial sau asupra jurisdicției competente să soluționeze litigiul.

II. Rolul reședinței obișnuite în materia regimurilor matrimoniale

Un examen de ansamblu al regulamentelor europene permite a se observa că reședința obișnuită a devenit o constantă a determinării legii aplicabile și a competenței jurisdicționale[2]. Afirmația este valabilă și în cazul regimurilor matrimoniale[3] europene, atât pentru desemnarea legii aplicabile, cât și pentru identificarea instanței judecătorești competente. Doctrina[4] a sesizat că, regulamentele europene, în general, preferă reședința obișnuită, întrucât favorizează integrarea persoanelor în statul membru de destinație și consolidează libera circulație în spațiul unional.

1. Reședința obișnuită și lex causae

Legea aplicabilă regimului matrimonial are caracter universal. Nu se face diferența după cum este legea unui stat membru ori legea unui stat terț[5] (caracterul universal al legii aplicabile este, de altfel, un „loc comun” al regulamentelor europene).

Cele două puncte de legătură relevante în determinarea legii aplicabile sunt reședința obișnuită și cetățenia. Ambele sunt utilizate în procesul determinării subiective (prin voința părților) și în caz de determinare obiectivă (în absența alegerii părților) a legii aplicabile regimului matrimonial. Am menționat „puncte de legătură relevante”, având în vedere că există și un al treilea punct de legătură, respectiv, „legătura cea mai strânsă” cu legea unui anumit stat[6]. Acesta din urmă este un punct de legătură care – în general – este considerat ca fiind vag, insuficient conturat. De altfel, este utilizat în puține situații (în relațiile de familie transfrontaliere), lăsând loc elementelor simplu de identificat, cum sunt reședința obișnuită și cetățenia[7].

1.1. Reședința obișnuită în cazul determinării subiective (art. 22)

Principala modalitate de desemnare a lex causae este alegerea părților. Soții sau viitorii soți au posibilitatea de a valorifica libertatea conferită de Regulament, prin alegerea uneia dintre cele două variante, pentru regimul lor matrimonial (aceste variante vor fi avute în vedere și la schimbarea legii aplicabile[8]).

„Soții sau viitorii soți pot conveni să desemneze sau să schimbe legea aplicabilă regimului lor matrimonial, cu condiția ca legea respectivă să fie una dintre următoarele:

a) legea statului în care soții sau viitorii soți sau unul dintre ei își au (are) reședința obișnuită în momentul încheierii acordului; sau

b) legea unui stat a cărui cetățenie este deținută de oricare dintre soți sau viitorii soți în momentul încheierii acordului” [art. 22 alin. (1)].

Schimbarea opțiunii inițiale nu produce efecte retroactive, cu excepția cazului în care soții convin în alt mod și – în caz de retroactivitate, conform art. 22 alin. (2) și (3), nu poate aduce atingere drepturilor terților.

Chiar dacă există doar două variante de lege aplicabilă regimului matrimonial [art. 22 alin. (1) lit. a) și b)], în ce privește reședința obișnuită [ipoteza de la lit. a), art. 22 alin. (1)], sunt operaționale atât reședința obișnuită comună a soților sau viitorilor soți, cât și – în lipsă de reședință obișnuită comună, reședința obișnuită a oricăruia dintre aceștia. Data luată în calcul pentru aplicarea acestui punct de legătură (reședința obișnuită) este data încheierii convenției de alegere a legii aplicabile[9]. Reședința obișnuită comună poate aparține soților (dacă alegerea legii aplicabile regimului matrimonial are loc concomitent cu încheierea căsătoriei sau ulterior încheierii căsătoriei) ori poate aparține viitorilor soți (atunci când convenția de alegere a legii aplicabile se încheie anterior căsătoriei, chiar dacă efectele sale se vor produce de la data căsătoriei). Reședința obișnuită a oricăruia dintre soți sau viitorii soți este, alternativ, punct de legătură valid, cu raportare la data încheierii acordului de alegere a legii aplicabile. Se poate observa, legiuitorul a valorificat sub toate aspectele reședința obișnuită ca element de legătură, așa încât această noțiune de fapt să poată reprezenta un real sprijin în desemnarea legii pe care părțile o consideră mai avantajoasă (se admite reședința obișnuită, fără a deosebi după cum părțile convenției de alegere a legii aplicabile sunt căsătorite sau nu la data acordului; se admite reședința obișnuită, indiferent că este comună părților sau aparține doar unuia dintre soți sau viitorii soți).

1.2. Reședința obișnuită în cazul determinării obiective (art. 26)

„În absența unui acord privind alegerea legii în temeiul art. 22, legea aplicabilă regimului matrimonial este legea statului:

a) în care soții își au prima reședință obișnuită după încheierea căsătoriei; sau, în lipsă,

b) a cărui cetățenie comună este deținută de soți în momentul încheierii căsătoriei; sau, în lipsă,

c) cu care soții au împreună legătura cea mai strânsă în momentul încheierii căsătoriei, ținându-se cont de toate circumstanțele” [art. 26 alin. (1)].

De această dată, reședința obișnuită ocupă primul loc în ierarhia punctelor de legătură, înaintea cetățeniei și înaintea „legăturii celei mai strânse”. Determinarea obiectivă a legii aplicabile are loc în cascadă, ceea ce înseamnă că, întâi de toate, se va verifica dacă soții au avut reședință obișnuită comună după încheierea căsătoriei. Numai în lipsă de reședință obișnuită comună după încheierea căsătoriei, devin aplicabile cetățenia comună și, respectiv, legătura cea mai strânsă cu legea unui anumit stat.

Rolul semnificativ al reședinței obișnuite este vizibil și prin prisma faptului că, acest punct de legătură va fi aplicabil în caz de cetățenie multiplă (în cascadă, în concurs cu legătura cea mai strânsă). Potrivit alin. (2) al art. 26. „În cazul în care soții au mai mult de o cetățenie comună în momentul încheierii căsătoriei, se aplică numai lit. a) și c) de la alin. (1)”. Lit. a) se referă la reședința obișnuită comună a soților după încheierea căsătoriei, iar lit. c) are în vedere legea statului cu care soții au legătura cea mai strânsă la data căsătoriei.

Un aspect care ar putea suporta critici privește soluția conflictului mobil de legi, în cazul luării în considerare a reședinței obișnuite, conform art. 26 alin. (1) lit. a). Dacă soții nu procedează la alegere (ori dacă alegerea nu este valabilă), se va aplica legea statului în care soții își au prima reședință obișnuită după încheierea căsătoriei[10]. „Prima reședință obișnuită” reprezintă soluția legii vechi pentru conflictul mobil de legi, dar, „în teren”, s-ar putea să nu se plieze pe actualitate. După încheierea căsătoriei, soții pot să își stabilească mai multe reședințe obișnuite, succesiv, pe teritoriul diferitelor state. Prima reședință obișnuită, la care face referire textul legal, este locuința pe care soții o dețin, în comun, după momentul căsătoriei. Ori, de la stabilirea reședinței obișnuite, după data căsătoriei, până la momentul la care legea aplicabilă regimului matrimonial este determinată obiectiv, curge o perioadă de timp în care soții pot schimba (în mai multe rânduri) statul reședinței obișnuite. A aplica o lege veche pentru regimul matrimonial al soților (legea primei reședințe obișnuite) poate prezenta inconvenientul lipsei de adaptare a dispozițiilor legale la problemele actuale ale regimului matrimonial (problemele actuale fiind cele de la data determinării obiective a legii aplicabile regimului matrimonial). Soluția optimă ar fi fost ca regimul matrimonial să fie supus legii ultimei reședințe obișnuite a soților.

De asemenea, importanța reședinței obișnuite rezultă și din aplicabilitatea acesteia, cu titlu de excepție de la prevederile art. 26 alin. (1) din Regulament.

Prin excepție și „la solicitarea oricăruia dintre soți, autoritatea judiciară competentă să se pronunțe în materia regimului matrimonial poate decide că legea unui alt stat decât statul a cărui lege este aplicabilă în temeiul alineatului 1 litera a reglementează regimul matrimonial, dacă reclamantul demonstrează că:

a) soții au avut ultima lor reședință obișnuită comună în celălalt stat o perioadă semnificativ mai lungă decât în statul desemnat în temeiul alin. (1) lit. a); și

b) ambii soți s-au bazat pe legea respectivului alt stat la stabilirea sau planificarea raporturilor lor patrimoniale” [art. 26 alin. (3)].

Așadar, regula în materia localizării obiective este cea indicată la art. 26 alin. (1) (cascadă, reședință obișnuită comună – cetățenie comună -legătura cea mai strânsă cu legea unui anumit stat). Prin excepție, se permite, cu îndeplinirea cerințelor cumulative [la solicitarea oricăruia dintre soți; reclamantul demonstrează împrejurările menționate la lit. a) și b) ale art. 26 alin. (3)], aplicarea unei alte legi. Legea respectivului alt stat nu se aplică dacă unul dintre soți nu este de acord.

Considerăm că reglementarea excepției este extrem de utilă și rezonează optim cu parcursul patrimonial al soților. Întâi, de toate, excepția operează în temeiul autonomiei de voință, care caracterizează aspectele de desemnare a legii aplicabile regimului matrimonial – „Cu titlu de excepție și la solicitarea oricăruia dintre soți […]”. Apoi, excepția se referă la „ultima reședință obișnuită comună a soților”, care va fi preferată față de „reședința obișnuită comună după încheierea căsătoriei”. Dacă legea statului pe al cărui teritoriu soții au avut ultima reședință obișnuită comună prezintă avantaje pe care ambii soți le-au avut în vedere la stabilirea sau planificarea raporturilor patrimoniale, iar durata locuirii în această reședință a fost semnificativ mai lungă decât în prima reședință comună, este firesc ca această lege să se aplice regimului lor matrimonial. Se respectă astfel, atât proximitatea față de momentul alegerii legii aplicabile (ultima reședință obișnuită), cât și predictibilitatea (ambii soți au evaluat legea ultimei reședințe obișnuite ca fiind optimă, din punctul de vedere al raporturilor patrimoniale, astfel că au avut-o în vedere la planificarea acestor raporturi). Pentru aplicarea excepției, se cer îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 26 alin. (3). Excepția nu este aplicabilă dacă soții au încheiat o convenție matrimonială înainte de stabilirea ultimei lor reședințe obișnuite în respectivul alt stat [art. 26 alin. (3) ultima teză].


[1] Regulamentul nr. 1103/2016 de punere în aplicare a unei cooperări consolidate în domeniul competenței, al legii aplicabile și al recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale a fost publicat în JO L 183/18 din 8 iulie 2016.

[2] Pentru o exemplificare (Codul civil, regulamentele europene), în ce privește materiile în care reședința obișnuită este punct de legătură pentru persoanele fizice și persoanele juridice, a se vedea, D.-Al. Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pp. 10 și 11.

[3] Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (UE) 2016/1103, „regimul matrimonial” desemnează ansamblul regulilor referitoare la raporturile patrimoniale între soți și între soți și terți, relații generate de căsătorie sau de disoluția acesteia. În doctrina română s-a subliniat faptul că, indiferent că este regim legal, convențional, regim de tip comunitar ori separatist, regimul matrimonial „are ca obiectiv stabilirea cadrului relațiilor patrimoniale dintre soți, precum și dintre aceștia și terțe persoane” (E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 102).

[4] S. Marino, Strengthening the European Civil Judicial Cooperation. The Patrimonial Effects of Family Relationships, în Cuadernos de Derecho Transnacional, Vol. 9, nr. 1/2017, p. 269.

[5] A se vedea, în acest sens, A. Oprea, Aspecte de drept european privind alegerea legii aplicabile regimului matrimonial, în Studia Universitatis „Babeș-Bolyai”, Revista Iurisprudentia nr. 3/2017, p. 127.

[6] Pentru critica sintagmei „stat cu care întrețin cele mai strânse legături”, a se vedea, N.C. Dariescu, Relațiile patrimoniale dintre soți în dreptul internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 83 și 84.

[7] S-a afirmat, în cuvinte expresive: „Reședința obișnuită și cetățenia trăiesc o relație de rivalitate. Ambele încearcă să ofere «particularului» o variantă de localizare; fiecare îi propune propria versiune asupra determinării proximității juridice a persoanei: prima întemeiată pe prevalența (proximitatea) efectivității locului șederii, cea din urmă bazată pe «sentimentalismul» sau idealitatea acestei șederi. O ședere ideală, sufletească, ce nu implică «călcatul» teritoriului, ci conexiunea spirituală și sufletească a persoanei; prin alegerea legii cetățeniei, am putea spune că persoana își stabilește reședința obișnuită a sufletului ei în țara a cărei cetățenie o posedă, a cărei tradiții dorește să le urmeze și de care se simte legată din punct de vedere sentimental, evocând, astfel, intenția sa de integrare culturală și juridică în acest spațiu în care se regăsește și pe care-l contemplă oriunde s-ar stabili”. A se vedea, D.A. Popescu, Persoana fizică, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii. Sinteza propunerilor de modificare și completare a noului Cod civil. Volumul IV. Cartea a VI-a, Prescripția extinctivă. Cartea a VII-a, Dispoziții de drept internațional privat (art. 2500-2664), Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 203.

[8] În orice moment, în timpul căsătoriei ori înainte de încheierea căsătoriei, soții sau viitorii soți pot decide să supună regimul matrimonial unei alte legi decât cea inițial desemnată (art. 22 din Regulament). Pachetul de opțiuni este același ca și în cazul desemnării legii aplicabile prin voința părților (legea statului reședinței obișnuite a soților sau a viitorilor soți la data schimbării legii aplicabile; legea statului cetățeniei oricăruia dintre soți sau viitorii soți la data modificării).

[9] Acordul asupra legii aplicabile regimului matrimonial trebuie să fie scris, datat și semnat de cei doi soți; el trebuie să conțină alegerea expresă a legii aplicabile. Regulamentul asimilează forma electronică (ce permite consemnarea durabilă a acordului) formei scrise a acordului de alegere a legii aplicabile. Dacă legea statului pe al cărui teritoriu se găsește reședința obișnuită comună a soților, la data încheierii convenției de alegere a legii aplicabile, prevede, pentru convenția matrimonială, condiții de formă suplimentare, atunci se vor aplica aceste condiții.

[10] Codul belgian de drept internațional privat recurge, de asemenea, în cascadă, la prima reședință obișnuită comună, în lipsă de lege aleasă de părți, după încheierea căsătoriei (art. 51). A se vedea, pe marginea determinării obiective a legii aplicabile, P. Wautelet, Les régimes matrimoniaux en droit international privé – autour de trois questions d’actualité, pp. 110-115, material disponibil pe https://orbi.uliege.be/bitstream/2268/117193/1/Bijdrage%20Wautelet.pdf, consultat la 30 iulie 2018.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

„Reședința obișnuită” în contextul regimurilor matrimoniale europene. Regulamentul (UE) 2016/1103 was last modified: noiembrie 2nd, 2018 by Călina Jugastru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii