Repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea unui interes

3.1.2. Reperele legitimității în materia răspunderii civile delictuale

Evocarea legitimității în această materie este făcută din perspective diferite, doctrina folosind formule dintre cele mai diverse: de la „prejudiciu legitim”, care ar însemna „legitimitatea și liceitatea interesului lezat”[30], la „caracterul licit al prejudiciului”[31], fiind vizate „legitimitatea interesului lezat și liceitatea prejudiciului invocat”[32] sau la „conformitatea interesului lezat cu constanța legitimității”[33].

Constanta legitimității este de regulă raportată la trei repere fundamentale: liceitatea, ordinea publică și bunele moravuri, afirmându-se că liceitatea și moralitatea sunt cele două componente ale acesteia”[34]. Dacă prin legalitate înțelegem tot ce este conform cu legea, tot ce permite dreptul pozitiv, legitimitatea este un concept mai larg fiind definită drept „conformitatea unei instituții cu o normă juridică sau etică superioară, percepută ca fundamentală de către o colectivitate care acceptă moral și politic autoritatea acestei instituții”[35] sau, într-o altă formulă, „conformitatea unui interes sau a unei situații juridice cu adevărul, justiția și echitatea”[36]. La rândul lor, bunele moravuri sunt definite ca „un ansamblu de reguli impuse printr-o morală socială certă, într-un timp și un loc dat, care, în paralel cu ordinea publică, în care sunt uneori incluse bunele moravuri, constituie o normă de referință prin care sunt apreciate comportamentele”[37]. Conținutul bunelor moravuri nu este încremenit în perimetrul unor standarde morale imuabile ci variază în raport cu principalele curente de idei ale unei epoci, cu schimbările de mentalitate pe care evoluția socială le determină și chiar cu moda timpului.

Cu motivarea că prejudiciul este ilicit, jurisprudența a respins acțiunea în daune-interese formulată de o menajeră, victima unui accident de circulație, prin care solicita indemnizarea orelor de muncă efectuate „la negru”, reținându-se că reclamanta „putea obține repararea remunerației pierdute numai dacă era licită”[38].

Alte situații vizează, nu atât caracterul licit al pierderii suferite de victimă dar și situația ilicită în care se afla victima la momentul producerii prejudiciului. Este cazul călătorului clandestin, victimă a unui accident de circulație. Poate el obține despăgubiri?

Dacă primul impuls ne-ar îndemna să apreciem că un asemenea prejudiciu n-ar trebui reparat opunându-se principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, cel care spune că nimeni nu poate face din propria nedemnitate un titlu pentru a-și valorifica un drept în justiție[39], la o analiză mai atentă a incidenței acestui adagiu în practică vom vedea că soluțiile sunt diferite. În problema care ne preocupă, potrivit unei prime opinii, acest adagiu nu se aplică în materia răspunderii delictuale, astfel că, deși victima se afla într-o situație ilegală, poate obține despăgubiri când a suferit un prejudiciu[40]. În același sens s-a pronunțat și Curtea de casație franceză, care, având a examina această excepție, a decis că instanța „nu va fi ținută să răspundă la o argumentare inoperantă trasă dintr-un adagiu care este străin răspunderii civile”[41], soluție susținută de doctrină. Tot astfel, într-o altă cauză vizând despăgubiri cerute de călătorul clandestin care n-a putut dovedi că are bilet de călătorie, aceeași instanță a decis la 19 februarie 1992 că despăgubirea victimei se impune „indiferent de caracterul fraudulos al călătoriei”[42].

Într-o altă opinie, s-a afirmat că „este temerar să se considere că adagiul Nemo auditur … este străin răspunderii civile în condițiile în care există și alte precedente unde principiul a fost invocat”[43].

Nu este mai puțin adevărat că diversitatea situațiilor în care se poate plasa victima face imposibilă orice tentativă de tipizare a lor. Astfel, dacă au fost indemnizate prejudiciile suferite de toxicomanul care se deplasa pentru a-și procura droguri, a prostituatei accidentate la locul unde își exercita meseria, cu motivarea că nu există o legătură directă de cauzalitate între situația ilicită a victimei și prejudiciul suferit, în alte cazuri, cum este cel al jucătorului care avea interdicție de a intra în cazinou sau al comerciantului căruia proprietarul terenului i-a interzis să-și expună marfa cu ocazia unei sărbători, au fost respinse acțiunile formulate de victime. Se poate concluziona că situația ilegală în care se află victima nu este un impediment absolut pentru acordarea despăgubirilor pretinse, astfel că instanța investită va trebui să evalueze, de la caz la caz, contribuția cauzală efectivă a fiecărui caz în parte[44].

În alte situații în care victima a participat la fapta prejudiciabilă, cum a fost cazul agresorului care a pretins că victima a depășit limitele unei legitime apărări sau al proxenetului care a invocat imoralitatea prostituatei în susținerea soluției de respingere a sumelor datorate acesteia, soluțiile jurisprudenței au oscilat între a da eficiență principiului Nemo auditur …, refuzând daunele solicitate sau făcând un partaj de răspundere și calificând fapta victimei drept o cauză de exonerare parțială de răspundere. În preocuparea de a dezdăuna victima pentru orice prejudiciu suferit, Curtea de casație franceză a consacrat cea de-a doua soluție[45], care a fost virulent criticată de doctrină[46], considerându-se că legitimitatea se află într-un proces de declin, fiind astăzi mai relaxată ca oricând.

În ce ne privește, credem că sintagme precum „prejudiciu legitim” sau „prejudiciu licit”, chiar dacă sunt întrebuințate de autori de prestigiu, de jurisprudență sau chiar în proiectele de codificare europeană a dreptului răspunderii, sunt cel puțin discutabile. Această nouă dihotomie propusă în doctrina mai recentă, „prejudiciu legitim-prejudiciu nelegitim” este menită doar a distinge între prejudiciul demn de reparare și cel care nu poate aspira la reparare sau indemnizare. Privită în contextul în care este folosită de regulă, condiția de legitimitate a prejudiciului are aceeași semnificație ca și legitimitatea intereselor lezate ale victimei. Or, dacă interesele sunt legitime, prejudiciul, care este rezultatul încălcării lor, nu poate fi și el tot legitim. Fiind, prin definiție, un rău, o lezare a persoanei sau a bunurilor pe care dreptul n-o poate tolera, prejudiciul, privit din perspectiva victimei care îl încearcă, este prin el însuși injust, așa cum este calificat de Codul civil italian în enunțul principiului răspunderii delictuale[47]. Orice prejudiciu se concretizează într-o leziune a unor valori economice sau morale care nu ni le putem imagina a fi legitime la propriu, decât în ipotezele în care operează clauzele de neresponsabilitate, cum este cazul celor cauzate în timpul unor competiții sportive. El este supus reparării, nu pentru că ar fi just și legitim ci tocmai pentru că este injust și deci nelegitim. Pe de altă parte, dacă acceptăm distincția „prejudicii licite – prejudicii ilicite”, vom ajunge să vorbim și de „prejudicii morale-prejudicii imorale”, această din urmă sintagmă complicând și mai mult terminologia juridică într-o materie atât de sensibilă cum este răspunderea civilă, unde nevoia de rigoare este vitală. De aceea credem că pentru a desemna calitatea prejudiciului de a fi supus reparației trebuie făcut apel doar la „legitimitatea interesului lezat” al victimei și nu la „legitimitatea prejudiciului” sau la „liceitatea” acestuia.

3.1.3. Prejudiciul suferit de concubini

Despre legitimitatea interesului vătămat al victimei a început să se vorbească în contextul relațiilor de concubinaj. De fapt, discuția a plecat de la caracterul nelegitim al concubinajului care făcea ca despăgubirile pretinse de către unul dintre concubini, reprezentând prejudiciul suferit prin ricoșeu, ca urmare a decesului partenerului, să fie considerate ca expresie a unor interese nelegitime. Este motivul pentru care, un rafinat autor român, constată, pe bună dreptate, că în problema legitimității „se confundă „interesul” cu „calitatea” de a acționa, ca destinatar al regulii în virtutea căreia victima unui prejudiciu are, în anumite condiții, un drept la reparație”[48]. Privită doar secvențial, constatarea este impecabilă, numai că legitimitatea nu trebuie privită doar în acest context, așa cum o face încă, în mod inexplicabil, doctrina, ci trebuie văzută cu valoare de principiu pentru orice ipoteză de răspundere, așa cum este consacrată în proiectele europene de codificare a dreptului privat la care ne vom referi în cele ce urmează.

Privită în timp, deși unii autori localizează discuția privitoare la legitimitate în anii 1960 în contextul acțiunii în pretenții formulată de concubină pentru prejudiciul „prin ricoșeu” suferit prin decesul partenerului său[49], controversa este ceva mai veche și ea începe în anul 1937 când Camera civilă a Curții de casație franceză pronunță o soluție în cazul Métenier prin care întrerupe practica indemnizării solicitate de concubini cu motivarea că, potrivit art. 1382 C. civ. fr., „trebuie justificat nu doar un simplu prejudiciu oarecare ci lezarea unor interese legitime juridicește protejate”[50]. Prin aceeași motivare s-a reținut că în lipsa unei legături juridice între cei doi parteneri relațiile stabilite în cadrul concubinajului nu pot avea legitimitate. Se deschide o nouă cutie a Pandorei, momentul reprezentând punctul de plecare a unei largi dezbateri doctrinare și jurisprudențiale care a urmat, centrată pe efectele juridice ale concubinajului.

În evoluția ei, jurisprudența anterioară anului 1937 s-a dovedit a fi permisivă față de prejudiciile prin ricoșeu admițând acțiunile în pretenții ca urmare a vătămării simplului interes lezat al victimei. Încă din anul 1983 jurisprudența franceză considera că „articolul 1382 C. civ. nu limitează nici natura prejudiciului încercat, nici natura legăturii care unește, în caz de deces, victima de fapt cu cel îndreptățit la reparație”[51]. Motivarea a fost preluată și în soluțiile date acțiunilor formulate de concubini, făcându-se apel la obligația naturală. Așa s-a ajuns să fie despăgubită concubina pentru pierderea susținerii financiare întrerupte prin decesul partenerului său cauzat printr-o faptă prejudiciabilă. Tot astfel, apelând la principiul Ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, jurisprudența franceză a admis acțiunea formulată de logodnică pentru prejudiciul material și moral suferit prin decesul viitorului soț[52]. Deși mentalitatea epocii era ostilă stării de concubinaj, jurisprudența epocii s-a dovedit mai permisivă decât doctrina, admițând, în câteva situații excepționale, asemenea acțiuni, prin apelul la legitimitatea interesului susținut de victimă, în condițiile în care aceasta întreținuse relații de concubinaj cu defunctul o perioadă de mai mulți ani, timp în care s-a născut și un copil[53].

Pe măsură ce conceptul de legitimitate pătrunde în dreptul substanțial al răspunderii, jurisprudența se dovedește tot mai restrictivă. Momentul care declanșează o nouă etapă în evoluția jurisprudenței este anul 1937 când Camera civilă a Curții de casație franceză, întrerupe practica indemnizării solicitate de concubini cu motivarea că, potrivit art. 1382 C. civ. fr., „trebuie justificat nu doar un simplu prejudiciu oarecare ci lezarea unor interese legitime juridicește protejate”[54]. Prin aceeași motivare s-a reținut că în lipsa unei legături juridice între cei doi parteneri relațiile stabilite în cadrul concubinajului nu pot avea legitimitate.

A treia etapă în evoluția jurisprudențială privitoare la legitimitatea interesului lezat începe în Franța la 27 februarie 1970, dată la care, în cauza Dangereux, Curtea de casație franceză se pronunță în sensul unificării soluțiilor în materia indemnizării prejudiciului prin ricoșeu, menținând restricția doar pentru concubinajul homosexual cu motivarea că „starea de concubinaj nu poate rezulta decât dintr-o relație stabilă și continuă având aparența unei căsătorii, dar numai între un bărbat și o femeie”[55]. Rămânea totuși de știut dacă și relațiile adulterine se pot bucura de aceeași favoare, întrebare la care jurisprudența a pronunțat soluții contradictorii, acordând inițial despăgubiri doar în cazul unor relații de concubinaj care „ofereau garanții de stabilitate și nu prezentau un caracter delictual”, adică nu implica adulterul[56]. Ulterior, urmare Legii din 11 iulie 1975 care a dezincriminat infracțiunea de adulter, asemenea pretenții ale concubinei au fost admise și în cazul concubinajului adulterin, mergând până a indemniza atât soția cât și amanta, în concurs[57], ceea ce a trezit reacția doctrinei potrivit căreia o asemenea jurisprudență încurajează bigamia și de ce nu, și poligamia, contrare ordinii publice[58].

Jurisprudența românească s-a aliniat acestei tendințe, încă din anii 1960[59], dezdăunând atât pe concubină cât și pe copiii născuți în afara căsătoriei, dacă ei s-au aflat în întreținerea victimei și prestarea întreținerii avea caracter de stabilitate, soluții aprobate de doctrină[60].

Momentul cu deschiderea cea mai liberală în această evoluție îl constituie art. 515-8 C. civ. fr. introdus prin Legea nr. 99-944 din 15 noiembrie 1999 prin care a fost instituit Pactul civil de solidaritate care a instituționalizat concubinajul. Potrivit acestui text concubinajul este „o uniune de fapt, caracterizată prin o viață comună prezentând caracter de stabilitate și de continuitate, între două persoane, de sex diferit sau de același sex, care trăiesc în cuplu”. Doctrina a sancționat această nouă viziune a legiuitorului francez privind relațiile homosexuale, caracterizând-o drept „o violare a ceea ce ar trebui să fie constanta legitimității”[61], afirmând că „societatea permisivă contemporană face să dispară aceste norme permițând libertăți ale unei societăți a plăcerilor, sub-produse ale societății industriale a căror exercitare riscă să întrețină exploatarea și umilirea persoanei”[62]. Indemnizarea unor astfel de prejudicii nu face decât să afecteze consistența conceptului de legitimitate. Lista lor este în continuă creștere și tinde să includă ipoteze cel puțin discutabile de răspundere civilă delictuală, printre care și cele la care ne vom referi în cele ce urmează.

3.1.4. Prejudiciului cauzat prin faptul nașterii

În această psihoză a reparației au fost înregistrate acțiuni prin care s-au pretins despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a nașterii unui copil. Progresele înregistrate de biotehnică au alimentat o logică a dorinței de a evita orice risc inerent existenței. Printre asemenea riscuri se află două categorii de prejudicii, îndelung dezbătute, în principal din perspectivă medicală și juridică: prima vizează nașterea unui copil nedorit iar a doua privește nașterea unui copil handicapat[63]. În asemenea cazuri noțiunea de prejudiciu suscită dificultăți fără a se putea stabili dacă el ține de existența, de certitudinea sau de legitimitatea lui[64].

Prejudiciul cauzat prin nașterea unui copil nedorit (wrongfull birth). Jurisprudența a fost confruntată cu acțiunea prin care părinții au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a ratării unei întreruperi voluntare a sarcinii atribuite culpei personalului medical. În Franța, Consiliul de stat a motivat soluția de respingere a acțiunii într-o cauză din 2 iulie 1982 motivând-o astfel: „nașterea unui copil, chiar dacă survine după intervenția practicată fără succes în vederea întreruperii sarcinii, nu este generatoare de un prejudiciu de natură a deschide mamei un drept la reparație de către spital”. La rândul ei, Curtea de casație a decis într-o cauză judecată la 25 iunie 1991 că „existența unui copil conceput nu poate, prin ea însăși, constitui pentru mama copilului, un prejudiciu reparabil, chiar dacă nașterea a survenit după o intervenție practicată fără succes în vederea întreruperii sarcinii”[65]. Soluțiile au fost salutate de doctrină cu motivarea că recursul la morală este indispensabil odată ce afirmăm valoarea intrinsecă a vieții și superioritatea ei[66]. Deși se poate vorbi de un prejudiciu el nu poate fi considerat legitim în raport de dreptul la viață al copilului născut în aceste condiții.


[30] Ph. Malinvaud, op. cit., nr. 551, p. 404.

[31] L. F. Reglero Campos (coordinador), Tratado de responsabilidad civil, Ed. Thomson Aranzadi, 2003, p. 234.

[32] Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel. Systèmes d’indemnisation, Éd. Dalloz, Paris, p. 283.

[33] X. Pradel, op. cit., p. 133.

[34] Idem, p. 179.

[35] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Éd. Presses Universitaires de France, 2008, p. 542.

[36] J. Vidal, L’arrêt de la chambre mixte du 27 février 1979; le droit à la reparation de la concubine et le concept de dommage reparable, J.C.P. 1971, nr. 2390.

[37] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Éd. Presses Universitaires de France, 2008.

[38] Cass. 2e civ., 24 jan 2002, JCP, 1971, nr. 2930.

[39] A se vedea G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1925, pp. 175-185.

[40] M. le Tourneau, „La règle nemo auditur …”, thèse, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1970, nr. 47.

[41] Civ. 1ème, 17 nov. 1993, Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 115.

[42] Civ. 2ème, 19 février 1992, Bull. Civ. II, nr. 54; JCP 1993. II. 22170.

[43] M. Jourdain, note sous Civ. I 17 nov. 1993, Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 118.

[44] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 405.

[45] Civ. 1ère 17 nov. 1993, Bull. civ. nr. 326.

[46] P. Jourdain, La victime indigne ou en situation ilicite peut-etre encore pretender à l’indemnisation de son dommage?, Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 115.

[47] Art. 2043. Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui que ha commesso il fatto a risarcire il danno.

[48] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 221.

[49] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 404.

[50] Civ. 27 juillet 1937, S. 1938-1, cazul Dangereux, apud X. Pradel, op. cit., p. 31.

[51] Crim. 20 février 1863, apud X. Pradel, op. cit., p. 21.

[52] X. Pradel, op. cit., p. 24.

[53] C.A. Montepellier, 24 iunie 1924, D. 1924-II, P. 145, apud Ph. Malinvaut, op. cit., p. 27.

[54] Civ. 27 juillet 1937, S. 1938-1, cazul Dangereux, apud X. Pradel, op. cit., p. 31.

[55] Cass. 3e civ, 17 dec. 1997, D. 1998, III.

[56] Cass, ch. Mixte, 27 fevr. 1970: D 1970, 201 citată de Ph. Malinvaud, op. cit., nr. 551, p. 403.

[57] C.A. Riom, 9 novembre 1978, JCP, 1979-II, nr. 19107, apud X. Pradel, op. cit., p. 142.

[58] Y. Lambert-Faivre, op. cit., p. 284.

[59] Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 971/1964, L.P. nr. 12/1964, p. 80, Colegiul penal, decizia nr. 446/1964, J.N. nr. 2/1964, p. 152.

[60] C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 146-147.

[61] X. Pradel, op. cit., p. 138.

[62] Ph. Malaurie, L. Aynès, Traité de droit civil. Les obligations, Cujas, 10-e éd. 2000, nr. 525.

[63] C.E., 2 juillet 1982, D. 1984, p. 425.

[64] P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, Éd. Dalloz, 6e édition, Paris, 2003, p. 130.

[65] Civ., I, 25 juin 1991, D. 1991, p. 566, note Ph. le Tourneau.

[66] G. Viney, P. Jourdain, Les conditions de la responsabilité, 2 édition, Éd. 1998, nr. 249-2.

Repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea unui interes was last modified: iunie 20th, 2017 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Sache Neculaescu

Sache Neculaescu

Este avocat în Baroul Dâmboviţa, prof. univ. dr. emerit la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cercetător de onoare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei și membru titular al Academiei de Ştiinţe Juridice.
A mai scris: