Repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea unui interes
Sache Neculaescu - aprilie 1, 20173.1.2. Reperele legitimităţii în materia răspunderii civile delictuale
Evocarea legitimităţii în această materie este făcută din perspective diferite, doctrina folosind formule dintre cele mai diverse: de la „prejudiciu legitim”, care ar însemna „legitimitatea şi liceitatea interesului lezat”[30], la „caracterul licit al prejudiciului”[31], fiind vizate „legitimitatea interesului lezat şi liceitatea prejudiciului invocat”[32] sau la „conformitatea interesului lezat cu constanţa legitimităţii”[33].
Constanta legitimităţii este de regulă raportată la trei repere fundamentale: liceitatea, ordinea publică şi bunele moravuri, afirmându-se că liceitatea şi moralitatea sunt cele două componente ale acesteia”[34]. Dacă prin legalitate înţelegem tot ce este conform cu legea, tot ce permite dreptul pozitiv, legitimitatea este un concept mai larg fiind definită drept „conformitatea unei instituţii cu o normă juridică sau etică superioară, percepută ca fundamentală de către o colectivitate care acceptă moral şi politic autoritatea acestei instituţii”[35] sau, într-o altă formulă, „conformitatea unui interes sau a unei situaţii juridice cu adevărul, justiţia şi echitatea”[36]. La rândul lor, bunele moravuri sunt definite ca „un ansamblu de reguli impuse printr-o morală socială certă, într-un timp şi un loc dat, care, în paralel cu ordinea publică, în care sunt uneori incluse bunele moravuri, constituie o normă de referinţă prin care sunt apreciate comportamentele”[37]. Conţinutul bunelor moravuri nu este încremenit în perimetrul unor standarde morale imuabile ci variază în raport cu principalele curente de idei ale unei epoci, cu schimbările de mentalitate pe care evoluţia socială le determină şi chiar cu moda timpului.
Cu motivarea că prejudiciul este ilicit, jurisprudenţa a respins acţiunea în daune-interese formulată de o menajeră, victima unui accident de circulaţie, prin care solicita indemnizarea orelor de muncă efectuate „la negru”, reţinându-se că reclamanta „putea obţine repararea remuneraţiei pierdute numai dacă era licită”[38].
Alte situaţii vizează, nu atât caracterul licit al pierderii suferite de victimă dar şi situaţia ilicită în care se afla victima la momentul producerii prejudiciului. Este cazul călătorului clandestin, victimă a unui accident de circulaţie. Poate el obţine despăgubiri?
Dacă primul impuls ne-ar îndemna să apreciem că un asemenea prejudiciu n-ar trebui reparat opunându-se principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, cel care spune că nimeni nu poate face din propria nedemnitate un titlu pentru a-şi valorifica un drept în justiţie[39], la o analiză mai atentă a incidenţei acestui adagiu în practică vom vedea că soluţiile sunt diferite. În problema care ne preocupă, potrivit unei prime opinii, acest adagiu nu se aplică în materia răspunderii delictuale, astfel că, deşi victima se afla într-o situaţie ilegală, poate obţine despăgubiri când a suferit un prejudiciu[40]. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de casaţie franceză, care, având a examina această excepţie, a decis că instanţa „nu va fi ţinută să răspundă la o argumentare inoperantă trasă dintr-un adagiu care este străin răspunderii civile”[41], soluţie susţinută de doctrină. Tot astfel, într-o altă cauză vizând despăgubiri cerute de călătorul clandestin care n-a putut dovedi că are bilet de călătorie, aceeaşi instanţă a decis la 19 februarie 1992 că despăgubirea victimei se impune „indiferent de caracterul fraudulos al călătoriei”[42].
Într-o altă opinie, s-a afirmat că „este temerar să se considere că adagiul Nemo auditur … este străin răspunderii civile în condiţiile în care există şi alte precedente unde principiul a fost invocat”[43].
Nu este mai puţin adevărat că diversitatea situaţiilor în care se poate plasa victima face imposibilă orice tentativă de tipizare a lor. Astfel, dacă au fost indemnizate prejudiciile suferite de toxicomanul care se deplasa pentru a-şi procura droguri, a prostituatei accidentate la locul unde îşi exercita meseria, cu motivarea că nu există o legătură directă de cauzalitate între situaţia ilicită a victimei şi prejudiciul suferit, în alte cazuri, cum este cel al jucătorului care avea interdicţie de a intra în cazinou sau al comerciantului căruia proprietarul terenului i-a interzis să-şi expună marfa cu ocazia unei sărbători, au fost respinse acţiunile formulate de victime. Se poate concluziona că situaţia ilegală în care se află victima nu este un impediment absolut pentru acordarea despăgubirilor pretinse, astfel că instanţa investită va trebui să evalueze, de la caz la caz, contribuţia cauzală efectivă a fiecărui caz în parte[44].
În alte situaţii în care victima a participat la fapta prejudiciabilă, cum a fost cazul agresorului care a pretins că victima a depăşit limitele unei legitime apărări sau al proxenetului care a invocat imoralitatea prostituatei în susţinerea soluţiei de respingere a sumelor datorate acesteia, soluţiile jurisprudenţei au oscilat între a da eficienţă principiului Nemo auditur …, refuzând daunele solicitate sau făcând un partaj de răspundere şi calificând fapta victimei drept o cauză de exonerare parţială de răspundere. În preocuparea de a dezdăuna victima pentru orice prejudiciu suferit, Curtea de casaţie franceză a consacrat cea de-a doua soluţie[45], care a fost virulent criticată de doctrină[46], considerându-se că legitimitatea se află într-un proces de declin, fiind astăzi mai relaxată ca oricând.
În ce ne priveşte, credem că sintagme precum „prejudiciu legitim” sau „prejudiciu licit”, chiar dacă sunt întrebuinţate de autori de prestigiu, de jurisprudenţă sau chiar în proiectele de codificare europeană a dreptului răspunderii, sunt cel puţin discutabile. Această nouă dihotomie propusă în doctrina mai recentă, „prejudiciu legitim-prejudiciu nelegitim” este menită doar a distinge între prejudiciul demn de reparare şi cel care nu poate aspira la reparare sau indemnizare. Privită în contextul în care este folosită de regulă, condiţia de legitimitate a prejudiciului are aceeaşi semnificaţie ca şi legitimitatea intereselor lezate ale victimei. Or, dacă interesele sunt legitime, prejudiciul, care este rezultatul încălcării lor, nu poate fi şi el tot legitim. Fiind, prin definiţie, un rău, o lezare a persoanei sau a bunurilor pe care dreptul n-o poate tolera, prejudiciul, privit din perspectiva victimei care îl încearcă, este prin el însuşi injust, aşa cum este calificat de Codul civil italian în enunţul principiului răspunderii delictuale[47]. Orice prejudiciu se concretizează într-o leziune a unor valori economice sau morale care nu ni le putem imagina a fi legitime la propriu, decât în ipotezele în care operează clauzele de neresponsabilitate, cum este cazul celor cauzate în timpul unor competiţii sportive. El este supus reparării, nu pentru că ar fi just şi legitim ci tocmai pentru că este injust şi deci nelegitim. Pe de altă parte, dacă acceptăm distincţia „prejudicii licite – prejudicii ilicite”, vom ajunge să vorbim şi de „prejudicii morale-prejudicii imorale”, această din urmă sintagmă complicând şi mai mult terminologia juridică într-o materie atât de sensibilă cum este răspunderea civilă, unde nevoia de rigoare este vitală. De aceea credem că pentru a desemna calitatea prejudiciului de a fi supus reparaţiei trebuie făcut apel doar la „legitimitatea interesului lezat” al victimei şi nu la „legitimitatea prejudiciului” sau la „liceitatea” acestuia.
3.1.3. Prejudiciul suferit de concubini
Despre legitimitatea interesului vătămat al victimei a început să se vorbească în contextul relaţiilor de concubinaj. De fapt, discuţia a plecat de la caracterul nelegitim al concubinajului care făcea ca despăgubirile pretinse de către unul dintre concubini, reprezentând prejudiciul suferit prin ricoşeu, ca urmare a decesului partenerului, să fie considerate ca expresie a unor interese nelegitime. Este motivul pentru care, un rafinat autor român, constată, pe bună dreptate, că în problema legitimităţii „se confundă „interesul” cu „calitatea” de a acţiona, ca destinatar al regulii în virtutea căreia victima unui prejudiciu are, în anumite condiţii, un drept la reparaţie”[48]. Privită doar secvenţial, constatarea este impecabilă, numai că legitimitatea nu trebuie privită doar în acest context, aşa cum o face încă, în mod inexplicabil, doctrina, ci trebuie văzută cu valoare de principiu pentru orice ipoteză de răspundere, aşa cum este consacrată în proiectele europene de codificare a dreptului privat la care ne vom referi în cele ce urmează.
Privită în timp, deşi unii autori localizează discuţia privitoare la legitimitate în anii 1960 în contextul acţiunii în pretenţii formulată de concubină pentru prejudiciul „prin ricoşeu” suferit prin decesul partenerului său[49], controversa este ceva mai veche şi ea începe în anul 1937 când Camera civilă a Curţii de casaţie franceză pronunţă o soluţie în cazul Métenier prin care întrerupe practica indemnizării solicitate de concubini cu motivarea că, potrivit art. 1382 C. civ. fr., „trebuie justificat nu doar un simplu prejudiciu oarecare ci lezarea unor interese legitime juridiceşte protejate”[50]. Prin aceeaşi motivare s-a reţinut că în lipsa unei legături juridice între cei doi parteneri relaţiile stabilite în cadrul concubinajului nu pot avea legitimitate. Se deschide o nouă cutie a Pandorei, momentul reprezentând punctul de plecare a unei largi dezbateri doctrinare şi jurisprudenţiale care a urmat, centrată pe efectele juridice ale concubinajului.
În evoluţia ei, jurisprudenţa anterioară anului 1937 s-a dovedit a fi permisivă faţă de prejudiciile prin ricoşeu admiţând acţiunile în pretenţii ca urmare a vătămării simplului interes lezat al victimei. Încă din anul 1983 jurisprudenţa franceză considera că „articolul 1382 C. civ. nu limitează nici natura prejudiciului încercat, nici natura legăturii care uneşte, în caz de deces, victima de fapt cu cel îndreptăţit la reparaţie”[51]. Motivarea a fost preluată şi în soluţiile date acţiunilor formulate de concubini, făcându-se apel la obligaţia naturală. Aşa s-a ajuns să fie despăgubită concubina pentru pierderea susţinerii financiare întrerupte prin decesul partenerului său cauzat printr-o faptă prejudiciabilă. Tot astfel, apelând la principiul Ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, jurisprudenţa franceză a admis acţiunea formulată de logodnică pentru prejudiciul material şi moral suferit prin decesul viitorului soţ[52]. Deşi mentalitatea epocii era ostilă stării de concubinaj, jurisprudenţa epocii s-a dovedit mai permisivă decât doctrina, admiţând, în câteva situaţii excepţionale, asemenea acţiuni, prin apelul la legitimitatea interesului susţinut de victimă, în condiţiile în care aceasta întreţinuse relaţii de concubinaj cu defunctul o perioadă de mai mulţi ani, timp în care s-a născut şi un copil[53].
Pe măsură ce conceptul de legitimitate pătrunde în dreptul substanţial al răspunderii, jurisprudenţa se dovedeşte tot mai restrictivă. Momentul care declanşează o nouă etapă în evoluţia jurisprudenţei este anul 1937 când Camera civilă a Curţii de casaţie franceză, întrerupe practica indemnizării solicitate de concubini cu motivarea că, potrivit art. 1382 C. civ. fr., „trebuie justificat nu doar un simplu prejudiciu oarecare ci lezarea unor interese legitime juridiceşte protejate”[54]. Prin aceeaşi motivare s-a reţinut că în lipsa unei legături juridice între cei doi parteneri relaţiile stabilite în cadrul concubinajului nu pot avea legitimitate.
A treia etapă în evoluţia jurisprudenţială privitoare la legitimitatea interesului lezat începe în Franţa la 27 februarie 1970, dată la care, în cauza Dangereux, Curtea de casaţie franceză se pronunţă în sensul unificării soluţiilor în materia indemnizării prejudiciului prin ricoşeu, menţinând restricţia doar pentru concubinajul homosexual cu motivarea că „starea de concubinaj nu poate rezulta decât dintr-o relaţie stabilă şi continuă având aparenţa unei căsătorii, dar numai între un bărbat şi o femeie”[55]. Rămânea totuşi de ştiut dacă şi relaţiile adulterine se pot bucura de aceeaşi favoare, întrebare la care jurisprudenţa a pronunţat soluţii contradictorii, acordând iniţial despăgubiri doar în cazul unor relaţii de concubinaj care „ofereau garanţii de stabilitate şi nu prezentau un caracter delictual”, adică nu implica adulterul[56]. Ulterior, urmare Legii din 11 iulie 1975 care a dezincriminat infracţiunea de adulter, asemenea pretenţii ale concubinei au fost admise şi în cazul concubinajului adulterin, mergând până a indemniza atât soţia cât şi amanta, în concurs[57], ceea ce a trezit reacţia doctrinei potrivit căreia o asemenea jurisprudenţă încurajează bigamia şi de ce nu, şi poligamia, contrare ordinii publice[58].
Jurisprudenţa românească s-a aliniat acestei tendinţe, încă din anii 1960[59], dezdăunând atât pe concubină cât şi pe copiii născuţi în afara căsătoriei, dacă ei s-au aflat în întreţinerea victimei şi prestarea întreţinerii avea caracter de stabilitate, soluţii aprobate de doctrină[60].
Momentul cu deschiderea cea mai liberală în această evoluţie îl constituie art. 515-8 C. civ. fr. introdus prin Legea nr. 99-944 din 15 noiembrie 1999 prin care a fost instituit Pactul civil de solidaritate care a instituţionalizat concubinajul. Potrivit acestui text concubinajul este „o uniune de fapt, caracterizată prin o viaţă comună prezentând caracter de stabilitate şi de continuitate, între două persoane, de sex diferit sau de acelaşi sex, care trăiesc în cuplu”. Doctrina a sancţionat această nouă viziune a legiuitorului francez privind relaţiile homosexuale, caracterizând-o drept „o violare a ceea ce ar trebui să fie constanta legitimităţii”[61], afirmând că „societatea permisivă contemporană face să dispară aceste norme permiţând libertăţi ale unei societăţi a plăcerilor, sub-produse ale societăţii industriale a căror exercitare riscă să întreţină exploatarea şi umilirea persoanei”[62]. Indemnizarea unor astfel de prejudicii nu face decât să afecteze consistenţa conceptului de legitimitate. Lista lor este în continuă creştere şi tinde să includă ipoteze cel puţin discutabile de răspundere civilă delictuală, printre care şi cele la care ne vom referi în cele ce urmează.
3.1.4. Prejudiciului cauzat prin faptul naşterii
În această psihoză a reparaţiei au fost înregistrate acţiuni prin care s-au pretins despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a naşterii unui copil. Progresele înregistrate de biotehnică au alimentat o logică a dorinţei de a evita orice risc inerent existenţei. Printre asemenea riscuri se află două categorii de prejudicii, îndelung dezbătute, în principal din perspectivă medicală şi juridică: prima vizează naşterea unui copil nedorit iar a doua priveşte naşterea unui copil handicapat[63]. În asemenea cazuri noţiunea de prejudiciu suscită dificultăţi fără a se putea stabili dacă el ţine de existenţa, de certitudinea sau de legitimitatea lui[64].
Prejudiciul cauzat prin naşterea unui copil nedorit (wrongfull birth). Jurisprudenţa a fost confruntată cu acţiunea prin care părinţii au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a ratării unei întreruperi voluntare a sarcinii atribuite culpei personalului medical. În Franţa, Consiliul de stat a motivat soluţia de respingere a acţiunii într-o cauză din 2 iulie 1982 motivând-o astfel: „naşterea unui copil, chiar dacă survine după intervenţia practicată fără succes în vederea întreruperii sarcinii, nu este generatoare de un prejudiciu de natură a deschide mamei un drept la reparaţie de către spital”. La rândul ei, Curtea de casaţie a decis într-o cauză judecată la 25 iunie 1991 că „existenţa unui copil conceput nu poate, prin ea însăşi, constitui pentru mama copilului, un prejudiciu reparabil, chiar dacă naşterea a survenit după o intervenţie practicată fără succes în vederea întreruperii sarcinii”[65]. Soluţiile au fost salutate de doctrină cu motivarea că recursul la morală este indispensabil odată ce afirmăm valoarea intrinsecă a vieţii şi superioritatea ei[66]. Deşi se poate vorbi de un prejudiciu el nu poate fi considerat legitim în raport de dreptul la viaţă al copilului născut în aceste condiţii.
[30] Ph. Malinvaud, op. cit., nr. 551, p. 404.
[31] L. F. Reglero Campos (coordinador), Tratado de responsabilidad civil, Ed. Thomson Aranzadi, 2003, p. 234.
[32] Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel. Systèmes d’indemnisation, Éd. Dalloz, Paris, p. 283.
[33] X. Pradel, op. cit., p. 133.
[34] Idem, p. 179.
[35] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Éd. Presses Universitaires de France, 2008, p. 542.
[36] J. Vidal, L’arrêt de la chambre mixte du 27 février 1979; le droit à la reparation de la concubine et le concept de dommage reparable, J.C.P. 1971, nr. 2390.
[37] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Éd. Presses Universitaires de France, 2008.
[38] Cass. 2e civ., 24 jan 2002, JCP, 1971, nr. 2930.
[39] A se vedea G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1925, pp. 175-185.
[40] M. le Tourneau, „La règle nemo auditur …”, thèse, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1970, nr. 47.
[41] Civ. 1ème, 17 nov. 1993, Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 115.
[42] Civ. 2ème, 19 février 1992, Bull. Civ. II, nr. 54; JCP 1993. II. 22170.
[43] M. Jourdain, note sous Civ. I 17 nov. 1993, Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 118.
[44] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 405.
[45] Civ. 1ère 17 nov. 1993, Bull. civ. nr. 326.
[46] P. Jourdain, La victime indigne ou en situation ilicite peut-etre encore pretender à l’indemnisation de son dommage?, Revue trimestrielle de droit civil, 1994, p. 115.
[47] Art. 2043. Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui que ha commesso il fatto a risarcire il danno.
[48] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 221.
[49] Ph. Malinvaud, op. cit., p. 404.
[50] Civ. 27 juillet 1937, S. 1938-1, cazul Dangereux, apud X. Pradel, op. cit., p. 31.
[51] Crim. 20 février 1863, apud X. Pradel, op. cit., p. 21.
[52] X. Pradel, op. cit., p. 24.
[53] C.A. Montepellier, 24 iunie 1924, D. 1924-II, P. 145, apud Ph. Malinvaut, op. cit., p. 27.
[54] Civ. 27 juillet 1937, S. 1938-1, cazul Dangereux, apud X. Pradel, op. cit., p. 31.
[55] Cass. 3e civ, 17 dec. 1997, D. 1998, III.
[56] Cass, ch. Mixte, 27 fevr. 1970: D 1970, 201 citată de Ph. Malinvaud, op. cit., nr. 551, p. 403.
[57] C.A. Riom, 9 novembre 1978, JCP, 1979-II, nr. 19107, apud X. Pradel, op. cit., p. 142.
[58] Y. Lambert-Faivre, op. cit., p. 284.
[59] Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 971/1964, L.P. nr. 12/1964, p. 80, Colegiul penal, decizia nr. 446/1964, J.N. nr. 2/1964, p. 152.
[60] C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 146-147.
[61] X. Pradel, op. cit., p. 138.
[62] Ph. Malaurie, L. Aynès, Traité de droit civil. Les obligations, Cujas, 10-e éd. 2000, nr. 525.
[63] C.E., 2 juillet 1982, D. 1984, p. 425.
[64] P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, Éd. Dalloz, 6e édition, Paris, 2003, p. 130.
[65] Civ., I, 25 juin 1991, D. 1991, p. 566, note Ph. le Tourneau.
[66] G. Viney, P. Jourdain, Les conditions de la responsabilité, 2 édition, Éd. 1998, nr. 249-2.
Arhive
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | ||||
4 | 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 |
11 | 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 |
18 | 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 |
25 | 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.