Repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea unui interes
Sache Neculaescu - aprilie 1, 2017
Abstract
Abstract
Constitution of a unique European market imposes convergence of regulations in matter of
cross-border contracts. The recent French reform of contract law aims to draw close main thinking
trends in this matter. This paper is designated to highlight some aspects which are differently
regulated and focuses on regulations set forth by our Civil Code.
Keywords: cause of contract, revision of contract, impossibility of obligation, subject matter of
contract, unpredictability.
1. PREJUDICIUL CA PREMIZĂ A ORICĂREI IPOTEZE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ
Abstract
Constitution of a unique European market imposes convergence of regulations in matter of
cross-border contracts. The recent French reform of contract law aims to draw close main thinking
trends in this matter. This paper is designated to highlight some aspects which are differently
regulated and focuses on regulations set forth by our Civil Code.
Keywords: cause of contract, revision of contract, impossibility of obligation, subject matter of
contract, unpredictability.
Dreptul răspunderii delictuale s-a aflat, în ultimele două secole, într-o continuă mişcare, de la o etapă în care fapta omului constituia punctul de plecare pentru orice ipoteză de răspunderea civilă şi până astăzi, când accentul este pus pe prejudiciu, adevărata premiză a oricărei ipoteze de răspundere. Daunele accidentale devin tot mai numeroase, tot mai colective şi mai anonime iar dreptul este pus în faţa unei realităţi care cere soluţii pentru repararea lor integrală. Înainte de a se întreba cine este vinovat pentru tot mai multe accidente de tot felul, dreptul trebuie să găsească soluţii raţionale de reparare a daunelor, imperativ cu mult mai presant şi mai generos decât cel al sancţionării conduitei vinovate.
Imperativul reparaţiei este privit tot mai insistent din perspectiva victimei care aspiră la reparaţie şi mai puţin din cea a autorului care trebuie sancţionat, răspunderea civilă detaşându-se tot mai mult de răspunderea penală care îşi propune sancţionarea conduitei vinovate[1]. Apar ipoteze noi de răspundere în care culpa este tot mai supralicitată şi mai deformată, fiind golită de conţinut, spectacol în faţa căruia doctrina se întreabă: „ce exemplu de bună conduită dă un drept care face responsabili autorii unei culpe inexistente?”[2]. Asistăm la un declin al răspunderii individuale şi implicit al culpei ca fundament al răspunderii civile, precum şi la o explozie a asigurărilor pe fondul unui proces de socializare a riscurilor[3], la apariţia unor regimuri speciale pentru prejudiciile cauzate în accidente de muncă, transport, produse defectuoase, accidente medicale etc. fenomen care aduce în discuţie „criza răspunderii civile[4]. Cenzura morală a conduitei tinde să rămână o exprimare pur doctrinară, practica fiind chemată să selecteze prejudiciile care aspiră la reparare prin raportarea lor la constanta legitimităţii. Noul standard moral, deşi inundă întregul drept, atât privat cât şi public, nu are un contur bine determinat, fiind şi el, prea curând, supralicitat în cadrul unui proces de multiplicare exponenţială a prejudiciilor care aspiră la reparare. În plan subiectiv, promovarea drepturilor fundamentale ale omului creează „o nouă ideologie a victimei”[5], o victimă tot mai puţin resemnată în faţa propriului destin, tot mai conştientă de drepturile ei şi mai exigentă faţă de statul providenţial. Într-o perioadă în care securitatea şi integritatea persoanei sunt recunoscute ca drepturi fundamentale, prejudiciul corporal capătă o configuraţie proprie, aspirând la autonomie, atât în doctrină cât şi în dreptul pozitiv[6], astfel că distincţia tradiţională între prejudicii patrimoniale – prejudicii morale este înlocuită cu o clasificare tripartită. Are loc o veritabilă „explozie a prejudiciilor reparabile”[7] printre care prejudiciul cauzat de pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pierdere, calificat drept prejudiciu virtual, a cărui certitudine este concepută ca probabilitate. O veritabilă „febră a reparaţiei” face posibilă acţiunea prin care se pretind despăgubiri chiar şi pentru „şansa de a nu se naşte”, subiect asupra căruia vom reveni. Proliferează prejudiciile „prin ricoşeu”, fiind tot mai recunoscute de jurisprudenţă o serie de prejudicii morale care se constituie într-o veritabilă „inflaţie a drepturilor personalităţii”[8]: prejudiciul juvenil, prejudiciul sexual, prejudiciul estetic, prejudiciul de contaminare cu virusul HIV sau cu hepatita C etc., fenomen caracterizat de doctrină drept „autodistrugerea omului prin inflaţia drepturilor subiective”[9]. Este motivul pentru care s-a afirmat că „istoria răspunderii civile după 1804 este aceea a disoluţiei continue a calităţilor cerute de prejudiciu pentru a se deschide dreptul la reparaţie”[10] şi că exacerbarea drepturilor subiective destabilizează dreptul răspunderii civile, pe care tinde să-l absoarbă[11].
Faptul că răspunderea civilă delictuală nu mai poate fi fundamentată exclusiv pe culpă şi că imperativul reparării se detaşează tot mai net de cel al sancţionării autorului „vinovat”, căutându-şi fundamentul în alte idei, precum garanţia sau riscul, este o realitate de care nimeni nu se mai îndoieşte astăzi[12]. Premiza de la care pleca marele nostru civilist Mihail Eliescu încă de la prima pagină a celei mai importante monografii româneşti dedicate răspunderii delictuale: „o faptă este săvârşită; societatea în care trăieşte făptaşul o socoteşte reprobabilă…”[13], nu mai este astăzi la fel de actuală, astfel că, dacă ilustrul nostru autor ar fi scris astăzi aceeaşi carte, probabil că ar fi început prin a spune: „o daună a fost cauzată cuiva. Fiind o afectare a persoanei sau a bunurilor acesteia, ea trebuie reparată…”.
Asistăm la o reconstrucţie a dreptului răspunderii civile axat pe prejudiciu, evoluţie care va influenţa decisiv şi fundamentarea răspunderii delictuale, văzută tot mai mult ca desemnare a respondentului, a celui care va suporta sarcina reparării prejudiciului injust.
2. DISTINCŢIA DINTRE PAGUBĂ ŞI PREJUDICIU
Dominat de cenzura morală a conduitei, dreptul clasic al răspunderii civile îşi concentrează întreaga atenţie asupra faptei omului, astfel că „dintre elementele constitutive ale răspunderii civile, prejudiciul este cel despre a cărui existenţă se fac cele mai puţine discuţii”[14]. Aspectele privind definiţia prejudiciului, dacă el este rezultatul încălcării drepturilor subiective sau şi a simplelor interese, problemele legate de întinderea reparaţiei, dominată de principiul reparării integrale şi în natură, fie sunt tratate din perspectiva faptei cauzatoare, fie sunt lăsate spre rezolvare practicienilor.
Odată cu procesul de obiectivizare a răspunderii civile, prejudiciul intră în prim planul dreptului modern al răspunderii astfel că distincţiile mai sus menţionate capătă actualitate. Nevoia de a distinge între, ceea ce îndeobşte numim daună, în înţeles de pagubă şi prejudiciu vine să satisfacă, atât o exigenţă de ordin terminologic dar ea este reclamată şi de deosebirea calitativă dintre cele două noţiuni.
Sub aspect formal, dreptul francez foloseşte termeni precum dommage (daună) şi préjudice (prejudiciu), în timp ce terminologia românească este, de această dată, mai nuanţată, folosind şi termenul de „pagubă”. Cei trei termeni româneşti sunt folosiţi, de regulă, în acelaşi înţeles, desemnând efectul suferit de victimă, în plan patrimonial sau moral dar pot desemna şi realităţi diferite. Astfel, dacă ne referim la acţiunea în daune, termenul „daună” capătă înţeles de despăgubiri civile (daune-interese). Când ne referim la „daunele morale”, termenul are, de regulă, înţelesul de daune-interese (mai corect, daune compensatorii), astfel că, pentru un plus de rigoare, desemnarea efectului pe care îl resimte victima în plan moral, să fie consacrat termenul „leziuni morale”, în condiţiile în care, un alt termen sinonim, cel de „pagubă morală” ar fi total impropriu.
Dar, distincţia dintre daună, în înţeles de pagubă şi prejudiciu răspunde nu doar unor exigenţe terminologice dar şi nevoii de personalizare a prejudiciului[15].
Astfel, se propune ca dauna să desemneze leziunea privită abstract, în timp ce prejudiciul ar urma să desemneze „consecinţele juridice reparabile ale daunei pentru fiecare victimă, impactul leziunii cu situaţia sa personală”[16], considerându-se, pe bună dreptate că „una este leziunea, atingerea adusă persoanei (prejudiciul corporal), bunurilor (prejudiciul material), sentimentelor (dauna morală) şi un alt lucru îl reprezintă consecinţele leziunii…”[17]. Altfel spus, ceea ce are în vedere răspunderea civilă delictuală, nu este o daună impersonală, invariabilă ci consecinţele juridice produse în concret, raportate la situaţia victimei lezate.
Înainte chiar ca aceste nuanţări să fi fost făcute, propunând aceeaşi distincţie, am afirmat că în timp ce „paguba are un caracter neutral, exprimând pur şi simplu pierdere de valoare, anume de valoare de schimb, economică, reflectată pecuniar, cifric, fie ea damnum emergens ori lucrum cessans ... prejudiciul, are un registru de expresie mai larg, el nu este neutral, este incident, în sensul că exprimă o laesio, loveşte o victimă, afectându-i drepturile sale subiective patrimoniale sau personale ori interesele, altfel spus, are o expresie juridică”[18]. În timp ce dauna (damnum), în înţelesul său de efect, este orice pierdere, distrugere de valoare, afectare generică, prejudiciul este şi el o daună, dar este ceva mai mult, putând fi calificat drept „expresia juridică a pagubei”[19]. Este ceea ce autorii precitaţi au spus-o într-o exprimare mai sugestivă că, în timp ce „dauna relevă ordinea de fapt, prejudiciul relevă de ordinea de drept”[20]. Atât Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi a prescripţiei cât şi Principiile europene ale răspunderii civile au în vedere această distincţie. Astfel, Geneviève Viney, un nume de referinţă în materia răspunderii civile, autoarea textelor propuse prin Anteproiectul de reformă, făcând expunerea de motive la textele normative propuse ne spune că „în măsura posibilului, grupul a încercat să dea sens distincţiei dintre termenii „daună” şi „prejudiciu”, dauna desemnând atingerea persoanei sau a bunurilor victimei iar prejudiciul, leziunea intereselor patrimoniale sau extrapatrimoniale care rezultă”[21].
O asemenea distincţie între daună şi prejudiciu explică mai bine nevoia de a reconsidera raportul dintre repararea în natură a prejudiciului şi repararea prin echivalent şi este prezentă Dacă repararea în natură a fost gândită pentru a restabili pe cât posibil echilibrul afectat prin producerea unei pagube, obligarea autorului la plata de despăgubiri civile prin echivalent, nu este o „reparare” propriu-zisă ci doar o înlocuire a pierderii suferite, o indemnizare a victimei, prin alocarea unei sume de bani echivalente prejudiciului suferit, o măsură care vine să înlocuiască practic repararea, care, în sens propriu n-ar putea fi decât o restaurare, ceea ce în practică rareori se întâmplă. Cu atât mai mult, sintagma „repararea daunelor morale” este improprie, pentru că nu poate fi vorba de o „reparare” a unei leziuni morale, prin ea însăşi ireparabilă, fiind, de cele mai multe ori, o stare unică, incomparabilă, incomensurabilă şi irepetabilă. În astfel de situaţii, dreptul nu face decât să ofere un paliativ menit a ameliora doar situaţia injustă a victimei şi nu de a o repune in statu quo ante.
3. CONDIŢIILE REPARĂRII PREJUDICIULUI CAUZAT PRIN VĂTĂMAREA INTERESULUI
Pentru ca prejudiciul cauzat prin vătămarea intereselor altuia să fie reparabil, sunt impuse de norma de la art. 1359 NCC, următoarele condiţii: „interesul să fie legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”.
Soluţia la care se opreşte noua reglementare în problema interesului lezat ca premiză a răspunderii civile este diferită faţă de cea pe care o avansează principalele proiecte europene de codificare a dreptului răspunderii. Avem în vedere, atât Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi al dreptului prescripţiei supranumit Anteproiectul Catala, după numele profesorului Pierre Catala, preşedintele comisiei de redactare a acestui ambiţios demers cât şi Principiile dreptului european al răspunderii civile (Principles of European Tort Law). Noua reglementare, deşi ia act de principalele evoluţii în materia răspunderii civile delictuale, printr-un text echivoc care, deşi în titlul normei se referă la „prejudiciul constând în vătămarea unui interes”, în realitate are în vedere prejudiciul „şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia…”, vizând doar prejudiciul prin „ricoşeu”, cum este el numit de doctrina franceză. Ne propunem să analizăm aceste condiţii ale interesului, urmând ca în final să ne exprimăm un punct de vedere referitor la această nouă reglementare.
3.1. INTERESUL SĂ FIE LEGITIM
3.1.1. Autonomia legitimităţii interesului în dreptul substanţial civil
Prin tradiţie, legitimitatea interesului reprezintă o condiţie de promovare a acţiunii în justiţie, văzută ca fine de neprimire a acesteia (pas d’interet pas d’action), principiu exprimat în art. 31 din noul Cod de procedură civilă francez, text potrivit căruia „acţiunea este deschisă celor care au un interes legitim…” precum şi în art. 32 din Proiectul noului Cod de procedură civilă român care, referindu-se la interesul de a acţiona, dispune că el trebuie să fie „determinat, legitim, personal, născut şi actual”.
Concomitent însă, legitimitatea este evocată tot mai insistent şi în dreptul civil substanţial, în cadrul răspunderii civile delictuale, ca o condiţie a prejudiciului reparabil. Astfel, Codul civil italian enunţând principiul răspunderii la art. 2043, are în vedere doar „dauna injustă”[22]. Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi a dreptului prescripţiei prevede la art. 1343 că „este reparabil orice prejudiciu cert constând în leziunea unui interes legitim, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv” iar Principiile dreptului european al răspunderii civile (EGTL) califică legitimitatea prejudiciului în art. 2:103 ca o condiţie a răspunderii civile. O bună parte a doctrinei de drept civil consideră că legitimitatea interesului „nu este decât o prelungire în materia răspunderii civile a unei reguli de drept procesual civil consacrată de texte”[23], în timp ce alţii consideră că „acţiunea conferă doar puterea de a cere judecătorului să examineze pe fond pretenţia. Acest drept este în mod evident diferit de dreptul substanţial invocat în susţinerea pretenţiei… Acţiunea nu este decât dreptul de a statua pe fond şi nimic altceva”[24], pentru că, „sub pretextul aprecierii legitimităţii interesului de a acţiona, judecătorii sesizaţi apreciază deja legitimitatea pretenţiei în rezolvarea cererii de reparare a prejudiciului, astfel că existenţa acţiunii ţine de însuşi fondul dreptului”[25].
Alteori, privită din perspectivă morală, exigenţa legitimităţii interesului este contestată, atât din punct de vedere procesual, afirmându-se că legitimitatea nu poate însemna mai mult decât „interesul personal de a acţiona”[26], cât şi al dreptului substanţial, unde ni se spune că „repararea decurge din daună, care este un fapt şi nu un drept prealabil”[27].
Şi sub aspect terminologic, formula „interes legitim juridiceşte protejat” a fost criticată pentru că ea nu face decât să asocieze „două elemente dintre care unul se ataşează exigenţelor prealabile de primire a cererii, iar celălalt exigenţelor cerute pentru admiterea ei”[28].
Problema raportului dintre dreptul subiectiv şi acţiunea în justiţie este cu mult mai complexă şi ea excede oarecum preocupării de faţă. În ce ne priveşte, credem că legitimitatea intereselor lezate ale victimei este o condiţie autonomă a prejudiciului reparabil, soluţie care se impune chiar şi fără a face o întreagă incursiune în abordările atât de nuanţate ale doctrinei[29]. Câtă vreme, atât proiectele europene de codificare a dreptului răspunderii cât şi noul nostru Cod civil prevăd in terminis, condiţia de legitimitate a interesului pentru repararea prejudiciului, ea constituie deja un bun câştigat astfel că discuţia îşi pierde din consistenţă. Dar, odată convenit că legitimitatea interesului trebuie analizată din perspectiva dreptului substanţial, aceeaşi condiţie transpusă în plan procesual devine tot mai discutabilă. Ea ar putea fi distinct examinată doar în anume situaţii prevăzute de lege, cum este cazul asigurării de dovezi, reglementat de art. 235 C. pr. civ. sau cazurile prevăzute de art. 110 C. pr. civ.: cererea de predare a unui imobil, la împlinirea termenului de locaţiune, făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen, cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii prevăzute de text. În rest, legitimitatea rămâne o condiţie de fond a dreptului sau interesului invocat în justiţie.
[1] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Éd. Litec, Paris, 2007, p. 374.
[2] P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, Éd. Dalloz, 6e édition, Dalloz, Paris, 2003, p. 17.
[3] G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité 2e éd, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1995.
[4] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, Paris, 1999, p. 624.
[5] J. Flour, J.L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 2. Le fait juridique, 13e éd. Éd. Sirey, Paris, 2009, p. 78.
[6] A se vedea Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel, Systèmes d’indemnisation, Éd. Dalloz, 2000.
[7] X. Pradel, Le prejudice dans le droit civil de la responsabilité, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004, p. 85.
[8] X. Pradel, op. cit. p. 123.
[9] J. Hauser, Observations sous Civ. I, 26 martie 1996, Revue trimestrielle de droit civil, 1996, 871.
[10] V.L. Cadiet, Les metamorphoses du préjudice, în Les métamorphoses de la responsabilité, Éd. Presses Universitaires de France, 1998, p. 37.
[11] J. Carbonnier, Droit et passion du droit sous la V-e République, Ed. Flammarion, 1995, p. 122, C. Atias, Le droit de nuire, D. 1997, chron. p. 385.
[12] Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, pp. 32-50.
[13] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 5.
[14] H. et L. Mazeaud, A. Tunc, Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile délictuelle et contractuelle, t. I. 6-e edition, nr. 208, Éd. Montchrestien, 1965.
[15] Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p.298, V.S. Rouxel, Recherche sur la distinction du dommage et du préjudice, thèse, Grenoble, 1994, Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 21 şi 86, Aubry et Rau, Responsabilité délictuelle, Éd. Litec, 1989, nr. 10.
[16]X. Pradel, op. cit., nr. 15.
[17] M. Cadiet, Les metamorphoses du prejudice…op. cit. pp. 37-38.
[18] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p. 36.
[19] Ibidem.
[20] Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 86.
[21] Geneviève Viney, Exposé des motifs, Avant-Projet de reforme du droit des obligations et du droit de la prescription, Rapport à Monsieur Pascal Clément, Garde de Sceaux, Ministre de la Justice, 22 sept. 2005, pp. 141-170, www.lexinter.net.
[22] Art. 2043. Risarcimento per fatto illecito. Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui che ha commesso il fatto a risarcire il danno.
[23] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op.cit., p. 636.
[24] J. Ghestin, Introduction au droit, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1994, nr. 589.
[25] Ph. le Torneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p. 314.
[26] L. Cadiet, Droit judiciaire privé, 2e éd., Éd. Litec, Paris, 1998, nr. 849-851.
[27] L. Cadiet, Le prejudice d’agrément, apud Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1392.
[28] I. Deleanu, op. cit., p. 221.
[29] Pentru detalii, a se vedea I. Deleanu, op. cit., pp. 156-172, 218-224 M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, pp. 81-122.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.