Repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea unui interes

Abstract
Constitution of a unique European market imposes convergence of regulations in matter of
cross-border contracts. The recent French reform of contract law aims to draw close main thinking
trends in this matter. This paper is designated to highlight some aspects which are differently
regulated and focuses on regulations set forth by our Civil Code.
Keywords: cause of contract, revision of contract, impossibility of obligation, subject matter of
contract, unpredictability.

1. PREJUDICIUL CA PREMIZĂ A ORICĂREI IPOTEZE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ

Dreptul răspunderii delictuale s-a aflat, în ultimele două secole, într-o continuă mișcare, de la o etapă în care fapta omului constituia punctul de plecare pentru orice ipoteză de răspunderea civilă și până astăzi, când accentul este pus pe prejudiciu, adevărata premiză a oricărei ipoteze de răspundere. Daunele accidentale devin tot mai numeroase, tot mai colective și mai anonime iar dreptul este pus în fața unei realități care cere soluții pentru repararea lor integrală. Înainte de a se întreba cine este vinovat pentru tot mai multe accidente de tot felul, dreptul trebuie să găsească soluții raționale de reparare a daunelor, imperativ cu mult mai presant și mai generos decât cel al sancționării conduitei vinovate.

Imperativul reparației este privit tot mai insistent din perspectiva victimei care aspiră la reparație și mai puțin din cea a autorului care trebuie sancționat, răspunderea civilă detașându-se tot mai mult de răspunderea penală care își propune sancționarea conduitei vinovate[1]. Apar ipoteze noi de răspundere în care culpa este tot mai supralicitată și mai deformată, fiind golită de conținut, spectacol în fața căruia doctrina se întreabă: „ce exemplu de bună conduită dă un drept care face responsabili autorii unei culpe inexistente?”[2]. Asistăm la un declin al răspunderii individuale și implicit al culpei ca fundament al răspunderii civile, precum și la o explozie a asigurărilor pe fondul unui proces de socializare a riscurilor[3], la apariția unor regimuri speciale pentru prejudiciile cauzate în accidente de muncă, transport, produse defectuoase, accidente medicale etc. fenomen care aduce în discuție „criza răspunderii civile[4]. Cenzura morală a conduitei tinde să rămână o exprimare pur doctrinară, practica fiind chemată să selecteze prejudiciile care aspiră la reparare prin raportarea lor la constanta legitimității. Noul standard moral, deși inundă întregul drept, atât privat cât și public, nu are un contur bine determinat, fiind și el, prea curând, supralicitat în cadrul unui proces de multiplicare exponențială a prejudiciilor care aspiră la reparare. În plan subiectiv, promovarea drepturilor fundamentale ale omului creează „o nouă ideologie a victimei”[5], o victimă tot mai puțin resemnată în fața propriului destin, tot mai conștientă de drepturile ei și mai exigentă față de statul providențial. Într-o perioadă în care securitatea și integritatea persoanei sunt recunoscute ca drepturi fundamentale, prejudiciul corporal capătă o configurație proprie, aspirând la autonomie, atât în doctrină cât și în dreptul pozitiv[6], astfel că distincția tradițională între prejudicii patrimoniale – prejudicii morale este înlocuită cu o clasificare tripartită. Are loc o veritabilă „explozie a prejudiciilor reparabile”[7] printre care prejudiciul cauzat de pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pierdere, calificat drept prejudiciu virtual, a cărui certitudine este concepută ca probabilitate. O veritabilă „febră a reparației” face posibilă acțiunea prin care se pretind despăgubiri chiar și pentru „șansa de a nu se naște”, subiect asupra căruia vom reveni. Proliferează prejudiciile „prin ricoșeu”, fiind tot mai recunoscute de jurisprudență o serie de prejudicii morale care se constituie într-o veritabilă „inflație a drepturilor personalității”[8]: prejudiciul juvenil, prejudiciul sexual, prejudiciul estetic, prejudiciul de contaminare cu virusul HIV sau cu hepatita C etc., fenomen caracterizat de doctrină drept „autodistrugerea omului prin inflația drepturilor subiective”[9]. Este motivul pentru care s-a afirmat că „istoria răspunderii civile după 1804 este aceea a disoluției continue a calităților cerute de prejudiciu pentru a se deschide dreptul la reparație”[10] și că exacerbarea drepturilor subiective destabilizează dreptul răspunderii civile, pe care tinde să-l absoarbă[11].

Faptul că răspunderea civilă delictuală nu mai poate fi fundamentată exclusiv pe culpă și că imperativul reparării se detașează tot mai net de cel al sancționării autorului „vinovat”, căutându-și fundamentul în alte idei, precum garanția sau riscul, este o realitate de care nimeni nu se mai îndoiește astăzi[12]. Premiza de la care pleca marele nostru civilist Mihail Eliescu încă de la prima pagină a celei mai importante monografii românești dedicate răspunderii delictuale: „o faptă este săvârșită; societatea în care trăiește făptașul o socotește reprobabilă…”[13], nu mai este astăzi la fel de actuală, astfel că, dacă ilustrul nostru autor ar fi scris astăzi aceeași carte, probabil că ar fi început prin a spune: „o daună a fost cauzată cuiva. Fiind o afectare a persoanei sau a bunurilor acesteia, ea trebuie reparată…”.

Asistăm la o reconstrucție a dreptului răspunderii civile axat pe prejudiciu, evoluție care va influența decisiv și fundamentarea răspunderii delictuale, văzută tot mai mult ca desemnare a respondentului, a celui care va suporta sarcina reparării prejudiciului injust.

2. DISTINCȚIA DINTRE PAGUBĂ ȘI PREJUDICIU

 Dominat de cenzura morală a conduitei, dreptul clasic al răspunderii civile își concentrează întreaga atenție asupra faptei omului, astfel că „dintre elementele constitutive ale răspunderii civile, prejudiciul este cel despre a cărui existență se fac cele mai puține discuții”[14]. Aspectele privind definiția prejudiciului, dacă el este rezultatul încălcării drepturilor subiective sau și a simplelor interese, problemele legate de întinderea reparației, dominată de principiul reparării integrale și în natură, fie sunt tratate din perspectiva faptei cauzatoare, fie sunt lăsate spre rezolvare practicienilor.

Odată cu procesul de obiectivizare a răspunderii civile, prejudiciul intră în prim planul dreptului modern al răspunderii astfel că distincțiile mai sus menționate capătă actualitate. Nevoia de a distinge între, ceea ce îndeobște numim daună, în înțeles de pagubă și prejudiciu vine să satisfacă, atât o exigență de ordin terminologic dar ea este reclamată și de deosebirea calitativă dintre cele două noțiuni.

Sub aspect formal, dreptul francez folosește termeni precum dommage (daună) și préjudice (prejudiciu), în timp ce terminologia românească este, de această dată, mai nuanțată, folosind și termenul de „pagubă”. Cei trei termeni românești sunt folosiți, de regulă, în același înțeles, desemnând efectul suferit de victimă, în plan patrimonial sau moral dar pot desemna și realități diferite. Astfel, dacă ne referim la acțiunea în daune, termenul „daună” capătă înțeles de despăgubiri civile (daune-interese). Când ne referim la „daunele morale”, termenul are, de regulă, înțelesul de daune-interese (mai corect, daune compensatorii), astfel că, pentru un plus de rigoare, desemnarea efectului pe care îl resimte victima în plan moral, să fie consacrat termenul „leziuni morale”, în condițiile în care, un alt termen sinonim, cel de „pagubă morală” ar fi total impropriu.

Dar, distincția dintre daună, în înțeles de pagubă și prejudiciu răspunde nu doar unor exigențe terminologice dar și nevoii de personalizare a prejudiciului[15].

Astfel, se propune ca dauna să desemneze leziunea privită abstract, în timp ce prejudiciul ar urma să desemneze „consecințele juridice reparabile ale daunei pentru fiecare victimă, impactul leziunii cu situația sa personală”[16], considerându-se, pe bună dreptate că „una este leziunea, atingerea adusă persoanei (prejudiciul corporal), bunurilor (prejudiciul material), sentimentelor (dauna morală) și un alt lucru îl reprezintă consecințele leziunii…”[17]. Altfel spus, ceea ce are în vedere răspunderea civilă delictuală, nu este o daună impersonală, invariabilă ci consecințele juridice produse în concret, raportate la situația victimei lezate.

Înainte chiar ca aceste nuanțări să fi fost făcute, propunând aceeași distincție, am afirmat că în timp ce „paguba are un caracter neutral, exprimând pur și simplu pierdere de valoare, anume de valoare de schimb, economică, reflectată pecuniar, cifric, fie ea damnum emergens ori lucrum cessans ... prejudiciul, are un registru de expresie mai larg, el nu este neutral, este incident, în sensul că exprimă o laesio, lovește o victimă, afectându-i drepturile sale subiective patrimoniale sau personale ori interesele, altfel spus, are o expresie juridică”[18]. În timp ce dauna (damnum), în înțelesul său de efect, este orice pierdere, distrugere de valoare, afectare generică, prejudiciul este și el o daună, dar este ceva mai mult, putând fi calificat drept „expresia juridică a pagubei”[19]. Este ceea ce autorii precitați au spus-o într-o exprimare mai sugestivă că, în timp ce „dauna relevă ordinea de fapt, prejudiciul relevă de ordinea de drept”[20]. Atât Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligațiilor și a prescripției cât și Principiile europene ale răspunderii civile au în vedere această distincție. Astfel, Geneviève Viney, un nume de referință în materia răspunderii civile, autoarea textelor propuse prin Anteproiectul de reformă, făcând expunerea de motive la textele normative propuse ne spune că „în măsura posibilului, grupul a încercat să dea sens distincției dintre termenii „daună” și „prejudiciu”, dauna desemnând atingerea persoanei sau a bunurilor victimei iar prejudiciul, leziunea intereselor patrimoniale sau extrapatrimoniale care rezultă”[21].

O asemenea distincție între daună și prejudiciu explică mai bine nevoia de a reconsidera raportul dintre repararea în natură a prejudiciului și repararea prin echivalent și este prezentă Dacă repararea în natură a fost gândită pentru a restabili pe cât posibil echilibrul afectat prin producerea unei pagube, obligarea autorului la plata de despăgubiri civile prin echivalent, nu este o „reparare” propriu-zisă ci doar o înlocuire a pierderii suferite, o indemnizare a victimei, prin alocarea unei sume de bani echivalente prejudiciului suferit, o măsură care vine să înlocuiască practic repararea, care, în sens propriu n-ar putea fi decât o restaurare, ceea ce în practică rareori se întâmplă. Cu atât mai mult, sintagma „repararea daunelor morale” este improprie, pentru că nu poate fi vorba de o „reparare” a unei leziuni morale, prin ea însăși ireparabilă, fiind, de cele mai multe ori, o stare unică, incomparabilă, incomensurabilă și irepetabilă. În astfel de situații, dreptul nu face decât să ofere un paliativ menit a ameliora doar situația injustă a victimei și nu de a o repune in statu quo ante.

3. CONDIȚIILE REPARĂRII PREJUDICIULUI CAUZAT PRIN VĂTĂMAREA INTERESULUI

Pentru ca prejudiciul cauzat prin vătămarea intereselor altuia să fie reparabil, sunt impuse de norma de la art. 1359 NCC, următoarele condiții: „interesul să fie legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv”.

Soluția la care se oprește noua reglementare în problema interesului lezat ca premiză a răspunderii civile este diferită față de cea pe care o avansează principalele proiecte europene de codificare a dreptului răspunderii. Avem în vedere, atât Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligațiilor și al dreptului prescripției supranumit Anteproiectul Catala, după numele profesorului Pierre Catala, președintele comisiei de redactare a acestui ambițios demers cât și Principiile dreptului european al răspunderii civile (Principles of European Tort Law). Noua reglementare, deși ia act de principalele evoluții în materia răspunderii civile delictuale, printr-un text echivoc care, deși în titlul normei se referă la „prejudiciul constând în vătămarea unui interes”, în realitate are în vedere prejudiciul „și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia…”, vizând doar prejudiciul prin „ricoșeu”, cum este el numit de doctrina franceză. Ne propunem să analizăm aceste condiții ale interesului, urmând ca în final să ne exprimăm un punct de vedere referitor la această nouă reglementare.

3.1. INTERESUL SĂ FIE LEGITIM

3.1.1. Autonomia legitimității interesului în dreptul substanțial civil

Prin tradiție, legitimitatea interesului reprezintă o condiție de promovare a acțiunii în justiție, văzută ca fine de neprimire a acesteia (pas d’interet pas d’action), principiu exprimat în art. 31 din noul Cod de procedură civilă francez, text potrivit căruia „acțiunea este deschisă celor care au un interes legitim…” precum și în art. 32 din Proiectul noului Cod de procedură civilă român care, referindu-se la interesul de a acționa, dispune că el trebuie să fie „determinat, legitim, personal, născut și actual”.

Concomitent însă, legitimitatea este evocată tot mai insistent și în dreptul civil substanțial, în cadrul răspunderii civile delictuale, ca o condiție a prejudiciului reparabil. Astfel, Codul civil italian enunțând principiul răspunderii la art. 2043, are în vedere doar „dauna injustă”[22]. Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligațiilor și a dreptului prescripției prevede la art. 1343 că „este reparabil orice prejudiciu cert constând în leziunea unui interes legitim, patrimonial sau extrapatrimonial, individual sau colectiv” iar Principiile dreptului european al răspunderii civile (EGTL) califică legitimitatea prejudiciului în art. 2:103 ca o condiție a răspunderii civile. O bună parte a doctrinei de drept civil consideră că legitimitatea interesului „nu este decât o prelungire în materia răspunderii civile a unei reguli de drept procesual civil consacrată de texte”[23], în timp ce alții consideră că „acțiunea conferă doar puterea de a cere judecătorului să examineze pe fond pretenția. Acest drept este în mod evident diferit de dreptul substanțial invocat în susținerea pretenției… Acțiunea nu este decât dreptul de a statua pe fond și nimic altceva”[24], pentru că, „sub pretextul aprecierii legitimității interesului de a acționa, judecătorii sesizați apreciază deja legitimitatea pretenției în rezolvarea cererii de reparare a prejudiciului, astfel că existența acțiunii ține de însuși fondul dreptului”[25].

Alteori, privită din perspectivă morală, exigența legitimității interesului este contestată, atât din punct de vedere procesual, afirmându-se că legitimitatea nu poate însemna mai mult decât „interesul personal de a acționa”[26], cât și al dreptului substanțial, unde ni se spune că „repararea decurge din daună, care este un fapt și nu un drept prealabil”[27].

Și sub aspect terminologic, formula „interes legitim juridicește protejat” a fost criticată pentru că ea nu face decât să asocieze „două elemente dintre care unul se atașează exigențelor prealabile de primire a cererii, iar celălalt exigențelor cerute pentru admiterea ei”[28].

Problema raportului dintre dreptul subiectiv și acțiunea în justiție este cu mult mai complexă și ea excede oarecum preocupării de față. În ce ne privește, credem că legitimitatea intereselor lezate ale victimei este o condiție autonomă a prejudiciului reparabil, soluție care se impune chiar și fără a face o întreagă incursiune în abordările atât de nuanțate ale doctrinei[29]. Câtă vreme, atât proiectele europene de codificare a dreptului răspunderii cât și noul nostru Cod civil prevăd in terminis, condiția de legitimitate a interesului pentru repararea prejudiciului, ea constituie deja un bun câștigat astfel că discuția își pierde din consistență. Dar, odată convenit că legitimitatea interesului trebuie analizată din perspectiva dreptului substanțial, aceeași condiție transpusă în plan procesual devine tot mai discutabilă. Ea ar putea fi distinct examinată doar în anume situații prevăzute de lege, cum este cazul asigurării de dovezi, reglementat de art. 235 C. pr. civ. sau cazurile prevăzute de art. 110 C. pr. civ.: cererea de predare a unui imobil, la împlinirea termenului de locațiune, făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen, cereri pentru executarea la termen a unor obligații prevăzute de text. În rest, legitimitatea rămâne o condiție de fond a dreptului sau interesului invocat în justiție.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Éd. Litec, Paris, 2007, p. 374.

[2] P. Jourdain, Les principes de la responsabilité civile, Éd. Dalloz, 6e édition, Dalloz, Paris, 2003, p. 17.

[3] G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité 2e éd, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1995.

[4] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, Paris, 1999, p. 624.

[5] J. Flour, J.L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 2. Le fait juridique, 13e éd. Éd. Sirey, Paris, 2009, p. 78.

[6] A se vedea Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel, Systèmes d’indemnisation, Éd. Dalloz, 2000.

[7] X. Pradel, Le prejudice dans le droit civil de la responsabilité, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004, p. 85.

[8] X. Pradel, op. cit. p. 123.

[9] J. Hauser, Observations sous Civ. I, 26 martie 1996, Revue trimestrielle de droit civil, 1996, 871.

[10] V.L. Cadiet, Les metamorphoses du préjudice, în Les métamorphoses de la responsabilité, Éd. Presses Universitaires de France, 1998, p. 37.

[11] J. Carbonnier, Droit et passion du droit sous la V-e République, Ed. Flammarion, 1995, p. 122, C. Atias, Le droit de nuire, D. 1997, chron. p. 385.

[12] Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Reflecții privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, pp. 32-50.

[13] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, p. 5.

[14] H. et L. Mazeaud, A. Tunc, Traité théoretique et pratique de la responsabilité civile délictuelle et contractuelle, t. I. 6-e edition, nr. 208, Éd. Montchrestien, 1965.

[15] Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p.298, V.S. Rouxel, Recherche sur la distinction du dommage et du préjudice, thèse, Grenoble, 1994, Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 21 și 86, Aubry et Rau, Responsabilité délictuelle, Éd. Litec, 1989, nr. 10.

[16]X. Pradel, op. cit., nr. 15.

[17] M. Cadiet, Les metamorphoses du prejudice…op. cit. pp. 37-38.

[18] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condițiilor și fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Șansa, București, 1994, p. 36.

[19] Ibidem.

[20] Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 86.

[21] Geneviève Viney, Exposé des motifs, Avant-Projet de reforme du droit des obligations et du droit de la prescription, Rapport à Monsieur Pascal Clément, Garde de Sceaux, Ministre de la Justice, 22 sept. 2005, pp. 141-170, www.lexinter.net.

[22] Art. 2043. Risarcimento per fatto illecito. Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui che ha commesso il fatto a risarcire il danno.

[23] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op.cit., p. 636.

[24] J. Ghestin, Introduction au droit, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1994, nr. 589.

[25] Ph. le Torneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2000, p. 314.

[26] L. Cadiet, Droit judiciaire privé, 2e éd., Éd. Litec, Paris, 1998, nr. 849-851.

[27] L. Cadiet, Le prejudice d’agrément, apud Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1392.

[28] I. Deleanu, op. cit., p. 221.

[29] Pentru detalii, a se vedea I. Deleanu, op. cit., pp. 156-172, 218-224 M. Nicolae, Prescripția extinctivă, Ed. Rosetti, București, 2004, pp. 81-122.

Repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea unui interes was last modified: iunie 20th, 2017 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii