Regimuri matrimoniale europene – soluții privind jurisdicția competentă

I. Introducere

Noile regulamente europene, în materia regimurilor matrimoniale și efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate se aplică începând cu data de 29 ianuarie 2019. Debutul aplicării este un prilej pentru a inventaria unele aspecte care sunt de resortul jurisdicției internațional competente. Primele lecturi critice ale regulamentelor (prezente, deja, în literatura de specialitate) vor fi urmate de problemele pe care le va ridica practica aplicării actelor normative europene. Pe de altă parte, noile reglementări au utilitate în ceea ce privește cooperarea judiciară, pe linia regimurilor matrimoniale și a efectelor patrimoniale ale parteneriatelor. Simplificarea cooperării va fi sprijinită de aplicarea celor două regulamente. Deocamdată, doar o parte dintre statele europene aplică acestor noi prevederi, România nefiind între țările care au agreat cooperarea.

Regulamentul (UE) 2016/1103 se preocupă de aspectele îndeobște tratate în contextul cooperării judiciare în materie civilă și comercială. Competența[1] în cadrul regimurilor matrimoniale este decelată pe culoarul soluțiilor clasice și aduce unele aspecte de noutate. Legea aplicabilă este una dintre cele mai interesante părți din structura Regulamentului, datorită punctelor de legătură pe care le consacră și efectelor mutabilității voluntare a lex causae. Recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor concentrează, în principal, procedurile aferente și motivele pentru care hotărârea străină este refuzată la recunoaștere pe teritoriul forului.

Abordarea aspectelor de jurisdicție este subsumată „claselor” de competență pe care Regulamentul le stabilește și incidentelor procedurale (care prezintă particularități în contextul aplicării actului normativ pe teritoriul statelor membre).

Regimul matrimonial cu element de extraneitate este una dintre zonele de actualitate, datorită complexității și dinamicii relațiilor generate în cadrul cuplurilor internaționale. El este piatra unghiulară a organizării relațiilor dintre soți și are, ca unic izvor căsătoria, fiind considerat carta patrimonială a familiei[2]. Național[3] sau transfrontalier, regimul matrimonial[4] rămâne o instituție de care nu se poate face abstracție, ci, dimpotrivă, complică raporturile de cuplu în viața privată internațională; realitatea transfrontalieră a introdus în ecuație factori care reclamă normative corespunzătoare.

Astăzi, la fel ca odinioară, provocările pe care lansează gestiunea raporturilor patrimoniale de cuplu se află în atenția specialiștilor, iar soluțiile avansate se află sub semnul dezbaterii. Cuvintele ce urmează rămân actuale: „«Le droit international privé des régimes matrimoniaux est un domaine déchiré par les controverses comme un champ de bataille labouré par les balles et les boulets». En effet les divergences sont grandes entre les Etats et les idées directrices n’apparaissent pas toujours clairement[5].

II. Prezentare generală a aspectelor de competență

Premisa valorificată de către legiuitorul european este consolidarea securității juridice, previzibilității și autonomiei părților. Reflectând mobilitatea în creștere a cuplurilor pe durata căsătoriei, Regulamentul propune soluții care să faciliteze „administrarea corectă a justiției” și oferă variante pentru ipostazele litigioase.

Procedurile conexe sunt expresia relației noului Regulament european cu instrumente similare (cu alte regulamente europene) în materii învecinate regimurilor matrimoniale. Realitatea normativă urmează fidel realitatea transfrontalieră: amplificarea interrelaționării între indivizi antrenează soluții care presupun conexiuni necesare între regulamentele europene – așa încât, beneficiul să aparțină soților, printr-o optimă gestionare a raporturilor patrimoniale. Cele două acte normative cu care relaționează noul Regulament sunt anterioare anului 2016 [anul intrării în vigoare a Regulamentului (UE) 2016/1103]. Primul este Regulamentul (UE) nr. 650/2012, care are ca obiect succesiunile internaționale[6]. Cel de al doilea este Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 cu privire la divorț, separarea de drept sau anularea căsătoriei[7].

Apoi, este reglementată ierarhia factorilor de legătură, pentru stabilirea competenței, în acele cazuri în care procedurile conexe nu sunt operaționale. Alegerea forului este la dispoziția părților, în favoarea instanțelor judecătorești din statul membru a cărui lege este aplicabilă sau în favoarea instanțelor judecătorești din statul membru în care s-a încheiat căsătoria. Se prevede că, pentru a acoperi toate situațiile posibile, statul membru în care s-a încheiat căsătoria ar trebui să fie statul membru al autorităților în fața cărora s-a încheiat căsătoria. Declinarea competenței, în mod excepțional, poate fi dispusă, atunci când căsătoria nu poate fi recunoscută, în sensul procedurilor referitoare la regimul matrimonial. Situațiile de denegare de dreptate se rezolvă prin intermediul forum necessitatis, astfel că, este permis unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru, în cazuri excepționale, să se pronunțe cu privire la un regim matrimonial care prezintă o legătură strânsă cu un stat terț. Litispendența evită pronunțarea de hotărâri contradictorii, atunci când, aceeași cauză privind regimul matrimonial, se află pe rolul unor instanțe judecătorești diferite, din țări membre diferite.

III. Tabloul competenței jurisdicționale în Regulamentul (UE) 2016/1103

1. Procedurile conexe în materie de competență jurisdicțională

Două acte normative europene reglementează chestiuni care atrag competența anumitor instanțe de judecată, chiar și pentru aspecte de regim matrimonial: Regulamentul (UE) nr. 650/2012 și Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. Fiecare dintre acestea poate să antreneze, în funcție de situația concretă, judecarea problemelor de regim matrimonial, fie de către instanța sesizată cu probleme succesorale, fie de către instanța investită cu divorțul, separarea de drept sau anularea căsătoriei.

Rezultă că procedurile reglementate de art. 4 și 5 din Regulamentul (UE) 2016/1103 sunt în relație cu două acte normative europene – care, la rândul lor, conferă competență instanțelor pe care le menționează expres, pentru materia succesiunilor și pentru materia divorțului, separării de drept, anulării căsătoriei[8]. Odată ce instanța de judecată este sesizată, conform prevederilor Regulamentului (UE) nr. 650/2012 sau Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, ea are posibilitatea să rețină spre soluționare unele cereri pe care, în mod normal – în cadrul competenței sale – nu le-ar fi putut rezolva.

1.1. Competența în caz de deces al unuia dintre soți (art. 4). „Atunci când o instanță judecătorească dintr-un stat membru este sesizată în materia succesiunii unui soț în temeiul Regulamentului (UE) nr. 650/2012, instanțele judecătorești din statul respectiv sunt competente să se pronunțe cu privire la aspectele privind regimurile matrimoniale care au legătură cu respectiva cauză succesorală”.

Îndeplinirea condițiilor legale atrage competența de soluționare a aspectelor de regim matrimonial de către instanțele judecătorești[9] din statul membru sesizat în materie de succesiune. Este necesar, așadar, ca:

a. instanța inițial sesizată să fie instanța judecătorească dintr-un stat membru;

b. instanța să fie sesizată în materia succesiunii unuia dintre soți.

Odată îndeplinite cumulativ cerințele, operează prorogarea de competență, în favoarea jurisdicției arătate. Este o extindere a competenței doar în ceea ce privește aspectele de regim matrimonial „care au legătură cu respectiva cauză succesorală”. Suntem în prezența unei prorogări legale de competență, întrucât extinderea competențelor are loc în temeiul dispozițiilor legale.

1.2. Competența în caz de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei (art. 5). „Fără a aduce atingere alin. (2), atunci când o instanță judecătorească dintr-un stat membru este sesizată să se pronunțe asupra unei cereri de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, instanțele judecătorești din statul respectiv sunt competente să se pronunțe cu privire la aspectele privind regimul matrimonial care au legătură cu cererea respectivă” [art. 5 alin. (1)].

Prorogarea legală de competență operează în următoarele condiții:

a. instanța care urmează a-și extinde competența este instanța dintr-un stat membru;

b. procedura este pendinte în fața acestei instanțe;

c. obiectul cererii cu care este investită instanța din statul membru este divorțul, separarea de drept sau anularea căsătoriei, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 22011/2003;

d. soții nu au încheiat un acord de alegere a forului, pentru temeiuri specifice de competență.

Alin. (2) prevede posibilitatea ca soții să încheie un acord privind competența în materia regimurilor matrimoniale, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții cu privire la instanța judecătorească sesizată să se pronunțe cu privire la divorț, separarea de drept sau anularea căsătoriei.

Prorogarea convențională de competență este limitată de existența suprapunerii între instanța de judecată sesizată să se pronunțe cu privire la cererea de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei și instanțele menționate în art. 5 alin. (2) lit. a)-d).

Prorogarea prin acordul părților operează atunci când instanța judecătorească sesizată să se pronunțe cu privire la cererea de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei:

– este instanța judecătorească dintr-un stat membru pe al cărui teritoriu reclamantul are reședința obișnuită, cu condiția să fi locuit pe teritoriul acelui stat cel puțin un an, imediat înainte de introducerea cererii [conform Regulamentului (CE) nr. 2201/2003];

– este instanța judecătorească din statul membru de cetățenie a reclamantului, în condițiile în care reclamantul are reședința obișnuită pe teritoriul statului respectiv și a locuit pe teritoriul acestuia cel puțin 6 luni, imediat înainte de introducerea cererii [conform Regulamentului (CE) nr. 2201/2003];

– este sesizată în virtutea art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în caz de conversiune a separării de drept în divorț;

– este sesizată în virtutea art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în caz de competențe reziduale.


[1] În sens larg, „competența” reprezintă aptitudinea recunoscută de lege organelor cu atribuții jurisdicționale de a soluționa anumite litigii sau cereri. Se bucură de competență nu numai instanțele de judecată, dar și alte organe cărora le sunt conferite prerogative jurisdicționale (de pildă, organe arbitrale, organe administrative). Într-un sens mai restrâns, „competența” este aptitudinea instanțelor de judecată de a soluționa anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri (în acest sens, I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol. I – Principii și instituții. Judecata în fața primei instanțe, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 286). Pentru alte definiții, V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I – Teoria generală, Ed. Național, București, 1996, p. 371; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I – Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 486; A. Tabacu, Drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 122.

Competența internațională este numai o fațetă a noțiunii de „competență”, alături de competența internă. Competența internațională este reglementată prin norme incidente în exclusivitate proceselor cu componentă străină. Dacă nu are element de extraneitate, litigiul civil nu va fi internațional, ci intern, guvernat de dreptul procesual civil intern.

Competența internațională, ca aptitudine a instanțelor unui stat de a soluționa un litigiu cu element de extraneitate, se raportează la funcțiunea judiciară privită ca întreg [în acest sens, Gh.-L. Zidaru, Competența instanțelor judecătorești, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 255].

[2] Ph. Malaurie, L. Aynès, Les régimes matrimoniaux, 2e édition, Defrénois, Paris, 2007, p. 7.

[3] Pentru prezentarea regimului matrimonial al străinului în România, a se vedea I. Chelaru, A.-L. Chelaru, Străinii în România. Regim juridic, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 273-277.

[4] Doctrina subliniază că obiectivul regimului matrimonial este stabilirea cadrului relațiilor patrimoniale dintre soți, precum și dintre aceștia și terți (a se vedea E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 102).

[5] H. Gaudemet-Tallon, Les conflits de lois en matière de régimes matrimoniaux: tendances actuelles en droit comparé, Travaux du Comité français de droit international privé, 30-32e année, 1969-1971, 1972, p. 197.

[6] Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor a fost publicat în JO seria L nr. 201 din 27 iulie 2012.

[7] Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești a fost publicat în JO seria L nr. 338 din 23 decembrie 2003.

[8] Pentru o vastă analiză, a se vedea P. Peiteado Mariscal, International jurisdiction in matters of matrimonial property regimes and property consequences of registered partnerships, în Cuadernos de Derecho Transnacional, vol. 9, nr. 1/2017, pp. 308-321.

[9] Termenul „instanță judecătorească” înseamnă „orice autoritate judiciară și toți ceilalți profesioniști și autorități din domeniul juridic care au competență în materia regimurilor matrimoniale, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și acești profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi ascultate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de acestea/aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea: să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind aceleași aspecte” [art. 3 alin. (2)].

Regimuri matrimoniale europene – soluții privind jurisdicția competentă was last modified: februarie 5th, 2019 by Călina Jugastru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii