Refuzul angajatorului de a reintegra salariatul după anularea deciziei de concediere. Executarea silită în natură a obligației de a face în materia raporturilor de muncă. Penalități de întârziere

I. Expunerea datelor speței și a soluției pronunțate

1. Reclamantul O. Al. s-a adresat instanței de executare și a solicitat obligarea angajatorului său, C. N. S.A., în calitatea sa de debitor în dosarul de executare silită, la plata de penalități de întârziere cu privire la neexecutarea obligațiilor stabilite prin titlul executor, reprezentând Sentința civilă nr. 681 din 09.06.2015 a Tribunalului Mureș, începând cu 10 zile de la data comunicării încheierii de încuviințare a executării silite, până la executarea obligației de reintegrare pe postul avut anterior concedierii sale, acela de director de sucursală zonală.

În considerente, a arătat că în temeiul dispozițiilor art. 65 alin. (1) din Codul muncii a fost concediat, de pe acest post invocându-se o pretinsă „reorganizare” a companiei și desființarea postului. A contestat decizia, iar prin sentința civilă nr. 681 din 09.06.2015 din Dosarul nr. 4066/102/2014 al Tribunalului Mureș, rămasă definitivă prin Decizia nr. 38/A/21.01.2016 a Curții de Apel Târgu Mureș, s-a admis acțiunea civilă, s-a dispus anularea deciziei de concediere, iar pârâta a fost obligată la reintegrarea sa pe postul avut anterior concedierii și la plata integrală a tuturor drepturilor salariale, actualizate și indexate, de la 1. 12.2 014, până la momentul reintegrării sale efective.

După rămânerea definitivă a hotărârii, a notificat angajatorul pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor, dar pentru că acesta nu a înțeles să le execute voluntar, a formulat la data de 25.02.2016 o cerere de executare silită, încuviințată de instanța de executare prin încheierea din 08.04.2016, în dosarul nr. 6257/4/2016.

În cadrul dosarului de executarea silită, angajatorul a fost somat să procedeze la reintegrarea reclamantului pe postul și în funcția deținută la data concedierii, acela de director al sucursalei zonale, dar în mod nejustificat, acesta nu s-a conformat. Întrucât, după comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite, debitorul nu a adus la îndeplinire obligația reintegrării, reclamantul a solicitat stabilirea de penalități, în condițiile reglementate prin art. 906 alin. (1) și (2) C. pr. civ.

În apărare, pârâta C.N. S.A. a reiterat susținerile din contestațiile la executare promovate împotriva actelor de executare silită, care au fost respinse: a invocat faptul că în dosarul de executare silită a fost încuviințată numai plata drepturilor salariale, nu și executarea silită a obligației reintegrării reclamantului ; în plus, a susținut că postul deținut de reclamant nu mai figurează în organigramă, astfel că se află în imposibilitate de a-l reintegra.

2. Prin sentința civilă nr. 2376/ 23.02.2018, din dosarul nr. 26524/4/2016, Judecătoria Sectorului 4 București a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâta C.N. S.A.. la plata cu titlu de penalități în cuantum de 500 lei pe fiecare zi de întârziere, de la data pronunțării hotărârii, 23.02.2018, până la executarea integrală a obligației de reintegrare a reclamantului pe postul deținut, potrivit dispozitiilor sentinței civile nr. 681/2015 a Tribunalului Mureș.

Instanța a respins cererea acestuia de a stabili 1% pe zi penalități de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de drepturile salariale, actualizate începând cu data 1.08.2016, până la plata lor efectivă. În motivarea sentinței au fost aduse următoarele argumente:

Reclamantul a formulat cerere de executare silită privind dispozițiile sentinței civile nr. 681/2015 a Tribunalului Mureș înregistrată la 1.03.2016, cererea sa fiind încuviințată prin încheierea pronunțată la 8.04.2016 de Judecătoria Sectorului 4 București. Executorul judecătoresc a emis somația și a comunicat toate documentele pârâtei debitoare, care le-a primit la data de 23.06.2016. Ulterior, a fost înființată succesiv, de două ori, proprirea asupra conturilor pârâtei debitoare pentru recuperarea despăgubirilor civile reprezentând echivalentul drepturilor salariale, fiind executată silit suma totală de 101.419 lei, care a fost eliberată creditorului.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta C.N. S.A. a recunoscut că nu a procedat la reintegrarea reclamantului urmare a anulării deciziei cde concediere cu motivarea că postul nu mai există în organigrama companiei. Instanța a considerat neîntemeiată această apărare, reținând că pârâta și-a încălcat obligația de bună credință în exercitarea dreptului la concediere și a numit fără concurs o altă persoană pe postul de manager la Sucursala județului Mureș.

A fost, de asemenea, înlăturată apărarea pârâtei C.N. S.A.. în sensul că nu s-ar fi cerut executarea silită și a obligației de reintegrare, cu mențiunea că încuviințarea executării silite a vizat întregul titlu executoriu, deci inclusiv această obligație. De altfel, împotriva acestei încheieri, pârâta a formulat și o contestație la executare invocând această apărare, care, însă, a fost respinsă prin sentința civilă 3833 din 15.12.2016 a Judecătoriei Sectorului 4 București, argumentele acestei hotărâri având puterea lucrului judecat.

Constatând faptul că, după comunicarea încuviințării executării silite, la 23.06.2016, pârâta debitoare nu și-a îndeplinit obligația reintegrării reclamantului, instanța a apreciat că sunt întrunite condițiile art. 906 C. pr. civ. și a stabilit penalități de întârziere în sarcina debitoarei. Cu privire la cuantumul acestora la nivelul sumei de 500 lei pe fiecare zi de întârziere – în condițiile în care limitele prevăzute de lege sunt între 100-1.000lei/ zi de întârziere – s-a apreciat că este justificată de perioada de timp (23.06.2016-23.02.2018) care s-a scurs de la data comunicării actelor. În ceea ce privește momentul de la care debitoarea trebuie să achite aceste penalități, s-a dispus de la data pronunțării hotărârii, deoarece nu se pot activa retroactiv, pe perioada în care creditorul a rămas în pasivitate, ci numai de la pronunțarea hotărârii.

În privința respingerii capătului de cerere privind stabilirea penalităților de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de drepturile salariale, instanța apreciat că dispozițiile art. 906 C. pr. civ. se aplică numai în cazul executării silite a obligațiilor de a face sau a nu face, nu și în cazul obligațiilor de a da.

II. Cu privire la legalitatea sentinței civile nr. 2376/ 23.02.2018:

1. Aspecte vizând calificarea obligației angajatorului de reintegrare a salariatului după anularea deciziei de concediere.

a) În primul rând, se impune a preciza faptul că raportul juridic obligațional dintre reclamantul-creditor și pârâta-debitoare este unul de natură contractuală, izvorât dintr-un contract individual de muncă, guvernat de principiile și normele Codului muncii.

Potrivit art. 295 alin. (1) Codul muncii: „Dispozițiile din prezentul Cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul Cod, cu dispozițiile legislative civile”.

Cu privire la acest aspect, în literatura juridică, s-a subliniat faptul că „Dreptul muncii își găsește completarea în dreptul civil, care constituie pentru cel dintâi dreptul comun”[1]. Recent, cu prilejul dezbaterilor ocazionate de intrarea în vigoare a actualului Cod civil, prestigioși autori din domeniul dreptului muncii au remarcat faptul că „(…) legislația muncii – și, în primul rând Codul muncii –, în componenta sa preponderentă de drept privat, este vizată și ea de «litera sau spiritul dispozițiilor de drept civil». Normele dreptului comun au fost considerate drept condiții sine qua non, fiind «împrumutate» de Codul muncii, cu condiția să asigure «respectarea trăsăturilor specifice ale raportului juridic de muncă – astfel cum ele se reflectă în dispozițiile de lege și în principiile dreptului muncii»”[2].

În acest context, s-a apreciat că dispozițiile art. 1166-1170 C. civ., considerate a fi „o adevărată teorie generală a contractelor”, sunt aplicabile și în domeniul contractului individual de muncă, „nefiind potrivnice literei și spiritului Codului legislației muncii”.

În ceea ce privește contractul individual de muncă, dispoziția concedierii salariatului aparține angajatorului, iar dacă aceasta a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, salariatul trebuie repus în situația anterioară prin reintegrarea sa pe postul avut la momentul concedierii și plata tuturor drepturilor de care trebuia să beneficieze, dacă nu ar fi intervenit abuziv, nelegal și netemeinic concedierea sa, potrivit art. 78 Codul muncii.

b) Analizând obligația angajatorului de reintegrare a salariatului după anularea deciziei de concediere, din perspectiva criteriilor de clasificare a obligațiilor civile[3], aceasta se califică ca fiind:

− o obligație de a face deoarece presupune o conduită pozitivă, angajatorul fiind obligat să execute o prestație. Prin reintegrare se apreciază că salariatul nu și-a pierdut niciodată această calitate, iar contractul său de munca a subzistat pe toata aceasta perioadă, producându-și în continuare efectele juridice. Dispoziția reprezintă în fapt reprimirea la muncă a salariatului, astfel că nu trebuie să îmbrace forma scrisă a unei decizii, hotărârea judecătorească fiind suficientă în acest sens.

− o obligație de rezultat, deoarece presupune reintegrarea efectivă a salariatului în postul deținut anterior concedierii, în lipsa unui astfel de rezultat neputându-se reține ca angajatorul și-a îndeplinit obligația stabilită prin hotărârea judecătorească.

− o obligație intuitu personae deoarece nu poate fi îndeplinită decât de către angajtorul-debitor. În lumina dispozitiilor art. 40 Codul muncii, analizând simetric momentul încheierii contractului de muncă și cel al reintegării salariatului după anularea concedierii, organizarea activității, stabilirea sarcinilor de serviciu și a responsabilităților constituie atribute exclusive ale angajatorului, astfel că fără acordul acestuia, salariatul nu poate să își continue actvitatea profesională.

Refuzul reintegrării salariatului reprezintă o încălcare a principiului protecției salariaților, prevăzut de art. 6 din Codul muncii și a principiului bunei-credințe prevăzut de art. 8 din Codul muncii. Prin conduita sa, acesta ignoră caracterul executoriu al hotărârilor judecătorești în materia litigiilor de munca.

c) În cauză, aplicarea penalităților de întârziere a fost justificată de neexecutarea de către angajator a obligației de reintegrare a reclamantului pe postul deținut la momentul concedierii sale. Fiind o obligație intuitu personae, aceasta putea fi îndeplinită numai de către debitor, neexistând posibilitatea executării silite în natură.

Articolul 1.516 alin. (1) C. civ. consacră principiul executării în natură a obligației, stabilind dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. Aceste dispoziții consfințesc principiul priorității executării în natură a obligației, principiu care este aplicabil tuturor obligațiilor, fără a distinge în funcție de obiectul lor. Doar atunci când executarea în natură nu este posibilă, se poate face plata prin echivalent. Dispozițiile art. 1.516 alin. (1) C. civ. se coroborează cu cele ale art. 1.527 C. civ., potrivit cărora „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.

Executarea silită în natură a obligațiilor ce au ca obiect prestația de „a face” este reglementată prin art. 1.528 C. civ. Remarcăm faptul că executarea obligației pozitive de a face ridică de un impediment insurmontabil, și anume că debitorul nu poate fi silit la propriul său fapt, pentru că, altfel, i s-ar cauza o atingere nepermisă a libertății.

Astfel, după cum s-a subliniat în doctrină[4], obligațiile de a face presupun faptul personal al debitorului, astfel că nu pot fi realizate prin executare silită în natură prin mijloace directe, ci numai prin mijloace de constrângere indirectă, prin măsuri asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, determinându-se astfel indirect acțiunea debitorului. Pentru executarea silită în natură a obligațiilor de a face intuitu personae, creditorul poate recurge la procedura execuțională reglementată prin art. 906 C. pr. civ., constând în aplicarea de către instanța de executare, prin încheiere definitivă, a unor penalități, stabilite pe zi de întârziere până la executarea obligației. Acesta este însă un mijloc indirect de constrângere pentru care trebuie declanșată procedura de executare silită.

2. În ceea ce privește natura juridică a penalităților de întârziere aplicate în condițiile art. 906 C .pr. civ. acestea reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului la executarea obligației de a face ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Prin reglementarea penalităților de întârziere se urmărește stimularea debitorului în executarea dispozițiilor unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent de instanța care a pronunțat-o, această etapă fiind considerată ca făcând parte integrantă din „procesul civil”, potrivit articolul 6 din Convenția Europenaă a Drepturilor Omunului[5].

Penalitățile de întârziere se deosebesc esențial de daunele moratorii care sunt datorate de debitor pentru acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin îndeplinirea obligației pecuniare cu întârziere. În acest sens, art. 1.535 C. civ. dispune: „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”.

De la această calificare rezultă că dispozițiile legale aplicabile penalităților de întârziere sunt de strictă aplicare, numai în etapa executării silite, vizând neexecutarea voluntară a obligațiilor de a face sau de a nu face și cu respectarea strictă a normelor de procedură. Inițiativa stabilirii penalităților aparține exclusiv creditorului, cel care este direct interesat în constrângerea debitorului pentru îndeplinirea obligației. Pasivitatea creditorului în formularea acestei cereri poate conduce la prescrierea dreptului acestuia de cere executarea silită a dispozițiilor titlului executor.

În vechiul Cod de procedură civilă, articolul 580³[6] prevedea aplicarea unor amenzi civile, în favoarea statului, pentru neexecutarea obligației cu caracter intuitu personae stabilite în sarcina debitorului[7]. Măsura era una ineficientă deoarece creditorul nu era interesat să apeleze la stabilirea unei sancțiuni în favoarea statului, și nu a sa, sancțiune care ulterior putea fi cuantificată sub o formă globală pentru a fi pusă în executare, urmând ca, după cuantificarea amenzilor, creditorului să i se nască și dreptul la despăgubiri pentru întârzierea în executare sau pentru neexecutarea propriu-zisă. Spre deosebire de amenda civilă, penalitățile de întârziere sunt un nou mijloc de constrângere în interesul creditorului, dat fiind faptul că cel prejudiciat de atitudinea debitorului este creditorul, iar nu statul[8].


[1] Gh. Mohanu, Aplicarea normelor de drept comun în raporturile de muncă, în Revista Română de Drept nr. 11/1968, p. 26.

[2] I. T. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Privire analitică asupra corelației dintre Noul Cod civil și Codul Muncii, în Dreptul nr. 12/2009, p. 11.

[3] L. Pop, Considerații generale cu privire la obligațiile civile, în lucrarea L. Pop, I. Fl. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile conform Noului Cod civil, Ed.Universul juridic, București, 2012, pp. 17, 3033.

[4] S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina lex, București, 2001, pp. 451-452.

[5] În Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Sacaleanu contra României, la pct. 55, se precizează: „Dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătoreasa definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți…”.

[6] Potrivit art. 580³ C. pr. civ., dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanța sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 20 lei la 50 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

[7] Înalta Curte de Casație și de Justiție a României, Secțile Unite, prin decizia nr.3/17 ianuarie 2011, a statuat în sensul că amenda civilă prevăzută de dispozițiile art. 5803 din vechiul Cod de procedură civilă putea fi aplicată debitorului unei obligații de a face cu caracter strict personal doar în cadrul procedurii execuționale ce debutează prin încuviințarea executării silite în condițiile art. 3731 C. pr. civ., prevăzută de art. 387, art. 572 și art. 5802 C. pr. civ.

[8] E. Oprina,V. Bozeșan, Mijloace indirecte de realizare a executării silite, în Revista Română de Executare Silită nr. 1/2015, p. 43.

Refuzul angajatorului de a reintegra salariatul după anularea deciziei de concediere. Executarea silită în natură a obligației de a face în materia raporturilor de muncă. Penalități de întârziere was last modified: ianuarie 6th, 2021 by Lacrima Rodica Boilă

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Lacrima Rodica Boilă

Lacrima Rodica Boilă

Este doctor în drept civil, cu teza „Fundamentele răspunderii civile delictuale în dreptul român”, susținută la Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai”, îndrumător prof. dr. Liviu Pop.
A mai scris: