Reflecții și considerații referitoare la sănătatea și securitatea în muncă

Cauze

La producerea accidentelor de muncă pot contribui și cauze umane, precum inadaptarea funcțională la nivelul mecanismelor psiho-fiziologice datorită unei reactivități deficitare a organelor de simț, unor maladii sau datorită inadaptării profesionale.

De asemenea, pregătirea profesională necorespunzătoare și neinstruirea temeinică pe linie de protecție a muncii pot duce la necunoașterea suficientă a pericolului de accidentare și în sfârșit, dacă se mai adaugă așa-zisa inadaptare socială, în care caz executantul cunoaște pericolul de accident dar nu ia măsuri pentru a-l evita, se epuizează cele mai importante cauze umane de producere a accidentelor de muncă.

Acest ultim grup de cauze face parte din așa-numita motivare negativă a accidentului, care poate fi înțeleasă astfel: cum se explică accidentul, cum poate fi motivat faptul că, în condițiile existente de tehnică a securității muncii, lucrătorul alege între metoda de lucru permisă de normele de protecție a muncii și cea interzisă, pe cea din urmă, deși este conștient de pericolul la care se expune[24].

Deci, cauzele acestea motivale, care conduc la o acțiune cu conținut negativ, sunt în cazul protecției muncii contrare prevederilor normale de protecție a muncii, cunoscute fiind de personalul muncitor prin instruirea sistematică făcută în conformitate cu legislația în vigoare.

Stabilirea acestor cauze poate contribui la găsirea celor mai adecvate mijloace de combatere a actelor de indisciplină, aceasta fiind cea mai frecventă cauză umană de accident de muncă.

Raportare

Orice accident care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situația de persoană dată dispărută sau accidentul de traseu ori de circulație, în condițiile în care au fost implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum și cazul susceptibil de boala profesională sau legată de profesiune va fi comunicat de îndată conducerii persoanei juridice sau persoanei fizice de către conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoștință despre producerea accidentului[25].

Angajatorul are obligația să comunice evenimentele, de îndată, după cum urmează:

– inspectoratelor teritoriale de muncă;

– asiguratorului, evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora[26];

– organelor de urmărire penală, după caz.

Cercetare

După declararea lor, accidentele de muncă sunt supuse cercetării. Cercetarea accidentelor de muncă are ca scop stabilirea împrejurărilor și a cauzelor care au determinat producerea acestora, a reglementărilor legale care nu au fost respectate, a răspunderilor și a măsurilor ce se impun a fi luate pentru prevenirea producerii altor cazuri similare[27].

Cercetarea accidentelor se efectuează de anumite persoane sau de un anumit organ:

– de persoana juridică la care a avut loc accidentul care a antrenat incapacitatea temporară de muncă – în cazul în care accidentul a produs vătămări grave cercetarea se face de către persoana juridică, sub supravegherea Inspectoratului Teritorial de Muncă. Accidentele ușoare, adică cele care necesită doar acordarea primelor îngrijiri medicale sau cele care au produs incapacitate temporară de muncă mai mică de 3 zile, sunt, de asemenea, cercetate în unitate;

– de Inspectoratul Teritorial de Muncă din județul pe teritoriul căruia s-a produs evenimentul – în cazul accidentelor mortale, al situațiilor cu persoane dispărute, al accidentelor care produc invaliditate, al celor colective, în cazul incidentelor periculoase, precum și în cazul accidentelor care au produs invaliditate temporară de muncă;

– de Inspecția Muncii – în cazul accidentelor colective și al incidentelor periculoase, care prezintă un grad ridicat de complexitate[28].

În cazul în care un accident de muncă, apreciat inițial ca determinând incapacitate temporară de muncă are drept consecință finală o invaliditate, organul de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă, constatând acest lucru în urma expertizei, are obligația să anunțe Inspectoratul Teritorial de Muncă în raza căruia s-a produs accidentul, care va face o nouă cercetare în vederea stabilirii dreptului la o pensie de invaliditate.

În situația în care personalul medical care acordă primul ajutor victimei unui accident de muncă consideră că aceasta ar putea deceda ulterior sau constată decesul trebuie să comunice constatarea sa unității unde era încadrat, precum și Inspectoratul Teritorial de Muncă, care la rândul său va efectua o nouă cercetare.

Dacă decesul a survenit chiar la locul de muncă, constatarea lui va fi făcută de medicul legist, care are obligația să înainteze raportul de constatare medico-legală Inspectoratul Teritorial de Muncă care cercetează accidentul.

Conducătorul unității are obligația să numească prin decizie scrisă comisia de cercetare, comisie compusă din trei persoane, din care face parte o persoană cu atribuții în domeniul protecției muncii. Dacă în accident sunt implicate victime angajate la unități diferite, la cercetare pot participa și delegați ai acestora.

De cercetarea accidentului de traseu, urmat de incapacitate temporară de muncă, răspunde conducătorul unității la care este angajată victima.

Persoana juridică sau persoana fizică care nu dispune de personal competent în vederea efectuării cercetării trebuie să apeleze la Inspectoratul teritorial de muncă sau la un agent autorizat să desfășoare activități în domeniul protecției muncii.

Bolile profesionale

Bolile profesionale sunt afecțiuni ale organismului dobândite ca urmare a participării la realizarea unui proces de muncă. Legislația muncii definește boala profesională ca fiind afecțiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenți nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.

Afecțiunile suferite de elevi și studenți în timpul efectuării instruirii practice sunt, de asemenea, boli profesionale. Prin urmare, pentru ca o afecțiune a organismului să fie calificat drept boală profesională, trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiții: să decurgă din exercitarea unei meserii sau profesii; să fie provocată de factori nocivi fizici, chimici, biologici caracteristici locului de muncă sau de suprasolicitări.

În cazul expunerii lucrătorului la factori nocivi, procesul patologic este lent și afectează fie starea generală a organismului, fie anumite aparate sau organe. În multe cazuri, vătămarea produsa este reversibilă. Prin scoaterea bolnavului din mediul nociv și aplicarea unui tratament adecvat, urmările bolii se atenuează sau dispar complet. Factorii nocivi care pot provoca boli profesionale sunt numeroși unii dintre ei fiind bine cunoscuți și studiați din punct de vedere al acțiunii asupra organismului, iar alții apărând odată cu dezvoltarea unor noi tehnologii. În țara noastră este recunoscută boala legată de profesiune, respectiv boala cu determinare multifuncțională, la care unii factori determinanți sunt de natură profesională.

Clasificarea bolilor profesionale

După natura factorului nociv care le-a generat, bolile profesionale se pot clasifica în următoarele grupe:

– intoxicații provocate de inhalarea, ingerarea sau contactul epidermei cu substanțe toxice;

– pneumoconioze provocate de inhalarea pulberilor minerale netoxice;

– boli prin expunere la energie radiantă;

– boli prin expunere la temperaturi înalte sau scăzute;

– boli prin expunere la zgomot și vibrații;

– boli prin expunere la presiune atmosferică ridicată sau scăzută;

– alergii profesionale;

– dermatoze profesionale;

– cancerul profesional;

– boli infecțioase și parazitare;

– boli prin suprasolicitare;

– alte boli (care nu se încadrează în categoriile de mai sus).

După timpul de expunere la acțiunea factorului nociv, există:

– boli cronice, provocate, de regulă, de doze relative mici, dar care acționează timp îndelungat asupra organismului;

– boli acute, generate de o expunere de scurtă durată la acțiunea factorului nociv asupra organismului, dar la doze mari.

După modul de acțiune a factorului nociv asupra organismului se pot distinge:

– boli cu acțiune generală, care afectează întregul organism;

– boli cu acțiune locală, care afectează o parte a organismului, un aparat sau organ.

Factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională

Factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională sunt factori proprii elementelor sistemului de muncă care provoacă, în anumite condiții, accidente de muncă sau boli profesionale. În consecință, problema prevenirii accidentelor și bolilor profesionale se reduce la depistarea și eliminarea sau anihilarea acțiunii acestora. Deoarece factorii de risc se regăsesc la nivelul fiecărui element al sistemului de muncă, măsurile de prevenire vor corespunde la cel puțin dintre aceste elemente.

De exemplu, măsurile de prevenire referitoare la executant au ca scop eliminarea factorilor de risc proprii acestora, generați de lipsa unor aptitudini fizice și psihice corespunzătoare, lipsa cunoștințelor profesionale și de securitate și sănătate în muncă, atitudinea necorespunzătoare față de risc.

O clasificare a factorilor de risc din punctul de vedere al elementului generator distinge:

 Factori de risc proprii executantului:

– acțiuni greșite ale acestuia (executarea defectuoasă a unor operații, nesincronizări, accidentări în afara locului de muncă, căderea de la același nivel prin împiedicare, deplasări, staționări în zone periculoase etc.);

– omisiuni (neefectuarea unor operații, neutilizarea echipamentului de protecție etc.);

– comunicări ce pot provoca accidente.

Factori de risc proprii sarcinii de muncă:

– datorită unui conținut necorespunzător al sarcinii de muncă (operații greșite, procedee de lucru defectuoase etc.);

– din cauza unei sarcini supradimensionate în raport cu capacitatea lucrătorului (solicitare fizică, poziții de lucru forțate, vicioase, solicitare psihică mare etc.).

Factori de risc proprii echipamentelor de muncă,factori de risc mecanic (tăiere, înțepare cu obiecte tăioase sau ascuțite, organe de mașini în mișcare etc.).

Factori de risc termic (contact direct cu suprafețe cu temperatura ridicată, flăcări, flame etc.).

Factori de risc electric (electrocutare prin atingere direct, indirect etc.).

Factori de risc biologic (nedezinfectare, nesterilizare etc.).

Factori de risc proprii mediului de muncă:

– abateri în plan fizic (zgomot, vibrații, noxe chimice, temperatură coborâtă sau ridicată etc.);

– abateri în plan chimic (gaze, vapori toxici sau inflamabili, pulberi în suspensie în aer etc.);

– abateri în plan biologic (bacterii, virusuri, mușcături de animale/insecte etc.).

Factorii de risc nu se manifestă independent, iar evenimentele înregistrate în cazul manifestării riscurilor sunt de multe ori consecințe ale interdependenței dintre ei.

Bibliografie:

– Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene;

– Legea minelor din 1985;

– Legea nr. 319/2006 privind sănătatea și securitatea în muncă;

– Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale;

– Decretul nr. 359/1949 pentru organizarea protecției muncii în Republica Populara Română;

– H.G. nr. 955/2010, pentru modificarea și completarea Normelor metodologice nr. 1425/2006 de aplicare a prevederilor Legea nr. 319/2006;

– Norme metodologice nr. 1425/2006 de aplicare a prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006;

– Norme generale de protecția muncii, OMMSS și al MSF nr. 508/933/2002;

– Ș.V. Stănoiu, Accidentele de muncă și bolile profesionale în legislația R.S. în România, Ed. Academiei R.S. România, București, 1977;

– I.T. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2003;

– A. Țiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Țichindelean, O. Ținca, Dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, București, 2007;

– A. Țiclea, Tratat de dreptul muncii. Legislație. Doctrină. Jurisprudență, ed. a VI-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2012;

– A. Țiclea, C. Tufan, Protecția muncii în România, Ed. Lumina Lex, București, 1997;

– E. Vieriu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Pro Universitaria, București, 2016;

– E. Vieriu, D. Vieriu, Dreptul muncii, Ed. Lucman, București, 2004;

– E. Vieriu, D. Vieriu, Dreptul muncii, Ed. Pro Universitaria, București, 2010;

– https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1446785/ accesat la data de 01.07.2019.


[24] Sănătatea și securitatea în muncă ediție completă, ed. a V-a, Ed. Best Publishing, 2008, p. 28.

[25] Art. 26, lit. g) din Legea nr. 319/2006, Legea securității și sănătății în muncă.

[26] Art. 50 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale.

[27] A. Țiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Țichindelean, O. Ținca, Dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 636.

[28] Idem, p. 637.

Reflecții și considerații referitoare la sănătatea și securitatea în muncă was last modified: septembrie 5th, 2019 by Eufemia Vieriu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Eufemia Vieriu

Eufemia Vieriu

Este conferenţiar univ. dr., doctor în drept, specializarea dreptul muncii şi protecţiei sociale, coordonator de doctorat, avocat.
A mai scris: