Reflecții și considerații referitoare la sănătatea și securitatea în muncă

– să desemneze, din oficiu sau la solicitarea inspectorului de muncă, persoanele care participă la efectuarea controlului sau la cercetarea accidentelor de muncă;

– să ia măsuri pentru a nu se modifica starea de fapt rezultată din producerea unui accident de muncă mortal sau colectiv, în afara cazurilor în care menținerea acestei stări ar genera alte accidente sau avarii cu consecințe grave sau ar periclita viața accidentaților sau a altor angajați;

– să anunțe imediat producerea unor avarii tehnice, evenimente, accidente de muncă sau îmbolnăviri profesionale la inspectoratul teritorial de muncă și organele de urmărire penală competente, potrivit legii;

– să asigure dotarea, întreținerea, verificarea echipamentelor individuale de protecție și a echipamentelor individuale de lucru și să nu permită desfășurarea nici unei activități de către angajații săi fără utilizarea corectă de către aceștia a echipamentului din dotare;

– să acorde, la recomandarea medicului, materiale igienico-sanitare și alimentație de protecție;

– să asigure supravegherea medicală corespunzătoare a riscurilor pentru sănătate la care angajații sunt expuși în timpul lucrului;

– să asigure întocmirea fișei de expunere la riscuri profesionale pentru fiecare angajat expus și completarea acesteia de fiecare dată când se produc schimbări ale procesului de producție;

– să întocmească evidența nominală a angajaților cu handicap și a celor cu vârsta sub 18 ani;

– să întocmească un plan de prevenire și protecție compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice și de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condițiilor de muncă specifice unității[13];

– să asigure și să controleze cunoașterea și aplicarea de către toți lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire și de protecție stabilit, precum și a prevederilor legale în domeniul securității și sănătății în muncă, prin lucrători desemnați, prin propria competență sau prin servicii externe;

– să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru sănătatea și securitatea lucrătorilor;

– să asigure echipamente individuale de protecție;

– să acorde obligatoriu echipament individual de protecție nou, în cazul degradării sau al pierderii calităților de protecție.

Obligațiile angajaților pe linia securității și sănătății în muncă

Legislația de specialitate în vigoare[14] stabilește că fiecare lucrător trebuie să își desfășoare activitatea, în conformitate cu pregătirea și instruirea sa, precum și cu instrucțiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât și alte persoane care pot fi afectate de acțiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.

În mod deosebit, salariații au următoarele obligații[15]:

– să utilizeze corect mașinile, aparatura, uneltele, substanțele periculoase, echipamentele de transport și alte mijloace de producție;

– să utilizeze corect echipamentul individual de protecție acordat și, după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;

– să nu procedeze la scoaterea din funcțiune, la modificarea, schimbarea sau înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale mașinilor, aparaturii, uneltelor, instalațiilor tehnice și clădirilor și să utilizeze corect aceste dispozitive;

– să comunice imediat angajatorului și/sau lucrătorilor desemnați orice situație de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor, precum și orice deficiență a sistemelor de protecție;

– să aducă la cunoștința conducătorului locului de muncă și/sau angajatorului accidentele suferite de propria persoană;

– să coopereze cu angajatorul și/sau lucrătorii desemnați, atât timp cât este necesar pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerințe dispuse de către inspectorii de muncă și inspectorii sanitari pentru protecția sănătății și securității lucrătorilor;

– să coopereze cu angajatorul și/sau cu lucrătorii desemnați, atât timp cât este necesar pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă și condițiile de lucru sunt sigure și fără riscuri pentru securitate și sănătate în domeniul său de activitate;

– să își însușească și să respecte prevederile legislației din domeniul securității și sănătății în muncă și măsurile de aplicare a acestora;

– să dea relațiile solicitate de către inspectorii de muncă și inspectorii sanitari.

Serviciul de medicină a muncii

Medicina muncii este specialitatea medicală care se ocupă cu prevenția, diagnosticarea și managementul bolilor profesionale, a accidentelor de muncă, precum și cu asigurarea sănătății în vederea creșterii productivității la locul de muncă.

Structurile medicale de medicina muncii funcționează potrivit reglementărilor Ministerului Sănătății, activitatea acestora având un caracter predominant preventiv[16].

Serviciul de Medicina Muncii asigură:

– monitorizarea stării de sănătate a angajaților;

– reabilitarea profesională și reorientarea profesională în caz de accident de muncă;

– colaborarea cu medicul de familie al personalului angajat, informarea asupra stării de sănătate;

– monitorizarea afecțiunilor angajaților;

– stabilirea aptitudinilor pentru ocuparea locului de muncă conform profesiei și funcției;

– comunicarea riscului profesional către toți factorii implicați în procesul muncii;

– consilierea angajatorului privind adaptarea muncii la caracteristicile psiho-fiziologice ale angajatului;

– consilierea angajatorului pentru fundamentarea strategiei de sănătate și securitate la locul de muncă.

Codul Muncii prevede că angajatorii au obligația să asigure salariaților accesul la servicii medicale care pot fi organizate de către angajator sau asigurat de o asociație patronală. Rolul determinant în cadrul acestui serviciu îl are medicul de medicina muncii. El este salariat atestat în profesia sa, titular al unui contract de muncă, încheiat cu un angajator sau cu o asociație patronală.

Cu privire la supravegherea stării de sănătate a salariaților, medicul de medicină a muncii are următoarele atribuții:

– efectuează examinări medicale la încadrarea în muncă, de adaptare, periodice, la reluarea muncii și la încetarea activității profesionale în respectivul loc de muncă;

– coordonează monitorizarea biologică a expunerii profesionale și a efectelor biologice consecutive expunerii, după o prealabilă selecție a celor mai adecvate teste, pe baza parametrilor de sensibilitate, specificitate și a valorii lor predictive;

– ține evidența și supraveghează bolile profesionale, bolile legate de profesie și supraveghează bolile cronice în relație cu munca;

– declară cazurile de boli profesionale, conform metodologiei aprobate de Ministerul Sănătății;

– înregistrează bolile legate de profesie, conform metodologiei elaborate de Ministerul Sănătății;

– stabilește aptitudinile în muncă, cu ocazia oricărei examinări medicale[17].

Accidentele de muncă

Accidentul de muncă reprezintă vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfășoară activitatea și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile, invaliditate ori deces[18].

Primul element al definiției accidentului de muncă este locul producerii acestuia[19]. Al doilea element important este rezultatul medical al accidentului, respectiv vătămarea violentă a organismului, cum ar fi: o leziune acută asupra corpului uman (arsură, contuzie, plagă, entorsă, luxație, fractură, inflamații, înțepături etc.) Al treilea element important îl constituie calitatea de angajat pe care o deține subiectul accidentului.

În ceea ce privește calitatea persoanei vătămate, aceasta trebuie să fie, după caz, lucrător; persoană aflată în vizită în întreprindere și/sau unitate, cu permisiunea angajatorului; persoană care îndeplinește sarcini de stat sau de interes public; persoană care acționează, din proprie inițiativă, pentru salvarea de vieți omenești sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenință avutul public și privat; persoană care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecționare a pregătirii profesionale[20].

Clasificare

Accidentele de muncă se pot clasifica după mai multe criterii, axate în special pe consecințele generale sau numărul persoanelor afectate:

1. În raport cu urmările produse, accidentele de muncă se clasifică în:

– accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile calendaristice consecutive – acest tip de accident este definit în sensul întreruperii activității lucrătorului pe o anumită perioadă, cu o durată de cel puțin 3 zile calendaristice consecutive, confirmată prin certificatul medical ca fiind urmare a accidentului produs. În cazul în care accidentatul și-a reluat activitatea după o perioadă de incapacitate temporară de muncă și, ulterior, apar consecințe asupra stării victimei, confirmate prin act medical ca fiind urmare a accidentului suferit, accidentatul va beneficia în continuare de drepturile ce decurg dintr-un accident de muncă[21];

– accidente care produc invaliditate – sunt definite prin pierderea totală sau parțială a capacității de muncă, confirmată prin decizia de încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele medicale în drept. Accidentul va fi declarat cu invaliditate numai după emiterea deciziei de către organele medicale, chiar dacă infirmitatea este evidentă din momentul producerii;

– accidente mortale (inclusiv când decesul intervine după un interval de timp, dacă acesta este confirmat, în baza unui act medico-legal, ca fiind sub aspect cauzal urmării accidentului suferit).

Dintr-o altă perspectivă, sub aspectul gravității, se distinge între un accident propriu-zis și un accident ușor, respectiv cel din urmă se referă la evenimentul survenit în condițiile prevăzute de normele legale pentru accidentele de muncă, dar care are drept consecință numai leziuni superficiale[22].

Potrivit legii, sunt considerate accidente de muncă și accidentele produse în următoarele împrejurări[23]:

– accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere și/sau unitate, cu permisiunea angajatorului;

– accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, în țară sau în afara granițelor țării, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

– accidentul survenit în cadrul activităților cultural-sportive organizate, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor activități;

– accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă pentru salvarea de vieți omenești;

– accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenință avutul public și privat;

– accidentul cauzat de activități care nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceștia, în timpul programului de muncă, și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului;

– accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul și pe traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de angajator și invers;

– accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de muncă;

– accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la care este încadrată victima, ori de la orice alt loc de muncă organizat de acestea, la o altă persoană juridică sau fizică, pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă, pe durata normală de deplasare;

– accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecție sau orice alt echipament pus la dispoziție de angajator, dacă se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la locul de muncă la ieșirea din întreprindere sau unitate și invers;

– accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a avut loc în locuri organizate de angajator, precum și în timpul și pe traseul normal spre și de la aceste locuri;

– accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau de persoane fizice române, delegați pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afara granițelor țării, pe durata și traseul prevăzute în documentul de deplasare;

– accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări și servicii pe teritoriul altor țări, în baza unor contracte, convenții sau în alte condiții prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice române cu parteneri străini în timpul și din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;

– accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecționare a pregătirii profesionale, în timpul și din cauza efectuării activităților aferente stagiului de practică;

– accidentul determinat de fenomene sau calamități naturale, cum ar fi furtună, viscol, cutremur, inundație, alunecări de teren, trăsnet (electrocutare), dacă victima se afla în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;

– dispariția unei persoane, în condițiile unui accident de muncă și în împrejurări care îndreptățesc presupunerea decesului acesteia;

– accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni.


[13] Art. I pct. 6 din H.G. nr. 955/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice nr. 1425/2006 de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006.

[14] Art. 22 din Legea nr. 319/2006 privind sănătatea și securitatea în muncă.

[15] E. Vieriu, op. cit., 2016, p. 347.

[16] Art. 33 alin (1) din Norme generale de protecția muncii, OMMSS și al MSF nr. 508/933/2002.

[17] A. Țiclea, Tratat de dreptul muncii. Legislație. Doctrină. Jurisprudență, ed. a VI-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 607.

[18] Art. 5, lit. g) din Legea nr. 319/2006, Legea securității și sănătății în muncă.

[19] E. Vieriu, D. Vieriu, Dreptul muncii, Ed. Lucman, București, 2004, p. 417.

[20] E. Vieriu, op. cit., p. 354.

[21] Ș.V. Stănoiu, Accidentele de muncă și bolile profesionale în legislația R.S. în România, Ed. Academiei R.S. România, București, 1977, p. 147.

[22] I.T. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2003, pp. 196-198.

[23] E. Vieriu, D. Vieriu, Dreptul muncii, Ed. Pro Universitaria, București, 2010, pp. 611-612.

Reflecții și considerații referitoare la sănătatea și securitatea în muncă was last modified: octombrie 31st, 2019 by Eufemia Vieriu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii