Reflecţii şi consideraţii privind accidentele de muncă

Noțiune

La nivel european, EUROSTAT definește accidentul de muncă drept un eveniment de scurtă durată care survine în cursul unei activități profesionale și care determină un prejudiciu fizic sau psihologic[1].

Accidentul de muncă reprezintă vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfășoară activitatea și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile, invaliditate ori deces[2].

Primul element al definiției accidentului de muncă este locul producerii acestuia[3]. Al doilea element important este rezultatul medical al accidentului, respectiv vătămarea violentă a organismului, cum ar fi: o leziune acută asupra corpului uman (arsură, contuzie, plagă, entorsă, luxație, fractură, inflamații, ȋnțepături etc.) Al treilea element important ȋl constituie calitatea de angajat pe care o deține subiectul accidentului. În ceea ce privește calitatea persoanei vătămate, aceasta trebuie să fie, după caz, lucrător; persoană aflată în vizită în întreprindere și/sau unitate, cu permisiunea angajatorului; persoană care îndeplinește sarcini de stat sau de interes public; persoană care acționează, din proprie inițiativă, pentru salvarea de vieți omenești sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenință avutul public și privat; persoană care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecționare a pregătirii profesionale[4].

Clasificare

Accidentele de muncă se pot clasifica după mai multe criterii, axate în special pe consecințele generale sau numărul persoanelor afectate:

1. În raport cu urmările produse, accidentele de muncă se clasifică în:

– accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile calendaristice consecutive – acest tip de accident este definit în sensul întreruperii activității lucrătorului pe o anumită perioadă, cu o durată de cel puțin 3 zile calendaristice consecutive, confirmată prin certificatul medical ca fiind umare a accidentului produs. În cazul în care accidentatul și-a reluat activitatea după o perioadă de incapacitate temporară de muncă și, ulterior, apar consecințe asupra stării victimei, confirmate prin act medical ca fiind urmare a accidentului suferit, accidentatul va beneficia în continuare de drepturile ce decurg dintr-un accident de muncă[5];

– accidente care produc invaliditate – sunt definite prin pierderea totală sau parțială a capacității de muncă, confirmată prin decizia de încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele medicale în drept. Accidentul va fi declarat cu invaliditate numai după emiterea deciziei de către organele medicale, chiar dacă infirmitatea este evidentă din momentul producerii;

– accidente mortale (inclusiv când decesul intervine după un interval de timp, dacă acesta este confirmat, în baza unui act medico-legal, ca fiind sub aspect cauzal urmării accidentului suferit).

2. În raport cu numărul persoanelor accidentate:

– accidente care afectează una sau două persoane;

– accident colectiv – când sunt accidentate cel puțin 3 persoane în același timp și din aceeași cauză, în cadrul aceluiași eveniment.

3. În funcție de caracterul accidentului se disting:

– accident de muncă;

– accident în afara muncii – când nu se încadrează în dispozițiile legele spre a fi considerat accident de muncă.

Dintr-o altă perspectivă, sub aspectul gravității, se distinge între un accident propriu-zis și un accident ușor, respectiv cel din urmă se referă la evenimentul survenit în condițiile prevăzute de normele legale pentru accidentele de muncă, dar care are drept consecință numai leziuni superficiale[6].

Potrivit legii, sunt considerate accidente de muncă și accidentele produse în următoarele împrejurări[7]:

– accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere și/sau unitate, cu permisiunea angajatorului;

– accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, în țară sau în afara granițelor țării, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

– accidentul survenit în cadrul activităților cultural-sportive organizate în timpul și din cauza îndeplinirii acestor activități;

– accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă pentru salvarea de vieți omenești;

– accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenință avutul public și privat;

– accidentul cauzat de activități care nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de acetia, în timpul programului de muncă, și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului;

– accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul și pe traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de angajator și invers;

– accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de muncă;

– accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la care este încadrată victima, ori de la orice alt loc de muncă organizat de acestea, la o altă persoană juridică sau fizică, pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă, pe durata normală de deplasare;

– accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecție sau orice alt echipament pus la dispoziție de angajator, dacă se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la locul de muncă la ieșirea din întreprindere sau unitate și invers;

– accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a avut loc în locuri organizate de angajator, precum și în timpul și pe traseul normal spre și de la aceste locuri;

– accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau de persoane fizice române, delegați pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afara granițelor țării, pe durata și traseul prevăzute în documentul de deplasare;

– accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări și servicii pe teritoriul altor țări, în baza unor contracte, convenții sau în alte condiții prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice române cu parteneri străini în timpul și din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;

– accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecționare a pregătirii profesionale, în timpul și din cauza efectuării activităților aferente stagiului de practică;

– accidentul determinat de fenomene sau calamități naturale, cum ar fi furtună, viscol, cutremur, inundație, alunecări de teren, trăsnet (electrocutare), dacă victima se afla în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;

– dispariția unei persoane, în condițiile unui accident de muncă și în împrejurări care îndreptățesc presupunerea decesului acesteia;

– accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni.

Cauzele accidentelor în procesul de muncă

La producerea accidentelor de muncă pot contribui și cauze umane, precum inadaptarea funcțională la nivelul mecanismelor psiho-fiziologice datorită unei reactivități deficitare a organelor de simț, unor maladii sau datorită inadaptării profesionale.

De asemenea, pregătirea profesională necorespunzătoare și neinstruirea temeinică pe linie de protecție a muncii pot duce la necunoașterea suficientă a pericolului de accidentare și în sfârșit, dacă se mai adaugă așa-zisa inadaptare socială, în care caz executantul cunoaște pericolul de accident, dar nu ia măsuri pentru a-l evita, se epuizează cele mai importante cauze umane de producere a accidentelor de muncă.

Acest ultim grup de cauze face parte din așa-numita motivare negativă a accidentului, care poate fi înțeleasă astfel: cum se explică accidentul, cum poate fi motivat faptul că, în condițiile existente de tehnică a securității muncii, lucrătorul alege între metoda de lucru permisă de normele de protecție a muncii și cea interzisă, pe cea din urmă, deși este conștient de pericolul la care se expune[8].

Deci, cauzele acestea motivale, care conduc la o acțiune cu conținut negativ, sunt în cazul protecției muncii contrare prevederilor normale de protecție a muncii, cunoscute fiind de personalul muncitor prin instruirea sistematică făcută în conformitate cu legislația în vigoare.

Stabilirea acestor cauze poate contribui la găsirea celor mai adecvate mijloace de combatere a actelor de indisciplină, aceasta fiind cea mai frecventă cauză umană de accident de muncă.

Ea stă la baza unui capitol special al etimologiei accidentului de muncă, care are o structură complexă, constând dintr-o situație externă, care a dus la încălcarea prevederilor normelor de protecție a muncii și din factorul intern legat de conduita nedisciplinată.

Pentru a traduce în concret investigațiile acestor factori de motivare în cadrul întreprinderilor, organele ce desfășoară activitatea de protecție a muncii trebuie să aplice cu mare răspundere o serie de procedee, cum sunt: anchetele tehnice, convorbiri și observații directe asupra comportării lucrătorilor la locul de muncă, judecarea factorilor de situație considerați ca factori care condiționează adaptarea conduitei permise sau a celei interzise în procesul muncii, factori absolut necesari atât pentru luarea măsurilor de prevenire a accidentelor de muncă, cât și pentru stabilirea răspunderilor în caz de nerespectare[9].

Raportarea accidentelor de muncă

Orice accident care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în timpul procesului de muncă ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situația de persoană dată disparută sau accidentul de traseu ori de circulație, în condițiile în care au fost implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum și cazul susceptibil de boala profesională sau legată de profesiuneva fi comunicat de îndată conducerii persoanei juridice sau persoanei fizice de către conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoștință despre producerea accidentului[10].

Angajatorul are obligația să comunice evenimentele, de îndată, după cum urmează:

– inspectoratelor teritoriale de muncă;

– asiguratorului, evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora[11];

– organelor de urmărire penală, după caz.

Comunicarea făcută va trebui să se refere obligatoriu la următoarele date:

– denumirea persoanei juridice sau fizice la care s-a produs accidentul;

– adresa și numerele de telefon;

– locul ȋn care s-a produs accidentul;

– data și ora producerii accidentului, iar ȋn caz de accident mortal, ora decesului;

– datele personale ale victimei;

– ȋmprejurările producerii accidentului și cauzele prezumtive;

– consecințele accidentului;

– unitatea medicală cu paturi ȋn care a fost internat accidentatul;

– datele personale și funcția persoanei care face comunicarea;

– data exactă a comunicării[12].

În cazul în care accidentatul sau unul dintre accidentați este încadrat în muncă în altă unitate, conducătorul unității unde a survenit accidentul trebuie să-l anunțe și pe conducătorul respectivei unități.

Când accidentul de muncă s-a produs în afara unității, în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu de către conducătorii mijloacelor de transport și de însoțitorii acestora sau în timpul deplasării pe drumurile publice, de la un loc de muncă la altul, organele Ministerului de Interne au obligația să anunțe Inspectoratul de Stat pentru Protecția Muncii, organele procuraturii și pe conducătorul unității în care este încadrat în muncă cel accidentat.

Conducătorii unităților, precum și cei ai proceselor de muncă, au obligația să asigure menținerea stării de fapt rezultată din producerea accidentului de muncă (colectiv, mortal, cauzator de invaliditate), exceptând cazurile în care menținerea acestei stări poate cauza alte accidente, poate periclita viața sau sănătatea accidentaților sau securitatea organizației.

În astfel de situații starea de fapt poate fi modificată, dar doar după ce au fost făcute schițe ale locului unde s-a produs accidentul și fotografii sub supravegherea conducătorului unității sau a înlocuitorului său, aceștia urmând să le predea Inspectoratului de Stat pentru Protecția Muncii[13].

Potrivit dispozițiilor legale, declararea, precum și cercetarea și evidența accidentelor de muncă, au caracter obligatoriu[14].

Întrucât în lege nu se face referire la modalitatea în care se poate face comunicarea producerii accidentului, se poate utiliza orice mijloc, important este doar ca aceasta să fie concomitentă momentului în care s-a produs accidentul. Doar așa angajatorul va putea lua măsurile necesare urgente ce se impun în funcție de gravitatea accidentului, precum chemarea medicului, anunțarea salvării, trimiterea unei echipe specializate în salvări, etc., limitând în acest fel proporția sau efectele accidentului de muncă[15].

Inspectoratul Teritorial de Muncă pe raza căruia a avut loc evenimentul va comunica Inspecției Muncii[16]:

– incidentul periculos;

– evenimentul care a avut ca urmare un deces;

– evenimentul care a avut ca urmare un accident colectiv;

– evenimentul care a avut ca urmare un accident urmat de invaliditate evidentă;

– evenimentul care a avut ca urmare un accident urmat de invaliditate;

– evenimentul care a avut ca urmare dispariția unei/unor persoane.

Cercetarea accidentelor de muncă

După declararea lor, accidentele de muncă sunt supuse cercetării. Cercetarea accidentelor de muncă are ca scop stabilirea împrejurărilor și a cauzelor care au determinat producerea acestora, a reglementărilor legale care nu au fost respectate, a răspunderilor și a măsurilor ce se impun a fi luate pentru prevenirea producerii altor cazuri similare[17].

Cercetarea accidentelor se efectuează de anumite persoane sau de un anumit organ:

– de persoana juridică la care a avut loc accidentul care a antrenat incapacitatea temporară de muncă – în cazul în care accidentul a produs vătămări grave cercetarea se face de către persoana juridică, sub supravegherea Inspectoratului Teritorial de Muncă. Accidentele ușoare, adică cele care necesită doar acordarea primelor îngrijiri medicale sau cele care au produs incapacitate temporară de muncă mai mică de 3 zile, sunt, de asemenea, cercetate în unitate;

– de Inspectoratul Teritorial de Muncă din județul pe teritoriul căruia s-a produs evenimentul – în cazul accidentelor mortale, al situațiilor cu persoane dispărute, al accidentelor care produc invaliditate, al celor colective, în cazul incidentelor periculoase, precum și în cazul accidentelor care au produs invaliditate temporară de muncă;

– de Inspecția Muncii – în cazul accidentelor colective și al incidentelor periculoase, care prezintă un grad ridicat de complexitate[18].

În cazul în care un accident de muncă, apreciat inițial ca determinând incapacitate temporară de muncă, are drept consecință finală o invaliditate, organul de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă, constatând acest lucru în urma expertizei, are obligația să anunțe Inspectoratul Teritorial de Muncă în raza căruia s-a produs accidentul, care va face o nouă cercetare în vederea stabilirii dreptului la o pensie de invaliditate.

În situația în care personalul medical care acordă primul ajutor victimei unui accident de muncă consideră că aceasta ar putea deceda ulterior sau constată decesul trebuie să comunice constatarea sa unității unde era încadrat, precum și Inspectoratul Teritorial de Muncă, care la rândul său va efectua o nouă cercetare.

Dacă decesul a survenit chiar la locul de muncă, constatarea lui va fi făcută de medicul legist, care are obligația să înainteze raportul de constatare medico-legală Inspectoratul Teritorial de Muncă care cercetează accidentul.

Conducătorul unității are obligația să numească prin decizie scrisă comisia de cercetare, comisie compusă din trei persoane, din care face parte o persoană cu atribuții în domeniul protecției muncii. Dacă în accident sunt implicate victime angajate la unități diferite, la cercetare pot participa și delegați ai acestora.

De cercetarea accidentului de traseu, urmat de incapacitate temporară de muncă, răspunde conducătorul unității la care este angajată victima.

Persoana juridică sau persoana fizică care nu dispune de personal competent în vederea efectuării cercetării trebuie să apeleze la Inspectoratul Teritorial de Muncă sau la un agent autorizat să desfășoare activități în domeniul protecției muncii.

Dosarul de cercetare va cuprinde[19]:

– opisul actelor aflate în dosar;

– procesul-verbal de cercetare;

– nota de constatare la fața locului, încheiată imediat după producerea evenimentului de către inspectorul de muncă, în cazul evenimentelor care se cercetează de către inspectorul teritorial de muncă /Inspecția Muncii, conform competențelor, sau de către lucrătorul desemnat/serviciile de prevenire și protecție, în cazul evenimentelor a căror cercetare intră în competența angajatorului, și semnată de către angajator/reprezentantul său legal, care va cuprinde precizări cum ar fi poziția victimei, existența sau inexistența echipamentului individual de protecție, starea echipamentelor de muncă, modul în care funcționau dispozitivele de protecție, închiderea fișei individuale de instructaj prin barare și semnătură, ridicarea de documente sau prelevarea de probe;

– schițe și fotografii referitoare la eveniment;

– declarațiile accidentaților, în cazul evenimentului urmat de incapacitate temporară de muncă sau de invaliditate;

– declarațiile martorilor și ale oricăror persoane care pot contribui la elucidarea împrejurărilor și a cauzelor reale producerii evenimentului;

– copii ale actelor și documentelor necesare pentru elucidarea împrejurărilor și a cauzelor reale ale evenimentului;

– copii ale fișei de expunere la riscuri profesionale și ale fișei de aptitudine, întocmite conform legii;

– copii ale contractelor individuale de muncă ale victimelor;

– copii ale fișelor de instruire individuală din domeniul securității și sănătății în muncă ale victimelor, în caz de deces aceste fișe se vor anexa în original;

– concluziile raportului de constatare medico-legală, în cazul accidentului mortal;

– copie a hotărârii judecătorești prin care se declară decesul, în cazul persoanelor date dispărute;

– copie a deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate, în cazul accidentului urmat de invaliditate;

– copie a certificatelor de concediu medical, în cazul accidentului urmat de incapacitate temporară de muncă;

– actul emis de unitatea sanitară care a acordat asistența medicală de urgență, din care să rezulte data, ora când accidentatul s-a prezentat pentru consultație și diagnosticul, în cazul accidentelor de traseu;

– copie a procesului-verbal de cercetare la fața locului, încheiat de serviciile poliției rutiere, în cazul accidentelor de circulație pe drumurile publice.


[1] E. Vieriu, D. Vieriu, Dreptul muncii, Ed. Pro Universitaria, București, 2010, p. 610.

[2] Legea nr. 319/2006, Legea securității și sănătății în muncă, art. 5 lit. g).

[3] E. Vieriu, D. Vieriu, Dreptul muncii, Ed. Lucman, București, 2004, p. 417.

[4] E. Vieriu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Pro Universitaria, București, 2016, p. 354.

[5] Ș.V. Stănoiu, Accidentele de muncă și bolile profesionale în legislația R.S. în România, Ed. Academiei R.S. România, București, 1977, p. 147.

[6] I.T. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii volumul II, Ed. Lumina Lex, București, 2003, pp. 196-198.

[7] E. Vieriu, D. Vieriu, Dreptul muncii…, op. cit., pp. 611-612.

[8] Sănătatea și securitatea în muncă ediție completă, ed. a V-a, Ed. Best Publishing, 2008, p. 28.

[9] Idem, p. 29.

[10] Legea nr. 319/2006, Legea securității și sănătății în muncă, art. 26 lit. g).

[11] Legea nr. 346/2002, privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, art. 50.

[12] E. Vieriu, D. Vieriu, Dreptul muncii, Ed. Lucman, București, 2004, p. 419.

[13] Ș.V. Stănoiu, op. cit., p. 34.

[14] Idem, p. 33.

[15] A. Țiclea, C. Tufan, Protecția muncii în România, Ed. Lumina Lex, București 1997, p. 148.

[16] Legea nr. 319/2006, Legea securității și sănătății în muncă, art. 112 alin. (1).

[17] A. Țiclea, A. Popescu, C. Tufan, M. Țichindelean, O. Ținca, Dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 636.

[18] Idem, p. 637.

[19] E. Vieriu, Tratat de dreptul muncii…, op. cit., p. 357.

Reflecții și considerații privind accidentele de muncă was last modified: iulie 19th, 2019 by Eufemia Vieriu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii