Reflecţii privind soluțiile codului civil în materia reparării prejudiciilor nepatrimoniale. Drept comparat

Abstract

Abstract
The repair of moral damages is the subject of a classic civil law controversy, recording opinions
expressed in a comprehensive register, from the rejection of the idea of „repairing the irreparable” to
hostile reactions when the legal system admits the sanction of moral damages and further to ones of
the most pathetic pleas where the legal framework tolerates them.
Nevertheless, the regulation of reparation for these damages provided by the current Civil Code
is undoubtedly a sign of progress, which is considered, in our opinion, as being perfectible. The
present study aims at examining the solutions provided for non-patrimonial damages by the new
legal provisions and at making proposals on both the legal terminology and the solutions for this
matter, in harmony with other European codifications and independent of the legal protection of
non-patrimonial subjective rights.
Keywords: moral damages, non-patrimonial rights, moral values, personality

 

 

1. O temă mereu actuală

Reparabilitatea daunelor morale este una dintre controversele clasice ale oricărui sistem de drept, indiferent dacă o consacră, o respinge sau, de cele mai multe ori, nu-i oferă soluții coerente, lăsând loc unor dispute doctrinare și jurisprudențiale nesfârșite.

Privită în evoluția sa, controversa a înregistrat opinii exprimate într-un registru amplu, de la reacții ostile, motivate pe imposibilitatea de „reparare a ireparabilului”, la pledoarii dintre cele mai convingătoare, acolo unde jurisprudența s-a dovedit a fi reticentă. Progresele în elucidarea ei sunt relative, iar soluțiile legislative rămân mereu discutabile, pentru că discuția privește o zonă delicată în substanța ei, cea care privește valorile personalității umane, unde sensibilitățile omenești, prin definiție subiective și nesusceptibile de cuantificare, nu pot fi prinse în standardele obișnuite pe care le presupune normativitatea juridică. Pe de altă parte, dreptul civil al unui nou mileniu, dominat de mișcarea mondială de protecție a drepturilor și libertăților fundamenatele ale omului, nu poate rămâne indiferent în fața agresiunilor morale tot mai rafinate, într-o societate din ce în ce mai complicată.

Dacă asimilarea prejudiciul moral celui patrimonial antrenează o serie de impedimente, legate de faptul că valorile morale ale persoanei nu pot fi prețuite și nici compensate, un alt remediu pentru situația injustă în care este pusă victima, va trebui totuși identificat.

2. Dreptul aplicabil

 Până la apariția actualului Cod civil, repararea daunelor morale s-a făcut prin raportare la art. 998 din Codul civil de la 1864, instanțele reținând că principiul reparării prejudiciului nu distinge între natura acestuia, ceea ce face aplicabilă regula de interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

În ideea unificării celor două răspunderi civile (delictuală și contractuală), actualul Cod civil definește cele două răspunderi în cadrul unor dispoziții generale (art. 1349-1350 C. civ.), după modelul Codului civil din Quebec. Spre deosebire însă de reglementarea luată ca model, care, la art. 1457 CCQ dispune că „cel care răspunde de prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa este ținut să repare orice prejudiciu, corporal, moral sau material” (s.n.), art. 1349 alin. (2) din Codul nostru civil prevede că „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire (este vorba de îndatorirea de a nu aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altora, (imperativ moral exprimat de adagiul alterum non laedere) răspunde de toate prejudiciile” (s.n.)[1].

Aceeași lacună o regăsim în textul de la art. 1357 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.

În materia răspunderii contractuale însă, potrivit art. 1531 alin. (3) C. civ. „creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial”. Concomitent, o serie de legi speciale trimit la răspunderea civilă pentru daune morale.

În aceste condiții, o întrebare esențială pentru materia prejudiciilor morale este aceea dacă, în noul context normativ, se va mai putea invoca răspunderea pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 raportat la art. 1349 C. civ. pentru celelale prejudicii morale, diferite de cele cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale.

În tăcerea legii, s-ar putea susține că și sub actuala reglementare operează interpretarea tradițională a art. 998 din vechiul Cod civil, și că, drept urmare, art. 1357 C. civ. trebuie tot astfel aplicat, ca drept comun al răspunderii pentru fapta proprie, urmând să considerăm că cele două texte normative privind prejudiciile morale cauzate de încălcarea drepturilor nepatrimoniale, prejudiciile corporale și cele prin ricoșeu privind pretium affectionis, să fie considerate reglementări speciale. Prin urmare, ori de câte ori este vorba de prejudicii cauzate într-un alt mod decât cele pentru care Codul civil prevede soluțiile speciale, ar urma să se aplice dispozițiile de la art. 1357 C. civ.

Ce s-ar opune acestei interpretări a textelor?

Mai întâi, voința explicită a legiuitorului, a cărui tăcere, in casu, nu are a fi evaluată în alt sens decât cel literal. În condițiile în care discuția privitoare la distincția dintre cele două feluri de prejudicii este una clasică, nu s-ar putea crede că noul legiuitor ar fi lăsat să opereze, prin inerție, aceeași interpretare și în cazul noului text. Altfel spus, dacă într-adevăr ar fi considerat că prevederile răspunderii delictuale pot fi aplicabile deopotrivă celor două feluri de prejudicii, nimic nu l-ar fi oprit s-o prevadă expres.

Dar, deosebit de apelul la logică în susținerea acestei interpretări, avem în vedere și două argumente de text:

– când în cadrul altor prevederi a fost nevoie să se distingă între cele două feluri de prejudicii, legiuitorul s-a referit la  „despăgubirile sau, după caz, reparația patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial” (art. 253 alin. 4), sugerând caracterul excepțional al unei astfel de despăgubiri;
– aceeași distincție este reluată la art. 1391 alin. 1 C. civ. potrivit căruia „în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială”, formulă care, deși oarecum improprie, așa cum o să arătăm în cele ce urmează, vizează  despăgubirile pentru prejudiciile corporale.

Noile texte normative n-ar fi trebuit să lase locul unei astfel de întrebări, într-o chestiune esențială pentru răspunderea civilă delictuală, atât de prezentă în doctrina și jurisprudența de pretutindeni. Teoretic, două erau opțiunile legiuitorului român în această problemă: fie să admită principiul reparației prejudiciului, indiferent de natura sa patrimonială sau morală, fie să prevadă că reparația prejudiciilor morale  are loc doar în cazurile prevăzute de lege, așa cum dispune, de exemplu, Codul civil italian[2]. Chiar dacă art. 1391 C. civ. este plasat în secțiunea privind „repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale”, ceea ce înseamnă că este vorba de despăgubiri pentru vătămarea integrității corporale sau a sănătății, precum și pentru faptele prevăzute de art. 253 C. civ., era nevoie de o normă expresă care să facă explicită voința legiuitorului roman, aspect asupra căruia vom reveni când vom evalua noile reglementări.

3. Distincții terminologice

Termenii prin care sunt desemnate leziunile morale în doctrina și jurisprudența românească sunt diferiți, de la „daune morale”[3], la „prejudicii extrapatrimoniale”[4], la „prejudiciile morale”[5] sau „prejudicii nepecuniare”, „imateriale” etc.

De cele mai multe ori, sintagma „daunele morale”, folosită mai ales în jurisprudență[6], desemnează despăgubirile civile pretinse de victimă. Alteori, termenul este folosit pentru a desemna atingerile pentru care se cer despăgubiri, în cadrul „răspunderii pentru daunele morale”[7]. Sunt și situații în care, în cadrul aceleași lucrări, termenul este folosit în ambele accepțiuni[8], pentru a nu mai vorbi de formula total inadecvată de „prejudicii morale și despăgubiri bănești pentru repararea daunelor morale”[9].

În ce privește sintagma „prejudiciu nepatrimonial”, deși frecvent folosită de doctrină și jurisprudență, poate fi criticată prin aceea că implică o determinare per a contrario, opusă prejudiciului patrimonial. Or, potrivit unei exigențe logice, orice noțiune trebuie definită prin ceea ce este, și nu prin ceea ce nu este, mai ales în cadrul codificării. Apoi, determinarea unor asemenea daune ca fiind „nepatrimoniale”, este prea vagă, pentru că nu tot ce este în afara patrimoniului, este și moral.

De aceea credem că noțiunea de „daune morale” este preferabilă, având o determinare afirmativă, dar și pentru că este exprimarea de uz care evocă cel mai bine realitatea pe care o desemnează, și anume afectarea valorilor morale care alcătuiesc personalitatea umană.

Etimologic, „daună” vine de la latinescul damnum, tradus îndeobște ca pierdere, pagubă[10], deci un efect cuantificabil, măsurabil, ceea ce n-ar putea caracteriza decât prejudiciul patrimonial. Cum expresia „pagubă morală” ar fi total nepotrivită, s-a considerat a fi preferabilă noțiunea „daună morală”, diferită de cea patrimonială.  Pentru a conserva aceeași tradiție etimologică latină, termenul cel  mai potrivit care să desemneze afectarea persoanei în valorile sale morale, ar fi „leziunea morală”, care vine de la latinescul laesio, care semnifică rănirea, efect care poate fi constatat efectiv, cum este cazul leziunilor corporale, dar și numai resimțit, și deci prezumat, fără a  fi supus unei constatări și probațiuni privind existența sa, cum este cazul durerii sau afecțiunii.

Nici doctrina franceză nu este mai consecventă, utilizând termeni precum „préjudice extra-patrimonial”[11], „préjudice non économique à caractère extrapatromonial”[12], „prejudice moral”[13], „dommage moral” dommage corporel”[14] etc.

Mai mult, analizându-se condițiile răspunderii civile, prima dintre ele este numită de unii autori, dauna sau prejudiciul”[15], considerându-se că cei doi termeni sunt sinonimi, în timp ce alți autori, care analizează aceleași condiții ale răspunderii civile, se referă exclusiv la daunele reparabile[16].

Pentru că termenii „daună”, „pagubă”, „prejudiciu” sunt folosiți, de cele mai multe ori, cu același înțeles în limbajul juridic comun, doctrina franceză, sensibilă la nuanțe, a  înregistrat câteva propuneri de a se marca distincția dintre cei doi termeni atât de uzuali în materia răspunderii civile[17], urmând ca dauna, în înțeles de pagubă, să fie considerată „leziunea obiectivă, comună tuturor persoanelor, în timp ce prejudiciul să desemneze  consecințele juridice produse, de o manieră concretă, fiecărei persoane în parte, impactul leziunii cu situația personală a victimei”[18]. Într-o formula sintetică, „dauna relevă ordinea de fapt, în timp ce prejudiciul relevă situația de drept”[19].

Aceeași preocupare de a distinge între pagubă și prejudiciu o regăsim și în Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligațiilor și al prescripției. În expunerea de motive la acest proiect, Geneviève Viney, autoarea textelor propuse,  ne spune că „în măsura posibilului, Grupul de lucru a încercat să dea sens distincției dintre termenii „daună” și „prejudiciu”, dauna desemnând atingerea persoanei sau a bunurilor victimei, iar prejudiciul, este leziunea intereselor patrimoniale sau extrapatrimoniale care rezultă”[20].

În ce ne privește,  am propus această distincție încă din anul 1994, în cadrul lucrării de doctorat dedicate fundamentului răspunderii civile delictuale[21]. Am propus atunci ca dauna să fie văzută ca „orice pierdere economică, fie ea damnum emergens sau lucrum  cessans,  fără să intereseze investigarea ei cauzală,  pentru a o pune pe seama și deci în sarcina cuiva, în timp ce prejudiciul, ar urma să desemneze „situația creată unui subiect de drept prin lezarea unor valori materiale sau morale”[22]. În aceeași lucrare am afirmat că, „dacă dauna este un rău, o pagubă, o pierdere provocată de o cauzalitate naturală ori socială, prejudiciul este o daună injustă încercată de o persoană în bunurile sale ori în individualitatea sa,  nu doar damnum, distinctă de iniuria, ci amândouă, deopotrivă. În timp ce paguba este neutră, obiectivă, impersonală, fără autor și victimă, prejudiciul capătă deja contururi care îl individualizează, pentru că are un subiect care îl suportă (victima), iar situația astfel creată ei este injustă, este contrară dreptului. Ea reprezintă o lezare în drepturile ori interesele acesteia imputabilă cuiva[23]”. Într-o exprimare sintetică, am spus că „prejudiciul urmează a fi considerat expresia juridică a daunei”. Sunt propuneri pe care ni le menținem și în noul context normativ.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] O posibilă explicație a acestei lacune o constituie faptul că, potrivit celor care au redactat textul, prejudiciul corporal nu ar fi o specie a prejudiciului reparabil, ceea ce, evident, este o eroare regretabilă. Așa se explică, poate, de ce, ori de câte ori este vorba de prejudiciul reparabil, se evită trimiteri la felurile acestuia (a se vedea, în acest sens, amendamentul  la art. 1381 alin. (1) C. civ. din Proiectul Noului Cod civil). Pentru detalii, S. Neculaescu, Izvoarele obligațiilor în Codul civil (art. 1164-1395). Analiză critică și comparativă a noilor texte normative, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pp. 733-734.

[2] „Art. 2059. Danni non patrimoniali. Il danno non patrimoniale deve essere risarcito solo nei casi determinati dalla lege”

[3] A. Ionașcu, La réparation des dommages moraux en droit roumain, Revue roumaine des sciences sociales nr. 2/1966, Série juridique, p. 208, I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 243; M. Boeru, Repararea bănească a daunelor morale în dreptul unor state vest-europene, în Dreptul nr. 8/1996, pp. 23-35.

[4] L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 208.

[5] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 147.

[6] Pentru o sinteză a practicii judiciare în materie, a se vedea C. Turianu,  Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009; D. G. Matei, Daunele morale. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2007; Gh. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. All Beck, București, 2002.

[7] I. Albu, V. Ursa, op. cit.

[8] Gh. Vintilă, C. Furtună, op. cit.,  p. 84 și respectiv, p. 19.

[9] I. Urs, Criterii de apreciere a prejudiciilor morale și a despăgubirilor bănești pentru repararea daunelor morale, Dreptul nr. 4/1998, pp. 24-33.

[10] Gh. Guțu, Dicționar latin-român, Ed. Științifică, București, 1973, p. 156.

[11] Ph. Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2000, p. 357.

[12] Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage corporel. Systemes d’indemnisation, Dalloz, Paris, 2000, p. 210.

[13] G. Viney, P. Jourdain, Droit civil. Les conditions de la responsabilité, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1998, p. 131; Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Litec, 2007, p. 397, Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, 1999, p. 643; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, Litec, 1998, p. 577.

[14] Y. Lambert-Faivre, op. cit.

[15] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10 éd. Litec, 2007, p. 391.

[16] Fr. Terré, op. cit., pp. 630-644.

[17] V.S Rouxel, Recherche sur la distinction du dommage et du prejudice, these, Grenoble, 1994, Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 84; Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1309, Aubry et Rau, t. VI-2, Responsabilité délictuelle, Litec, 1989, nr. 10; L. Cadiet, Les metamorphoses de la responsabilité, sixièmes journées René Savatier, PUF, 1998, p. 37.

[18] X. Pradel, Le prejudice dans le droit de la responsabilité, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence 2004, nr. 15.

[19] Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 86.

[20] Geneviève Viney, Exposé des motifs, Avant-Projet de reforme du droit des obligations et du droit de la prescription, Rapport à Monsieur Pascal Clément, Garde de Sceaux, Ministre de la Justice, 22 sept. 2005, pp. 141-170, www.lexinter.net.

[21] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condițiilor și fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Șansa, București, 1994, p. 49.

[22] S. Neculaescu, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condițiilor și fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil român, Ed. Șansa, București, 1994, p. 49.

[23] Ibidem.

Reflecții privind soluțiile codului civil în materia reparării prejudiciilor nepatrimoniale. Drept comparat was last modified: iunie 20th, 2017 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Sache Neculaescu

Sache Neculaescu

Este avocat în Baroul Dâmboviţa, prof. univ. dr. emerit la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cercetător de onoare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei și membru titular al Academiei de Ştiinţe Juridice.
A mai scris: