Reflecții privind activitatea Serviciului de probațiune în procesul penal

Abstract

“Considertations on the activity of the probation service in the criminal proceedings” („Reflecții privind activitatea serviciului de probațiune în procesul penal”)

In this study, the author examines the activity of the probation service in the criminal proceedings, as a public service, which contributes to carrying out the judicial process.

The structure and the body of the study reveal the comments on the development of the probation system over time [the experimental period 1996-2000, the development and consolidation period (2000-2014), the reorganization period (February 2014 – so far)], in relation to the elements of comparative law in the matter of probation (probation in the United States of America, in France, in England and in Denmark), and for the purpose of the above-mentioned the doctrine developed by certain important names in the field of domestic and international law is taken into consideration (C. Sima, O Brezeanu, I. Chiș, I.B. Georgescu, A.M. van Kalmthout, I. Durnescu G. Gilles).

Finally, the author puts forward a few considerations regarding the enforcement of criminal penalties, as the last stage of the criminal proceedings.

Keywords: probation service; criminal proceedings; elements of comparative law; enforcement of penalties.

Contextul actual determină o evaluare a rolului și locului probațiunii, nu însă ca activitate specifică a organelor de urmărire penală ori a instanțelor de judecată de a stabili cu ajutorul mijloacelor de probă administrate vinovăția unei persoane, existența săvârșirii unei infracțiuni ori existența răspunderii penale, ci ca activitate desfășurată de către un organ specializat, respectiv Serviciul de Probațiune, ca serviciu public care contribuie la înfăptuirea actului de justiție. Legea-cadru este Legea nr. 252/19 iulie 2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune. Aceasta se completează cu Legea nr. 253/19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară în interesul comunității, în scopul reabilitării sociale a infractorilor, al diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și al creșterii gradului de siguranță în comunitate. Prin promovarea sancțiunilor și măsurilor comunitare se urmărește reducerea costurilor sociale ale executării sancțiunilor și măsurilor penale prin diminuarea populației din unitățile penitenciare, valorificarea potențialului socio-economic al infractorilor și menținerea siguranței comunității.

Deși este o activitate adiacentă procesului penal, activitatea sistemului de probațiune se desfășoară cu respectarea legii și a hotărârilor judecătorești și în condiții care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, orice restrângere a acestora fiind posibilă numai în limitele inerente naturii și conținutului pedepselor și măsurilor stabilite prin hotărârea judecătorească și în condițiile care decurg din specificul intervenției, în funcție de gravitatea faptei și riscul de săvârșire a unor infracțiuni. Activitatea sistemului de probațiune se desfășoară în condiții care să respecte demnitatea persoanei și care să nu îngrădească exercitarea dreptului la viața privată a acesteia și a familiei sale mai mult decât este inerent naturii și conținutului intervenției. În cadrul sistemului de probațiune, orice activitate se desfășoară fără nicio discriminare pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel. (art. 4 si 5 din lege)

Definită de doctrină, probațiunea apare ca fiind acea măsură de apărare socială nerestrictivă de libertate, care se caracterizează prin aplicarea tratamentului delicventului în mediu liber și prin suspendarea condiționată a executării pedepsei[1]. Justificarea aplicării acestei măsuri se datorează suprapopulării penitenciarelor, dar și faptului că, de-a lungul timpului, s-a dovedit că aplicarea unui tratament sancționator care nu presupune privare de libertate este o alternativă foarte eficientă pedepsei privative de libertate, deoarece urmărește să plaseze condamnatul în medii în care să stea departe de tipul de infracțiuni la care este predispus. În noile coduri, probațiunea este reglementată prin intermediul a două forme: suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și liberarea condiționată.

În România, actualmente, sistemul de probațiune este reprezentat de Direcția Națională de Probațiune, instituție publică cu personalitate juridică din cadrul Ministerului Justiției, care își exercită atribuțiile la nivel central, și de cele 42 de structuri teritoriale, denumite servicii de probațiune. Direcția Națională de Probațiune se află sub coordonarea directă a ministrului justiției. Serviciile de probațiune își desfășoară activitatea în fiecare județ, prin consilierii de probațiune coordonați de șeful serviciului.

Persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul serviciilor sunt consilierii de probațiune, persoane licențiate în asistență socială, psihologie, pedagogie, drept, sociologie etc. Direcția națională a serviciului de probațiune asigură formarea profesională a personalului în domeniul probațiunii prin intermediul activităților de studiu și cercetare care să indice direcțiile de dezvoltare a practicii în domeniul probațiunii.

Privind evoluția în timp a sistemului de probațiune distingem[2]:

1. Perioada experimentală 1996–2000. În 1996, se înființează, la Arad, primul Centru Experimental de Probațiune, din România, având ca obiectiv testarea câtorva dintre elementele de probațiune (referate de evaluare, supravegherea în comunitate, etc.). Dacă la debut, grupul țintă a fost reprezentat de minori care săvârșeau fapte penale și care erau menținuți în stare de libertate de către instanță, cu domiciliul în municipiul Arad, ulterior, acest grup țintă s-a extins și la majorii cu domiciliul în județul Arad. Ulterior au fost create alte 11 centre experimentale de probațiune. Toate centrele experimentale au fost înființate prin ordin al ministrului justiției, iar cele mai multe dintre acestea au fost finanțate de către Fundația pentru o Societate Deschisă sau de către Comisia Europeană, prin Fondul Phare. De asemenea, a existat suport financiar și asistență tehnică din partea Guvernului Marii Britanii (Know How Fund).

2. Perioada de dezvoltare și consolidare (2000-2014) După perioada experimentală, în baza rezultatelor foarte bune obținute în cadrul centrelor pilot, a fost adoptată Ordonanța de Guvern nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și supraveghere a executării pedepselor neprivative de libertate, (aprobată prin Legea nr. 129/2002), prin care s-a reglementat legal instituția probațiunii. Tot în anul 2000, este adoptată și Hotărârea Guvernului nr. 1239/2000 de punere în aplicare a O.G. nr. 92/2000, prin care erau stabilite detaliile procedurale și practice ale activității de probațiune.

În baza acestor acte normative, la nivel central, a fost înființată Direcția de reintegrare socială și supraveghere, structură fără personalitate juridică, în cadrul Ministerului Justiției, iar la nivel teritorial au fost înființate serviciile de reintegrare socială și supraveghere (denumirea inițială a serviciilor de probațiune): 28 de servicii (în 2001) și 13 servicii (în 2002). În această perioadă, serviciile erau organizate pe lângă tribunale, independente față de acestea și cu subordonare direct ministrului justiției – Direcția de reintegrare socială și supraveghere. Întrucât, erau fără personalitate juridică și fără buget propriu, serviciile se aflau într-o formă de subordonare administrativă față de președintele tribunalului. Prin adoptarea Legii nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probațiune, direcția/serviciile dobândesc denumirea de direcție de probațiune/ servicii de probațiune.

3. Perioada reorganizării (februarie 2014 – prezent) Se remarcă o modificare ulterioară a legislației, Direcția de Probațiune fiind reorganizată în Direcția Națională de Probațiune, având calitatea de structură cu personalitate juridică. În acest context, serviciile de probațiune sunt coordonate metodologic, dar și subordonate administrativ, respectiv financiar Direcției Naționale de Probațiune.

Într-o retrospectivă istorică, așa cum se arată în literatura de specialitate[3], în iulie 1792, Mihail Șuțu, Domnitor (în Moldova între anii 1793-1795 și în Muntenia 1783-1786, 1791-1793 și 1801-1802), a dat o „anaforă” prin care se întăresc dispozițiile luate în 1780 cu privire la liberarea din închisoare pe chezășie (garanție, cauțiune) a vinovaților. Practic, este vorba de punerea în libertate condiționată a unor infractori care nu și-au ispășit încă întreaga pedeapsă, aceștia fiind dați în seama unor chezași (garanți) care-și asumau sarcina supravegherii lor devenind astfel răspunzători între altele, pentru tot ce aceștia ar fi comis. Este, în fond, o formă de probațiune.[4]

De asemenea, hotărârea Domnitorului Șuțu cuprinde unele măsuri moderne, în baza cărora arestații urmau să fie întrebuințați la lucrările publice pentru a-și scoate banii de hrană, iar din secolul al XVI-lea, alături de alte pedepse, găsim și pedeapsa amenzii aplicată pentru cele mai variate vini și chiar pentru furt și ucidere în care caz amenda se numea despăgubire (repararea unei pagube, compensare), iar pentru trădare sau răzvrătire pedeapsa consta în confiscarea averii.[5] Din 1810 închisoarea devine piesa principală a Codului penal francez, apoi și a codurilor din țările pe care acesta le-a inspirat între care și Codul penal român din 1864.

Tot de atunci putem vorbi de o adevărată evoluție a regimului penitenciar, atât în Moldova, cât și în țara Românească. Merită atenție, în context, faptul că, Legiuirea Caragea (a intrat în vigoare în Țara Românească în 1818), cuprinde unele prevederi care anticipează, în anumite limite, un regim juridic mai adecvat minorilor infractori (nevârstnicilor – în terminologia legii ) sub forma unor reglementări complexe și mult mai nuanțată. Unele dintre acestea pot fi socotite drept încercări de individualizare a pedepselor inclusiv prin înlocuirea celor violente ori lipsite de libertate cu măsuri mai ușoare. De exemplu, nevârstnicii de la 20 la 25 de ani puteau cere Domnitorului, în condițiile în care legea le stabilea, iertarea vârstei. Ulterior, prin modificarea legii, minoritatea s-a oprit la 20. Până la 7 ani minorul nu răspundea penal. Între 7-14 ani, „se osândește după împrejurări, ori la bătaie sau în închisoare în vreo mănăstire”. Pentru fiii de boieri se înlocuia bătaia cu încredințarea lor părinților sau epitropilor (un fel de tutelă). De la 14 la 20 de ani, pentru infracțiunile pedepsite cu moartea sau „ocna cu soroc” minorii erau trimiși la închisoarea Snagov sau Mărgineni pe o perioadă între 2-10 ani. Potrivit aceleiași Legiuiri, infracțiunea era pedepsită cu bătaia, cu biciul sau cu toiege, iar minorului i se dădea a treia parte din lovituri cu nuiele.

În Țara Românească în procesul de modernizare a legislației penale se adopta în 1852 Condica Criminală a lui Barbu Știrbei. Potrivit articolului 55 din Cod, dacă se dovedea că minorii între 8-15 ani au lucrat „fără pricepere și fără cugetare” ei erau încredințați părinților pentru îngrijire și supraveghere și sub răspunderea lor civilă. De altfel, instituția încredințării minorului cunoaște o foarte mare dezvoltare în întreg sistemul de ocrotire românesc. Prin Condica criminală s-a introdus munca în închisori, care să servească atât la îmbunătățirea traiului deținutului pe timpul detenției, cât și la crearea unui capital, ce era înmânat acestuia la liberare. De asemenea, s-a prevăzut reabilitarea condamnaților („restatornicirea osândiților”), măsura evoluată pentru acea vreme, ce poate fi socotită ca o formă de reintegrare socială, ce s-a impus în momentul în care satele nu voiau să-i primească pe cei care se liberau din „groapa ocnei” și nici să dea chezași pentru ei.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] C. Sima, Drept execuțional penal, Ed. Hamangiu, București, 2010, p.114; Ch. Germain, Élements de science péntitentiaire, Ed. Cujas, Paris, 1959, p. 135

[2] http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Organizare/Direc%C5%A3iileMJ/Sistemuldeprobatiune/tabid/2929/Default.aspx

[3] O Brezeanu, Repere de probatiune in dreptul comparat, p. 175, www.mpublic.ro.

[4] I. Chiș, Reforma penitenciară în România, Editura Ando Tours, Timișoara, 1997, pp. 12-13.

[5] http://www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/repere.pdf

Reflecții privind activitatea Serviciului de probațiune în procesul penal was last modified: februarie 22nd, 2016 by Angela Tatu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii