Reflecții asupra neconstituționalității unor dispoziții privitoare la competența de soluționare a contestației privind tergiversarea procesului

1. Repere introductive
Noul Cod de procedură civilă a reglementat calea procedurală a contestației privind tergiversarea procesului ca un remediu judiciar util pentru restabilirea grabnică a acelor încălcări săvârșite de judecător și care aduc atingere dreptului la soluționarea procesului într-un „termen optim și previzibil” [art. 522 alin. (1) C. pr. civ.]. Soluționarea proceselor civile cu întârziere constituie una dintre cele mai stringente probleme cu care se confruntă justiția din zilele noastre. Un cunoscut om politic britanic – William E. Gladstone – spunea că o „justiție întârziată este o justiție refuzată” (justice delayed is justice denied)[1]. Din păcate atare tergiversări reprezintă și unul dintre factorii importanți care determină și o supraîncărcare a instanțelor judecătorești. De aceea, instituirea unui remediu procesual a fost necesară, iar abordarea legiuitorului nostru a fost, în general, bine primită și de către doctrină[2].

În jurisprudență s-a apreciat că mijlocul procedural al contestației reglementate de textul menționat reprezintă o „cale de atac, aflată la dispoziția părților și a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a acestei situații”. Instanța supremă mai remarca că „ceea ce caracterizează toate cazurile reglementate de art. 522 C. pr. civ. este pasivitatea instanței de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziție pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare și nu le folosește, sau, mai grav, nesocotește ea însăși dispozițiile legale care-i impun o anumită conduită”[3].

Caracterizarea contestației la care ne referim ca o cale de atac este una discutabilă, în opinia noastră, căci ea nu se îndreaptă împotriva unei veritabile hotărâri judecătorești, ci a neîndeplinirii de către instanța sesizată a unei obligații legale importante prevăzute de art. 6 C. pr. civ. și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe această cale nu se urmărește reformarea, casarea sau retractarea unei decizii judiciare sau a unui alt act jurisdicțional[4]. Contestația care face obiectul demersului de față nu poate fi considerată nici ca o acțiune civilă prin care se urmărește valorificarea unui drept subiectiv. Pe de altă parte, este de observat că mijlocul procedural al contestației este unul subsecvent investirii instanței cu o pretenție, iar obiectul său este unul specific și prin care se urmărește restabilirea situației create ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale privitoare la soluționarea procesului civil într-un termen optim și previzibil[5]. Contestația privitoare la tergiversarea procesului este mai degrabă un incident în cadrul procesului civil, un mijloc judiciar specific destinat a garanta celeritatea procedurii judiciare[6].

Doctrina nu a agreat, în general, calificarea contestației ca o cale de atac. Astfel, în opinia unor autori s-a considerat că legea instituie un „mecanism accelerator al procedurii”[7] sau un „remediu judiciar” la nerespectarea prevederilor legale privitoare la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil[8].

Remarcăm și opinia conform căreia instituția cercetată constituie un mijloc procedural sui-generis[9] sau chiar un „instrument de prevenție” menit să împiedice acele încălcări de lege ce pot determina tergiversarea procesului[10]. O opinie de incontestabilă autoritate este aceea a profesorului Ion Deleanu. În opinia reputatului procedurist contestația privind tergiversarea judecății „este pur și simplu o procedură specială, situată în afara căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, o procedură corespunzătoare «obligației de prevenție» ce revine statului, prin instanțele lui de judecată, de asigurare a celerității procesului civil”[11].

Nici jurisprudența nu s-a îndepărtat, în mod esențial, de aceste orientări doctrinare[12]. Dacă contestația privind tergiversarea procesului civil nu poate fi calificată, totuși, ca o cale de atac nouă ni se pare discutabilă și caracterizarea acesteia ca o procedură specială, în sensul procedurilor reglementate în Cartea a VI-a a Noului Cod de procedură civilă.

Mijlocul procedural al contestației privind tergiversarea procesului nu a condus, în practică, la un progres considerabil în soluționarea cu celeritate a cauzelor, dar în același timp el nu poate fi reputat ca inutil, chiar dacă numărul cauzelor în care el și-a dovedit eficiența este sau poate fi considerat relativ redus.

După adoptarea Noului cod de procedură civilă s-au exprimat unele rezerve cu privire la soluționarea contestației privind tergiversarea judecății chiar de către completul investit cu soluționarea cauzei principale. Potrivit art. 524 alin. (3) C. pr. civ.: „Contestația se soluționează de către completul investit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părților”.

Dispozițiile legale menționate au format obiectul unui control de constituționalitate recent. Instanța de control constituțional printr-o decizie pronunțată la data de 16 iulie 2020 a statuat că dispozițiile criticate sunt neconstituționale.

2. Motivele soluției de neconstituționalitate
Curtea Constituțională prin decizia anterior menționată a statuat că textul criticat încalcă dispozițiile art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, instanța constituțională a reținut că „judecarea contestației privind tergiversarea procesului de către același complet care soluționează fondul cauzei contravine dreptului la un proces echitabil, în componenta imparțialității obiective, astfel că evaluarea cererii privind tergiversarea procesului se va realiza, în primă și ultimă instanță, de către instanța ierarhic superioară”.

Soluția promovată de instanța constituțională se întemeiază, în esență, pe încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiție și pe cele ale art. 124 alin. (2) din Constituție privind independența justiției.

O atare opțiune a Curții Constituționale este departe de a fi una surprinzătoare. Încă înainte de adoptarea Noului Cod de procedură civilă am remarcat că soluția promovată de proiectul noului cod de procedură civilă de soluționare a contestației de către completul care soluționează fondul cauzei nu reprezintă una dintre cele mai inspirate opțiuni procesuale întrucât pune în discuție imparțialitatea judecătorilor[13]. În sprijinul acestei observații am mai subliniat că soluționarea contestației implică, cel puțin în unele cazuri, și aprecieri cu privire la conduita magistraților care nu au luat măsurile necesare cu privire la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil. Cu titlu de exemplu am arătat că ideea de culpă a magistratului este incontestabilă mai cu seamă în cazul ultimului motiv de contestație prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 4 C. pr. civ.: când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului. Instanța supremă a evocat și ea, în cadrul deciziei anterior menționate, pasivitatea instanței pentru neluarea măsurilor necesare pentru soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil, în toate cele 4 situații statuate în art. 522 alin. (2) C. pr. civ.

În doctrină și un alt procedurist a exprimat rezerve față de atribuirea competenței de soluționare a contestației chiar completului competent să soluționeze fondul cauzei[14] Considerentele doctrinare enunțate ne determină să apreciem că soluția de neconstituționalitate privitoare la prevederile art. 524 alin. (3) C. pr. civ. este pe deplin justificată. În pofida acestui fapt manifestăm rezerve față de soluția preconizată de Curtea Constituțională în sensul că „evaluarea cererii privind tergiversarea procesului se va realiza, în primă și ultimă instanță, de către instanța ierarhic superioară”.

Fără a cunoaște motivarea deciziei de neconstituționalitate analizate redactarea imperativă a acestei părți din hotărâre ne oferă prilejul de a formula și unele considerații critice. În primul rând, constatăm din nou că instanța de control constituțional nu oferă doar repere generale pentru o reglementare viitoare ce se impune să fie adoptată, ci indică o soluție unică, anume aceea a evaluării cererii privind tergiversarea procesului „în primă și ultimă instanță” de către instanța ierarhic superioară. Prin urmare, legiuitorul nu ar avea nicio marjă de apreciere în privința posibilității de a alege între competența de soluționare a cererii (în realitate a contestației, căci despre ea este vorba) de către instanța superioară sau de către un alt complet al instanței sesizate cu cererea principală. Or, din acest punct de vedere nu putem adera întrutotul la soluția instanței constituționale.

Trebuie să recunoaștem că în sistemul nostru procesual există și alte incidente sau situații care sunt date în competența unui altui complet decât cel investit cu soluționarea cererii. Astfel, de pildă, potrivit art. 200 alin. (7) C. pr. civ. cererea de reexaminare îndreptată împotriva încheierii prin care s-a dispus anularea actului introductiv de instanță se soluționează „prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanței respective…”. Menționăm și prevederile art. 191 C. pr. civ. care prevăd că împotriva încheierii de aplicare a amenzii judiciare sau a despăgubirii, cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face „numai cerere de reexaminare…”, iar judecarea acesteia se face cu citarea părților „de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea”. De asemenea, abținerea sau recuzarea se soluționează „de un alt complet al instanței respective…”. O dispoziție asemănătoare întâlnim și în art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013. Potrivit acestui text: „Cererea de reexaminare se soluționează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere definitivă”. Între cele patru situații există unele asemănări incontestabile, dar și deosebiri semnificative, determinate cu deosebire de obiectul diferit al cererilor de reexaminare. Dar, în toate aceste cazuri este manifestă grija legiuitorului de a garanta imparțialitatea instanței prin atribuirea competenței de soluționare a cererii unui alt complet al instanței. Este de observat, totuși, că în cazul cererilor de reexaminare având ca obiect taxele judiciare de timbru soluționarea acesteia se face fără citarea părților (soluția a format și obiectul unei critici de neconstituționalitate, respinse însă de Curtea Constituțională prin decizia nr. 867 din 18 decembrie 2018, în M. Of. nr. 483 din 13 iunie 2019.

Prin urmare, din comunicatul referitor la decizia de neconstituționalitate analizată rezultă că instanța constituțională nu a avut în vedere și această variantă, ea oprindu-se la soluția unică de soluționare a cererii privind tergiversarea procesului de către instanța superioară. Dar, o atare viziune a instanței constituționale este excesivă și sub aspectul depășirii limitelor de acțiune a judecătorului constituțional în sensul că acesta se transformă într-un veritabil legiuitor. Iar acest lucru este evident și în raport cu precizarea potrivit căreia instanța superioară se pronunță „în primă și ultimă instanță”. Prin urmare, cu prilejul modificării Codului de procedură civilă în scopul punerii sale în acord cu decizia instanței constituționale legiuitorul nu va mai avea posibilitatea de a aprecia dacă este sau nu cazul să suprime un grad de jurisdicție, acest lucru fiind stabilit deja printr-o decizie a Curții care devine obligatorie. O atare abordare este contrară chiar unor statuări constante ale instanței constituționale, care a apreciat că legea fundamentală nu determină „numărul gradelor de jurisdicție ale unui proces, iar, potrivit art. 129 din Constituție, stabilirea căilor de atac este de competența exclusivă a legiuitorului”[15].

Decizia adoptată de instanța constituțională ar putea genera, după părerea noastră, și o problemă de coerență a reglementărilor procesuale similare. Avem în vedere situațiile evocate anterior și în care instanța care soluționează o acțiune principală este chemată să se pronunțe asupra unor cereri incidente sau de reexaminare [art. 50, art. 191, art. 200 alin. (5)-(7) C. pr. civ. și art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013]. Cel puțin în unele din aceste situații s-ar putea ridica problema dacă nu ar fi firesc ca și atare cereri să fie soluționate de o instanță superioară. În opinia noastră răspunsul trebuie să fie unul negativ. Nu credem că o instanță superioară ar trebui încărcată cu soluționarea unor cereri sau incidente care nu au natura unor acțiuni și care nu implică o cercetare de fond. Pe de altă parte, atare incidente, inevitabile uneori, reprezintă o cauză de întârziere a procedurii. Astfel fiind, este evident că și din punct de vedere al celerității soluția promovată în prezent de legiuitor, în cazurile menționate, ne apare justificată.

Mărturisim însă că o discuție aparte s-ar putea face în privința cererii de reexaminare prevăzute de art. 191 C. pr. civ. Într-adevăr, în acest caz cel obligat la plata unei amenzi sau la despăgubire poate face cerere de reexaminare, care se soluționează de un alt complet al instanței care a dispus plata amenzii sau a obligat partea la despăgubiri. Or, potrivit legii, amenda este o sancțiune procedurală ce se poate aplica pentru încălcarea unei obligații procesuale (art. 187 C. pr. civ.), iar despăgubirea se acordă părții care a suferit un prejudiciu material sau moral provocat prin amânarea judecății sau a executării silite (art.189 C. pr. civ.). Datorită naturii acestor măsuri s-ar putea acredita ideea că asemenea cereri ar trebui date în competența instanței ierarhic imediat superioare. În atare condiții, invocarea unei viitoare excepții de neconstituționalitate în legătură cu prevederile art. 191 C. pr. civ. nu trebuie exclusă. Iar argumentele invocate ar putea fi similare celor ce au stata la baza deciziei de neconstituționalitate analizate în cele ce au precedat.

Suprimarea unui grad de jurisdicție în cazul analizat este, fără îndoială, o soluție judicioasă și la care aderăm, dar statuarea ar trebui impusă de legiuitor, iar nu de către Curtea Constituțională. Pe de altă parte, considerăm că soluționarea contestației privind tergiversarea procesului de către instanța superioară prezintă un serios dezavantaj, anume acela al lipsei de celeritate. În același timp, nu poate fi ignorat faptul că trimiterea dosarului la instanța superioară presupune un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. În cazul în care se adoptă o asemenea modificare normativă legiuitorul va trebui să dispună ca judecata contestației să se facă în regim de urgență. Este evident că nu se mai poate pune problema soluționării contestației „de îndată”, astfel cum dispunea art. 524 alin. (3) C. pr. civ. Aceasta deoarece soluționarea de îndată este exclusă în mod logic, cauza urmând să fie soluționată de o altă instanță decât cea sesizată prin cererea principală. Or, o atare situație implică parcurgerea unui „timp judiciar” inevitabil pentru trimiterea dosarului la instanța superioară și fixarea termenului de judecată.

Adoptarea soluției impuse de Curtea Constituțională, prin decizia mai sus menționată, mai ridică și alte probleme ce ar trebui rezolvate de către legiuitor. O primă problemă este cea privitoare la citarea părților. Textul declarat neconstituțional a prevăzut că soluționarea contestației se face fără citarea părților. Menținerea acestei soluții nu trebuie exclusă de plano, deși ar trebui examinată și opțiunea citării părților, cu atât mai mult cu cât soluția impusă de Curtea Constituțională vizează o judecată „în primă și ultimă instanță”.

A doua problemă ce se impune să fie examinată de legiuitor este cea privitoare la abrogarea dispozițiilor procedurale privitoare la exercitarea plângerii prevăzute de art. 524 alin. 4) și de art. 525 C. pr. civ. Calea procedurală a plângerii este prevăzută de actuala reglementare pentru ipoteza în care instanța respinge contestația ca neîntemeiată. Or, în viziunea instanței constituționale judecata contestației se face „în primă și ultimă instanță”. În aceste condiții, socotim că se impune abrogarea prevederilor procedurale privitoare la exercitarea plângerii.

Problemele ridicate de soluția de neconstituționalitate sunt relativ complexe, dar, în mod incontestabil, decizia adoptată de Curte este general obligatorie. Soluția de rezolvare a contestației de către un alt complet al instanței investite cu soluționarea cauzei în fond ar fi fost una mai rațională, mai eficientă și ar fi reprezentat o cale procedurală mai rapidă de restabilire a situației create prin nerespectarea principiului soluționării procesului într-un termen optim și rezonabil[16].


[1] William E. Gladston a fost conducător al Partidului Liberal britanic și Prim-Ministru în perioadele 1864-1874, 1880-1885, 1886 și 1892-1894.

[2] A se vedea V. Belegante, în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ediția a II-a revizuită și adăugită (coordonatori V.M. Ciobanu, M. Nicolae), Universul Juridic, București 2016, p. 1487-1489; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Hamangiu, București 2015, p. 741.

[3] Î.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 5313 din 17 mai 2013, apud M.C. Barbu, NCPC. Jurisprudență rezumată, C. H. Beck, București 2014, p. 178.

[4] A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă, Universul Juridic, București 2013, vol. II, p. 413; I. Leș, în Tratat de drept procesual civil, de I. Leș, C. Jugastru, V. Lozneanu, A. Circa, E. Hurubă, S. Spinei (coordonator Ioan Leș), vol. II, p. 212.

[5] A se vedea, de asemenea, V. Belegante, op. cit., vol. II, 2013, p. 1489.

[6] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, C.H. Beck, București, 2015, Ediția 2, p.860).

[7] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, p. 741.

[8] A se vedea Gh. L. Zidaru, notă la decizia civilă nr. 182 din 18 aprilie 2018 a Curții de Apel București, în Curierul Judiciar nr. 4/2018, p. 206. A se vedea de asemenea S. Stoicescu Pelican, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la asigurarea termenului rezonabil în procesul civil și reverberațiile acestei jurisprudențe în Noul Cod român de procedură civilă, în Dreptul nr. 3/2016, p. 64.

[9] M. Dinu, Contestația privind tergiversarea procesului în NCPC, apud juridice.ro-consultat la data de 17 iulie 2020.

[10] T. Pantacius, Contestația privind tergiversarea procesului – instrument de prevenție și garanție a respectării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a  Drepturilor Omului, apud juridice.ro.24.04.2013 – consultat 17 iulie 2020.

[11] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, 2013, p. 413.

[12] A se vedea, pentru calificarea ca un remediu procesual, și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, încheierea nr. 3494 din 20 septembrie 2018, în Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2018,  Partea I-a, p. 833, apud https://fltliphtml5.com. A se vedea pentru calificarea instituției ca o procedură specifică Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, dec. nr. 5024 din 20 noiembrie 2018, în Buletinul Jurisprudenței 2018, p. 839.

[13] I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ediția 5. Cu referire la Proiectul Codului de procedură civilă, C.H. Beck, București 2010, p. 858.

[14] A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă, p. 417. A se vedea, de asemenea, S. Stoicescu Pelican, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la asigurarea termenului rezonabil în procesul civil și reverberațiile acestei jurisprudențe în Noul Cod român de procedură civilă, p. 64).

[15] Curtea Constituțională, decizia nr. 867/2018 și decizia nr. 25 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015. A se vedea de asemenea Curtea Constituțională, decizia nr. 471/2014, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014; Curtea Constituțională dec. nr. 1561/2011, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 88 din 3 februarie 2012.

[16] A se vedea I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ediția 5, p. 858.

Reflecții asupra neconstituționalității unor dispoziții privitoare la competența de soluționare a contestației privind tergiversarea procesului was last modified: septembrie 3rd, 2020 by Ioan Leș

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Ioan Leș

Ioan Leș

Este doctor în drept din anul 1977 în domeniul dreptului procesual civil, cu o vastă experiență profesională în domeniul juridic, dar și politic și diplomatic, autor a peste 40 de tratate, cursuri şi monografii în domeniul ştiinţelor juridice și a peste 125 de articole şi comentarii de jurisprudenţă.
A mai scris: