Răspunderea penală şi răspunderea civilă în cazul săvârşirii unei infracţiuni. Autoritatea de lucru judecat. Reflecţii
Angela Tatu - noiembrie 6, 2016Criminal liability and civil liability in case of committing a crime. Case law (res judicata). Reflections
The modifications brought in the criminal proceedings law together with the entering into force of the New Criminal Procedure Act have determined a rethinking of the criminal action and of the civil action in the criminal process. By rethinking the procedural frame, modifications were brought to the exercise of the two actions, modifications which on the one hand give possibility to the civil part to recover his pretentions in an easier and faster manner, and on the other hand this requires a new configuration of the entire criminal procedure. So, by the entering into force of the New Criminal Procedure Act, new regulations were established, some of them having a principle value and others being special regulations in the field.
The major modification made in this field regards the case law of the criminal decision, when the civil action is debated separately in the criminal action. So, the final decision of the criminal court is a case law in front of the civil court judging the civil action, regarding the existence of the action and of the person committing the crime. The civil court must not submit to the final decision regarding the release or discontinuing the criminal procedure regarding the existence of a prejudice or the guilt of the author of the illicit action.
So, as for the guilt of the person committing the crime and creating a prejudice, this is not any more an element the civil court must consider, the court being able to decide the guilt of the person, obviously from the civil perspective of the criminal liability. From the analysis of the text it results that the final decision of the criminal court, regardless of the settlement manner of the criminal action (release or discontinuing the criminal procedure), this is not a case law in front of the civil court. In this manner the criminal does not hold back the civil, this imposing a resizing of the criminal procedure. Moreover, this gives the possibility to the civil court to decide about the guilt of the person in a different way to the decision given by a criminal court, so being violated the ne bis in idem principle. So we can meet cases with two different decisions, one criminal and one civil decision, this obviously requiring a review of the causes, so practically a new judgment.
Keywords: Criminal liability; civil liability; case law (res judicata); criminal procedure; guilt
Prin săvârşirea unei infracţiuni şi, implicit, prin încălcarea unor dispoziţii penale se naşte dreptul persoanei vătămate de a cere intervenţia organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate, creându-se astfel cadrul necesar iniţierii unui proces penal în care se valorifica dreptul persoanei vătămate, ceea ce include despăgubirea acesteia. Prin lege dreptul de pedepsire a celor vinovaţi de comiterea unei infracţiuni a fost încredinţat statului, care intervine prin organele judiciare să restabilească ordinea de drept încălcată şi să tragă la răspundere pe cel vinovat[1]. Mijlocul legal prin care conflictul de drept este adus în faţa justiţiei este acţiunea în justiţie.
Acţiunea în justiţie are un triplu înţeles[2]: a) acţiunea în justiţie (judiciară) este mijlocul (instrumentul) juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte consecinţele faptei sale potrivit normei încălcate. În funcţie de natura normei încălcate: penale, civile, administrative sau de altă natură şi acţiunea va fi după caz: penală, civilă, administrativă sau de altă natură; b) de asemenea, acţiunea are şi sensul unei împuterniciri legale în temeiul căreia se aduce în faţa justiţiei conflictul de drept urmare încălcării normei juridice; c) acţiunea în justiţie este şi un mijloc dat de lege împotriva acelora care violează dreptul, fiind echivalentul procedural al sancţiunii din orice normă de drept[3].
În consecinţă, acţiunea în justiţie nu se confundă cu dreptul lezat. Temeiul acţiunii are o dublă natură: temeiul de fapt al acţiunii îl constituie fapta ilicită prin săvârşirea căreia a fost încălcată norma de drept, ceea ce impune deducerea înaintea organelor judiciare a conflictului de drept în cazul încălcării normei de drept substanţial. În situaţia în care nu sunt întrunite elementele răspunderii, acţiunea judiciară este lipsită de temei juridic. Temeiul de drept îl constituie dispoziţia juridică care prevede fapta ilicită a cărei încălcare naşte dreptul la acţiune;
Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere juridică a celui ce a încălcat norma de drept substanţial. Acest obiect este determinat de legea substanţială. Obiectul acţiunii judiciare există atâta timp cât subzistă, potrivit legii materiale, răspunderea juridică. Dacă intervine o cauză legală de înlăturare a răspunderii acţiunea judiciară rămâne fără obiect.
În procesul penal se pot exercita două acţiuni: acţiunea penală şi acţiunea civilă. Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea tragerii la răspundere a celui vinovat de comiterea unei infracţiuni. A fost caracterizata, pe bună dreptate, ca o acţiune publică, prin natură, obiectul şi calitatea parţilor ce o exercita[4], care se exercita în principal din oficiu de către organele judiciare, spre deosebire de acţiunea civilă, care are un caracter privat, fata de care operează principiul disponibilităţii. Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere civilă delictuala inculpatul şi partea responsabilă civilmente, deoarece prin aceeaşi faptă s-a încălcat atât norma de drept penal cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să atragă atât răspunderea penală cât şi cea civilă. Aceste acţiuni au fost reunite în cadrul procesului penal pentru că îşi au izvorul în aceeaşi faptă. Fapta se referă la aceleaşi persoane ce trebuie trase la răspundere penală şi civilă şi pentru a se evita darea unor soluţii contradictorii.
Cadrul procesual reglementat de Codul de procedură penală a suferit modificări în materie, modificări care pe de o parte dau posibilitatea părţii civile în a-şi recupera pretenţiile într-un mod mai rapid, iar pe de altă parte această impune o nouă configurare a întregului proces penal.
Astfel, prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală au fost stabilite noi reguli, unele din ele având valoare de principiu, iar altele constituind reguli speciale în materie. O normă cu valoare de principiu este înscrisă în art. 19 alin. 4 C. pr. pen., text potrivit căruia, acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului. Aşadar, de principiu, cele două acţiuni se exercita împreună, excepţia fiind data de situaţiile în care acţiunea civilă se exercita separat de cea penală. Acest text trebuie coroborat cu art. 26 C. pr. pen., care statuează că instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, când soluţionarea acesteia determina depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale. În acest caz, soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei penale.
În ce priveşte obiectul acţiunii civile acesta consta potrivit art. 19 alin. 1 C. pr. pen. în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. În acest fel, se înlătură practic orice posibilitate de a antrena răspunderea civilă potrivit regulilor de la răspunderea civilă contractuală. Dacă sunt întrunite condițiile acesteia din urma partea civilă sau succesorii acesteia vor trebui să sesizeze instanţă civilă cu o acţiune separată[5].
Potrivit art. 27 C. pr. pen., părţii vătămate i s-a lăsat dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile fie în cadrul procesului penal, fie în cadrul procesului civil. Astfel, „dacă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţă civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune”. Menţionăm că, pentru persoana vătămată este mai avantajos să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal, întrucât apărările făcute pe latura penală profita acesteia şi pe latura civilă. Un alt avantaj îl constituie costurile care se vor raporta doar la existenţa unui proces în faţa instanţei penale, şi nu la două procese desfăşurate de instanțe diferite.
Dreptul la opţiune se naşte din principiul disponibilităţii acţiunii civile, deoarece partea civilă poate alege între calea procesului penal sau civil pentru a obţine despăgubiri. Odată aleasă una din căi, opţiunea devine irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram). Părăsind una din căi partea civilă pierde dreptul de a obţine repararea prejudiciului, nemaiputând uza de cealaltă cale. (excepţii – art. 27 C. pr. pen.) Dacă persoana vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu mai poate porni acţiunea în faţa instanţelor civile. De asemenea, persoana care a pornit acţiunea în faţa instanţelor civile, nu mai poate să se constituie parte civilă în procesul penal. Derogările sunt prevăzute de art. 20 alin. 5 şi 6 C. pr. pen., art. 397 alin. 5 C. pr. pen. (instanţa penală nu soluţionează latura civilă) sau de art. 20 C. pr. pen.
Când cele două acţiuni sunt exercitate împreună în procesul penal, acţiunea penală constituie principalul iar acţiunea civilă accesoriul. Deci în cadrul procesului penal nu poate exista acţiunea civilă fără acţiunea penală. Soluţia dată laturii penale a procesului va determina, în principiu, şi soluţia dată laturii civile. Astfel, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 25 şi 397 C. pr. pen., cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi, deci, şi temeiurile soluţiei date în latura penală, se vor răsfrânge asupra modului de soluţionare a acţiunii civile în procesul penal.
Acțiunea civilă în procesul penal este guvernată de regulile dreptului civil, dar care preia anumite particularități din dreptul procesual penal. Aceasta are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a inculpatului şi/sau a părții responsabile civilmente ori a succesorilor acesteia, în vederea reparării prejudiciilor materiale şi/sau morale suferite de către persoana vătămată în urma infracțiunii comise. Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile, sens în care se vor avea în vedere dispozițiile art. 1349-1395 C. civ.
Codul de procedură penală instituie şi câteva excepţii privitoare la exercitarea acţiunii civile stabilind astfel nişte limite: a) când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă și nu are reprezentant legal, procurorul trebuie să promoveze acțiunea civilă, în numele acesteia, în cadrul procesului penal (art. 19 alin. 3 C. pr. pen.); b) dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal, întrucât posibilitatea de a exercita împreună cele două acţiuni s-a făcut în considerarea calităţii de persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni (art. 20 alin. 7 C. pr. pen.).
Alte excepţii de la principiul electa una via non datur recursus ad alteram. Sunt prevăzute astfel următoarele situaţii: 1)dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia s-au constituit parte civilă în procesul penal, aceştia pot introduce acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţă civilă se suspendă în condiţiile alin. 7; 2) dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, aceştia pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă. 3) În cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă. 4) Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. (art. 27 C. pr. pen.)
În vederea desfășurării cu celeritate a procesului penal pe lângă posibilitatea disjungerii acţiunii civile de cea penală, mai sunt prevăzute: contestația privind durata rezonabilă a procesului, judecata în procedura simplificată şi impactul ei asupra acțiunii civile, constituirea de parte civilă în procesul penal cu respectarea termenului şi a condițiilor expres stipulate de lege, exercitarea acțiunii civile de către sau față de succesori, desemnarea unui reprezentant comun, acțiunea civilă din oficiu şi compatibilitatea ei cu durata rezonabilă a procedurilor judiciare. Alături de acestea, tot în sprijinul celerităţii procesului penal sunt prevăzute şi posibilitatea renunțării la pretențiile civile, a recunoașterii de către inculpat a pretențiilor părții civile, precum şi a încheierii unei tranzacții sau a unui acord de mediere.
Prin aceste reglementări legislative s-a încercat şi o degrevare a instanțelor penale de soluționarea acțiunilor civile disjunse din procesul penal. De asemenea, s-a optat pentru valorificarea pretențiilor civile într-o manieră mult mai rapidă, mai facilă, fără a mai da importanţă soluţiei date în latura penală cu privire la vinovăţia inculpatului.
În cazul rezolvării separate a celor două acţiuni, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei care judecă acţiunea civilă. Potrivit art. 28 alin. 1 C. pr. pen. „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit–o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite”. Alin. 2 prevede „hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică[6], dispoziţiile cuprinse în alin. 1 contravin logicii juridice formale. Elementele care privesc autoritatea lucrului judecat sunt: existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia (art. 28 C. pr. pen.). Efectele autorităţii de lucru judecat constau în faptul că hotărârea poate fi pusă în executare (efect pozitiv), dar şi în faptul că hotărârea dobândind valoare de adevăr cu privire la fapta şi persoana judecate (res iudicata pro veritate habetur) creează un obstacol în readucerea în fata instanţelor a conflictului soluţionat definitiv (efect negativ)[7]. În acest fel acţiunea penală este stinsă în mod definitiv.
Şi în actuala reglementare, Codul de procedură penală tratează tangenţial problema autorităţii de lucru judecat, implicaţiile fiind majore în ce priveşte exercitarea acţiunii penale, exercitarea acţiunii civile şi căile de atac. În art. 16 lit. i) C. pr. pen. este consacrat principiul autorităţii de lucru judecat, legea interzicând exercitarea acţiunii penale în cazul autorității de lucru judecat (ne bis in idem).
Aşa cum am arătat cele statuate de legiuitor în art. 28 sunt contrare logicii juridice. Potrivit art. 28 alin. 1 C. pr. pen. hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Deci, în ce priveşte vinovăţia persoanei care a comis infracţiunea şi a creat un prejudiciu nu constituie un element de care trebuie să ţină cont instanţă civilă. Din analiza textului reiese clar că hotărârea definitivă a instanţei penale, indiferent de modul de soluţionare a acţiunii penale, nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile. În acest context autoritatea de lucru judecat dobândeşte o fizionomie proprie. Conform art. 28 alin. 2 C. pr. pen. în caz de achitare sau încetare a procesului penal, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției.
Modul în care se soluţionează latura penală a cauzei nu mai influenţează soluţia ce trebuie dată acţiunii civile, nemaiaplicându-se principiul accesoriul urmează principalul. Prin această reglementare se da practic posibilitatea instanţei civile de a se pronunţa cu privire la vinovăţia persoanei intru-un mod diferit faţă de soluţia data de către o instanţă penală atunci când deja există o hotărâre penală definitivă. În mod corect s-a arătat în literatura[8] ca în acest fel se încalcă principiul ne bis in idem.
Apreciem că regulă penalul tine în loc civilul nu-şi mai găseşte aplicabilitatea, acest principiu al dreptului procesual penal fiind exclus a se mai aplică. În practică deja se fac resimţite efectele dispoziţiilor art. 28 C. pr. pen., în sensul că acţiunile civile se judecă separat de cele penale, uneori într-o procedură simplificată (a se vedea cererile cu valoare redusă) unde probaţiunea consta cu preponderenta în înscrisuri. Iar atunci când acțiunea civilă se soluționează înaintea acțiunii penale, hotărârea definitivă a instanței civile nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, însă poate avea un astfel de caracter referitor la prejudiciu. Mai mult, am întâlnit situaţii când deja este soluţionata acţiunea civilă de către instanţă civilă, iar acţiunea penală este doar exercitată fie în cursul urmăririi fie în cursul judecăţii şi nu soluţionată.
Ne punem întrebarea ce se întâmplă când instanţă civilă apreciază diferit vinovăţia în raport de instanţă penală? Dar în situaţia în care hotărârea instanţei civile devine definitiva anterior de hotărârea instanţei penale şi chiar se pune în executare? Ce mijloace are persoana care a comis o infracţiune la îndemână în a-şi recupera pretenţiile civile deja achitate dacă instanţă penală nu reţine vinovăţia sa în latura penală, iar temeiul achitării nu dă dreptul la despăgubiri părţii civile? Desigur că în asemenea situaţii exista dispoziţii potrivnice în cele două hotărâri, sens în care ele trebuiesc revizuite. Sau rămâne deschisă calea contestaţiei la executare, a întoarcerii executării etc.
De aceea apreciem că se impune necesitatea reglementării, fie în codul de procedură penală, fie în cel de procedură civilă, a unui caz de revizuire a hotărârii civile atunci când conține dispoziții ireconciliabile cu cea penală, ori de câte ori există astfel de hotărâri diametral opuse.
O situaţie diferită de art. 28 alin. 1 C. pr. pen. este înscrisă în art. 486 alin. 2 C. pr. pen. „în cazul în care instanţă admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţă lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile. În raport de aceste prevederi legale se observa că acestea sunt în contradicţie cu prevederile art. 28 alin. 1 C. pr. pen., în ce priveşte autoritatea hotărârii penale definitive în procesul civil. Din analiza celor două texte rezulta că hotărârea definitivă a instanţei penale prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, ceea ce contrazice dispozițiile art. 28 alin. 1 C. pr. pen. Şi cu privire la aceste dispoziţii, legiuitorul ar fi trebuit să nu facă distincţie, apreciind în mod unitar asupra autorităţii de lucru judecat în materia vinovăţiei celui ce a săvârşit o infracţiune.
[1] A. Tatu, Funcția de învinuire în procesul penal, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2009, p. 67.
[2] A.St. Tulbure, A. Tatu, Tratat de Drept procesual penal, Ed. All Beck, București, 2003, p. 102 și urm.
[3] V. Dongoroz, Curs de procedură penală, 1942, p. 53.
[4] T. Pop, Drept procesual penal, Tipografia Națională Cluj, 1947, p. 429.
[5] C. Voicu ș.a., op. cit., Noul Cod de procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 14.
[6] N. Volonciu, Noul Cod de procedura penala adnotat. Partea generala, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 84.
[7] A. St. Tulbure, A. Tatu, op. cit., p. 502.
[8] N. Volonciu, op. cit., p. 85.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.