Răspunderea minorului în diferite ţări europene

Abstract

Juvenile Liability in Various European Countries

The author analyses the issue of juvenile liability in various European countries.

The analysis includes author’s commentary on adapting Romanian legislation to European regulations, on the systems (traditional/penal law and non-criminal) followed by different law systems in the field of juvenile delinquency, on afferent French, German, Belgian and Spanish legislation, considering the national and European justice.

Concluding, the author presents brief explanations regarding Preliminary Chamber Judge’s resolutions included.

Keywords: juvenile liability; European law; French penal law; German law system, Belgian law system; Spanish law system.

Evoluția delincvenței juvenile în lume și mai ales diversitatea formelor prin care aceasta se manifestă, ca și gravitatea unora dintre ele (faptele săvârșite cu violență, de exemplu), au făcut ca regimul juridic al minorului infractor să devină o problemă de interes major. Cu alte cuvinte, dimensiunea istorică a reglementărilor pentru minori nu poate fi desprinsă de civilizația și cultura juridică europeană, care includ și experiența românească[1].

Unii autori[2] confirmă observația atunci când afirmă că „dreptul european” – privit în sens larg și generic, în dimensiunea culturală a valorilor și principiilor civilizației europene, echivalează cu „tradiția juridică europeană”, explicată de originile medievale comune a unor reglementări și de către evoluția elementelor convergente până în epoca modernă. Acest proces este marcat, în evoluția lui, de o pluralitate de versiuni care influențează unicitatea de fond a substratului istorico-cultural al dreptului european pentru a face loc unor sisteme sau instituții juridice cu tradiții clare, distincte. Este cazul sistemelor de drept Continental (romano-germanic) și de Common Law, în cadrul cărora întâlnim, de asemenea, tradiții cum sunt cele ale Țărilor scandinave, de exemplu[3] iar odată cu codificările din secolul al XIX-lea și o serie de variante locale ori naționale foarte diferite[4].

Ceea ce intervine, în prezent, ca element de noutate, în procesul general, este faptul că adaptarea legislației românești, inclusiv cea privitoare la minori, la reglementările europene, devine obligatorie, cel puțin sub raportul principiilor ei fundamentale, din momentul în care țara noastră s-a angajat în reforma juridică, reclamată de tranziția de la regimul totalitar la o societate deschisă și democratică.

Pentru actuala politică penală românească, ce vizează prioritar prevenirea delincvenței minorilor, exigențele care decurg din obiectivele umaniste cu privire la constituirea unui nou sistem instituțional și a unui spațiu european de libertate, securitate și justiție, reprezintă suportul principiilor și direcțiilor sale de intervenție și totodată garanția asigurării unui echilibru al acțiunilor și măsurilor pe care aceasta le generează.

S-ar putea susține că diversitatea tipurilor instituționale europene, de răspuns la delincvența minorilor, care se regăsesc, în prezent, cu variante și în restul lumii, este dată de diversitatea reacțiilor sociale la fenomen și la unele modele legislative ce țin, la rândul lor, de diversitatea exigențelor, a situațiilor și a interpretării comportamentelor deviante și delincvente în societate, a varietății acestora și a pretențiilor actuale față de condiția umană în general, și nu în ultimul rând particularitățile și intervențiile statului în probleme de prevenire și control[5].

Literatura de specialitate[6] oferă un spor de claritate în această privință atunci când sesizează, în cadrul deosebirilor calitative existente în mod obiectiv între țările occidentale puternic industrializate și celelalte țări – prezența unei tipologii ca expresie a modului propriu în care se combină factorii care explică existența fenomenului infracțional în lumea contemporană.

Se remarcă de aceea, o mare variabilitate a criteriilor juridice cu privire la natura și conținutul delincvenței juvenile determinată între altele și de o mare diversitate a limitelor de vârstă luate în considerare pentru stabilirea majoratului penal și nu numai.

Sunt sugestive în acest sens și opiniile unor specialiști[7], prin care susțin că dificultățile de integrare europeană, sunt generate de diferențele existente între diferite culturi juridice care se confruntă între ele pe linia a numeroase probleme dar și de inegalitatea sistemelor de drept între care se realizează „transplantul juridic” care s-ar cere să aibă în comun caracteristicile dreptului post-modern ale secolului XXI.

O asemenea diversitate îngreunează și întârzie, formarea unei conștiințe europene comune, inclusiv juridică, necesară a sta la baza voinței comune a statelor membre[8].

Se ridică astfel problema acelor transformări legislative care să producă schimbări de percepție a comunității, a societății în general, cu privire la noile forme de marginalizare socială, în multe cazuri cu efecte de durată, pe care le implică un sistem represiv de politică penală, astfel încât să devină posibilă lărgirea sferei de reglementări necesare a fi adaptate la legislația comunitară[9] și, în consecință, diminuarea spațiului de intervenție a dreptului penal în privința minorilor, cu mutarea centrului de greutate în politica socială. Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât într-o viziune modernă: „sistemele de drept nu trebuie separate de contextul lor nejuridic, social, politic și istoric deoarece principalele legi și precedentele judecătorești sunt aplicabile doar prin situarea lor într-un asemenea context[10].

În domeniul justiției pentru minori, sistemele de drept urmează două modele[11]: cel tradițional sau penal, conform căruia începând cu o anumită vârstă minorilor li se aplică pedepse, și cel mai recent, nepenal, care acordă prioritate măsurilor educative, în ambele modele, minorilor, sub o anumită vârstă, care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, aplicându-li-se numai măsuri de protecție.

Modelul tradițional penal rămâne dominant, acesta recurgând atât la pedepse cât și la măsuri educative, cum este, de exemplu, în dreptul englez, unde minorului îi sunt aplicabile, în principiu, numai pedepse, însă mai puțin severe în privința duratei și a modului de executare decât cele aplicabile infractorilor majori. Alte legislații prevăd existența unui sistem mixt de sancțiuni alcătuit din pedepse și măsuri educative, cum este, de exemplu, cazul Elveției, unde minorului i se poate aplica fie o pedeapsă, fie o măsură educativă, sau cazul Germaniei, unde minorului infractor i se aplică, în paralel cu pedepsele, și măsuri educative (unele cu caracter coercitiv, iar altele disciplinare).

Modelul nepenal pune accent pe măsurile educative, cum este de exemplu în legislația belgiană unde a fost lansat conceptul de „minor aflat în pericol” (Legea din 8 aprilie 1965), concept care include indisciplina, vagabondajul și comiterea de infracțiuni.

I. Legea penală franceză, care a constituit modelul reglementării din Codul penal de la 1864 folosește expresia „sans discernement” care s-a tradus în legea penală română cu expresia „fără pricepere” în privința minorului între 8 și 15 ani care era asimilat în acest caz cu minorul sub 8 ani. Cu privire la această categorie de minori, legea franceză prevedea achitarea minorului, în timp ce legea română folosea expresia „nu se va pedepsi”.

În doctrina franceză au existat unele controverse cu privire la vârsta minorului care nu răspunde penal. S-a susținut că instanța corecțională, când judecă pe minorul mai mic de 15 ani, trebuia să răspundă la două chestiuni: la cea generală, a culpabilității, și la cea a discernământului (priceperii)[12]. Dacă se declară nevinovăția minorului și acesta este achitat (așa cum se prevede în textul francez) ce se întâmplă cu culpabilitatea acestuia? Ne referim la ipoteza în care acesta a lucrat fără pricepere, dar este culpabil. Unii autori francezi au fost de părere că achitarea este o declarație de neculpabilitate, motivând cu sintagma din textul codului „va fi achitat”, deoarece achitarea nu poate fi pronunțată decât în favoarea persoanei care nu a fost găsită culpabilă[13]. În opinia altor autori lipsa de discernământ la minori este o scuză absolutorie, iar sentința dată în favoarea lor este o sentință de absolvire[14].

Garraud[15] critică ambele teorii. În ceea ce o privește pe prima, este de părere că nu trebuie să uităm că minorul în primul rând a fost declarat vinovat și numai apoi s-a cercetat chestiunea discernământului, prin urmare cuvintele întrebuințate de legiuitor nu pot fi un argument în susținerea acestei păreri. În art. 66 C. pen. francez (1810) se prevede că „nu este crimă nici delict”, deci, adevărate cauze de neculpabilitate. Nici teoria lui Blanche nu poate fi admisă deoarece legea vorbește de achitare și nu de absolvire. După Garraud, achitarea din lipsă de pricepere are un caracter cu totul special, iar sentința pronunțată este din unele puncte de vedere una de neculpabilitate fiindcă se referă la un minor declarat culpabil (adică vinovat), iar din alt punct de vedere o sentință de achitare deoarece minorul nu este responsabil.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


* Acknowledgement: Lucrarea a beneficiat de suport financiar prin proiectul cu titlul „Studii doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență, competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investește în Oameni!
[1] O. Brezeanu, Justiția pentru minori și integrarea europeană, în S.D.R. nr. 1-2, 2004, p. 223-233.
[2] Luigi Moocia Du marche a la citoyenneté : a la Recherche d’un droit privé europeen durable et de sa base juridique, în Revue internationale de droit comparé, no.2/2004, p. 293-329. Pentru informații suplimentare în această privință a se vedea și: Mircea Dan Bocșan, Le Code Napoléon en Roumanie au siecle dernier – Raportul român pentru bicentenarul Codului civil francez, Paris, 11-12.03.2004, în RIDC 2004; Ortansa Brezeanu, Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București 1998, capitolul „Regimul de reeducare a minorului infractor în legislația penală comparată”, p. 83-112.
[3] Vezi, Ortansa Brezeanu, op. cit.; Ibidem.
[4] O. Brezeanu, ibidem.
[5] De exemplu, unele fapte săvârșite de minori în țara noastră – fie au fost ignorate (cerșetoria, vagabondajul, prostituția deoarece deși incriminate nu au fost pedepsite) și ca atare, banalizate, fie au fost subapreciate (și din indiferență) fenomenele dezvoltându-se astfel nestingherite, și prin asociere cu alte infracțiuni – furtul de pildă – și-au amplificat și diversificat consecințele.
[6] Pe larg, Denis Szabo, Unele reflecții asupra criminologiei contemporane, SCJ nr. 4/1985, p. 342-349.
[7] Volkmar Gessner, L’interazione juridice globale e la culture giuridice, în „Sociologia del diritto”, 1993, nr.1 – citat de Sofia Popescu în Sofia Popescu și Ramona Ioniță, Continuitate și discontinuitate în domeniul juridic, cu specială privire asupra istoriei dreptului românesc, comunicare la cel de-al 28-lea Congres Anual al Academiei Americano-Române de Arte și Științe Târgu-Jiu, iunie, 2003; Sofia Popescu, Cercetarea socio-juridică comparativă , integrarea europeană și reforma juridică în România, op. cit., p. 69.
[8] De aceea, științele juridice sunt avertizate de specialiști în domeniu (J.L. Lampart, 1980), asupra necesității de a lua în considerare și realitățile juridice ale sistemelor de drept pe care le examinează (Sofia Popescu, op. cit. p. 71-80).
[9]  Din combinația diverselor mijloace de intervenție, după câmpul lor de acțiune, R. Gassin desprinde 3 domenii principale prin care se acționează împotriva delincvenței și anume: dreptul penal cu sistemul său sancționator și modalități de aplicare concretă; tratamentul delincvenților în strânsă legătură cu primul domeniu și prevenirea cu diversele sale mijloace de acțiune, reunite mai întâi în conceptul de reacție socială contra crimei (R. Gassin, Criminologie, Deuxieme edition, Ed. Dalloz, 1990, p. 69).
[10] Sofia Popescu, op. cit., p. 71.
[11] J. Pradel, Droit penal compare, Dalloz, Paris, 2008, p. 659.
[12] Paul I. Pastion, M. I. Papadopolu, Codul penal adnotat, Ed. Librăriei Socec & Company, Societate Anonimă, București, 1922, p. 140.
[13] F. Helie, Traite de l’instruction criminelle, 2-eme ed., Paris, 1866, vol. I, p. 334.
[14] A. Blanche, Etudes practiques sur le code penal, 2-eme edition, Vol. I, Paris, 1888, p. 322-323.
[15] R. Garraud, Traite theoretique et practique du droit penal francais, Vol. I, Ed. a II-a, Paris, 1898, p. 242.
Răspunderea minorului în diferite țări europene was last modified: octombrie 26th, 2015 by Versavia Brutaru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii