Răspunderea juridică a arbitrilor

Abstract

Legal liability of arbitrators

In this article, the author proposes a detailed study regarding the activity and legal liability of arbitrators.

The structure and the content of the study reveal certain issues related to arbitration, to the qualification and capacity of arbitrators, to their powers, to their independence, impartiality and neutrality, to their right and obligation to settle a dispute,  the arbitrators’ obligations – of jurisdiction, of keeping the integrity of arbitration, of informing, of communication, of acting in a professional way, of delivering the sentence, of keeping the confidentiality of debates and deliberations, incidents regarding the arbitrators’ activity – the objection, the revocation and their replacement, the arbitrators’ protection and their liability.

Finally, the author draws conclusions about the limits of the legal liability of arbitrators, the basis and nature of their activity.

Keywords: arbitration, legal liability, independence, impartiality, neutrality, dispute, arbitrator, objection, revocation, protection of arbitrators, arbitration agreement.

I. Calitatea și capacitatea arbitrilor

Arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părți și constituite într-un tribunal arbitral, să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele.

Calitatea de judecător privat, ales de părți pentru a soluționa un litigiu determinat, este esențială pentru stabilirea și definirea statutului arbitrului

Funcția arbitrului este de natură jurisdicțională, ceea ce permite să se distingă misiunea acestuia de cea a expertului, conciliatorului, meditatorului ori evaluatorului.

Arbitru poate fi orice persoană fizică, care are capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor. Părțile pot stabili prin convenția arbitrală și anumite condiții de calificare sau alte condiții referitoare la arbitri, după cum instituția de arbitraj permanentă poate stabili anumite criterii de selectare a arbitrilor pe care îi înscrie pe lista sa de arbitri[1].

Dreptul părților de a stabili pe deplin liber componența tribunalului arbitral dă expresie caracterului voluntar al arbitrajului, deoarece legea nu instituie nicio cerință specială și nicio interdicție[2].

Reglementările în materie prevăd, pentru persoanele care pot fi arbitri, exclusiv condiția capacității depline de exercițiu, cerință firească, întrucât este greu de conceput încredințarea funcției jurisdicționale unei persoane lipsite de o asemenea calitate.

Necesitatea acestei condiții rezidă în faptul că arbitrii, fiind judecători privați, exercită o funcție jurisdicțională, care se aseamănă cu cea a judecătorului statal și, în consecință, trebuie să asigure un minim de garanții în vederea desfășurării unei bune justiții.

II. Independența, imparțialitatea și neutralitatea arbitrilor

Arbitrul trebuie să fie independent, imparțial și neutru, însă, în anumite circumstanțe, este necesar să îndeplinească și alte condiții prevăzute în legi, în convenții internaționale ori în regulamentele unor instituții specializate[3].

Este un principiu universal admis că nu există nicio deosebire între arbitrajul intern și arbitrajul internațional în ce privește cerința independenței, imparțialității și neutralității arbitrilor.

Independența și imparțialitatea sunt două elemente ale riscului de partizanat, care, însă, nu se confundă, pentru că independența este o stare de fapt, iar imparțialitatea este o stare de spirit.

Parțialitatea arbitrului se poate manifesta prin atitudinea părtinitoare a acestuia în favoarea părții, ori are o prejudecată privind obiectul litigiului pe care este chemat să îl rezolve.

Părtinirea efectivă poate fi tradusă prin împrejurări de natură a pune în discuție independența arbitrilor: legăturile prezente și anterioare ale arbitrului vizat cu una din părți, exprimate în raporturi de subordonare ori colaborare, relații pecuniare sau atitudinea anterioară a arbitrului, considerată în mod justificat de parte ca fiind ostilă față de ea ori situația în care arbitrul a cunoscut deja litigiul sau un litigiu conex cu ocazia unui arbitraj anterior.

Lipsa independenței arbitrilor poate fi acuzată și dovedită atunci când: în timpul derulării procedurii arbitrul îndeplinea o misiune remunerată în folosul sau pe lângă una dintre părți; la data numirii, arbitrul era în serviciul unei societăți dependente de grupul de societăți căreia îi aparținea societatea în litigiu; arbitrul a fost angajat, imediat după pronunțarea sentinței, în serviciul uneia dintre părțile în litigiu.

Neutralitatea se manifestă printr-o distanțare echilibrată a arbitrului față de un tip de conduită și un model de gândire, care ar corespunde modelului părților.

Potrivit codurilor deontologice ale arbitrajului internațional[4], arbitrul trebuie să acționeze cu diligență și eficacitate pentru a asigura părților soluționarea justă și echitabilă a litigiului lor, evitând orice poziție partizană.

III. Drepturile și obligațiile arbitrilor

Părțile litigante conferă arbitrilor dreptul, dar și îndatorirea, de a soluționa un litigiu.

Drepturile patrimoniale ale arbitrilor. Cheltuielile pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului includ și drepturile patrimoniale ale arbitrilor, respectiv onorariile și cheltuielile de deplasare ale arbitrilor, plata acestora fiind în sarcina părților, potrivit înțelegerii dintre ele ori, în lipsa unei astfel de înțelegeri, în sarcina părții care a pierdut procesul, integral, dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate sau proporțional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte.

Obligația de plată a onorariilor arbitrilor este un efect al naturii sinalagmatice a contractului de arbitraj. Modalitățile de stabilire a onorariilor arbitrilor și a celorlalte cheltuieli arbitrale sunt prevăzute prin convenția părților de către tribunalul arbitral ori de către instituția permanentă de arbitraj.

Dacă arbitrul își abandonează misiunea, caracterul sinalagmatic al contractului de arbitraj permite părților ori instituției permanente de arbitraj să invoce excepția de neexecutare a contractului ori executarea incompletă, pentru a refuza plata sau pentru a obține restituirea onorariului[5]. În arbitrajul instituționalizat onorariile arbitrilor, taxele și celelalte cheltuieli se plătesc conform regulamentului acelei instituții[6].

Cuantumul taxei arbitrale se calculează în funcție de valoarea litigiului, timpul afectat soluționării acestuia și alte circumstanțe relevante în cauză, o cotă procentuală din taxa plătită fiind destinată plății onorariilor.

Dacă arbitrajul instituțional este criticat pentru caracterul său oneros, acesta prezintă totuși două avantaje: a) baremurile fixate prin regulamente protejează părțile în fața cererilor de onorarii excesive[7]; b) se exclude orice aranjament financiar între arbitru și partea care l-a desemnat[8].

Drepturile morale. Asumarea de către arbitri a dificilei sarcini de a rezolva disputa are o componentă morală, adesea ignorată și justifică pretenția oricărui judecător de a fi tratat cu respect și de a cere părților nu doar un comportament loial, ci și cooperant. Arbitrul este beneficiarul anumitor drepturi nepatrimoniale:

– nu este subordonat părților în conducerea procesului arbitral. Dată fiind misiunea sa jurisdicțională, el are prerogative proprii, neafectate de izvorul contractual al arbitrajului;

– are dreptul de a-și îndeplini misiunea de arbitru până la capăt. El nu poate fi recuzat sau revocat decât pentru motive care pun la îndoială independența și imparțialitatea sa și este îndreptățit la daune atunci când, în sprijinul unei cereri de revocare, s-ar invoca motive ofensatoare și neadevărate;

– are dreptul de a se abține de la soluționarea unui litigiu atunci când a fost formulată o cerere de recuzare, fără ca abținerea să însemne recunoașterea cauzei de recuzare;

– în aceeași măsură în care confidențialitatea constituie o obligație pentru arbitru, aceasta reprezintă totodată și un drept, care poate fi opus nu numai părților, ci și instituției permanente de arbitraj și chiar terților.

Obligațiile arbitrilor

Autoritatea și răspunderea arbitrilor își au originea în convenția arbitrală încheiată de către părți, în legea care guvernează arbitrajul, în regulile instituției care organizează arbitrajul respectiv, precum și în reguli înscrise în diferite standarde profesionale ale arbitrilor.

a) Obligația de competență. Un arbitru are obligația de a nu accepta numirea sa ca arbitru într-o cauză care nu intră în sfera competențelor sale și, de asemenea, nu va accepta o numire ca arbitru dacă va considera că nu are suficient timp și resurse pentru a-și îndeplini în mod corespunzător misiunea[9].

b) Obligația de a păstra integritatea arbitrajului. Această obligație presupune, în primul rând, ca un arbitru să nu solicite sau să nu accepte o astfel de numire dacă nu își poate îndeplini misiunea în cât mai scurt timp. Arbitrul trebuie să ia toate măsurile care îi stau la dispoziție în vederea evitării și prevenirii tacticilor de apărare care întârzie procedurile, ca și a oricăror alte măsuri ce pot duce la împiedicarea desfășurării normale a arbitrajului.

Un arbitru nu poate intra în niciun fel de relație de afaceri, financiare, profesionale, de familie cu părțile în litigiu sau alte persoane în legătură cu acestea, în timpul exercitării calității de arbitru. Această obligație trebuie să se extindă și după ce misiunea sa ca arbitru s-a încheiat, dar ar putea exista anumite indicii că respectivul arbitru a fost influențat în exercitarea calității sale de un astfel de eveniment ulterior arbitrajului.

c) Obligația de informare. Înainte de a accepta numirea într-o anumită cauză, arbitrul este obligat să informeze pe ceilalți membri ai tribunalului arbitral, precum și părțile, referitor la orice interese personale legate de părți sau participanții la procedură; această obligație trebuie exercitată pe toată durata desfășurării arbitrajului într-un mod realist, astfel încât să nu conducă la descurajarea potențialilor beneficiari ai arbitrajului în alegerea celor mai competente persoane în vederea soluționării unui litigiu. Sunt incluse în obligația de informare și orice interese sau relații legate de familie, angajați, asociați sau posibilelor conflicte de interese.

d) Obligația de comunicare. În principiu, arbitrul nu poate participa singur la nici un fel de ședințe, altele decât cele ale tribunalului arbitral, care se desfășoară în prezența numai a unei părți în litigiu. Excepțiile de la această obligație se referă la comunicările administrative legate de desfășurarea procedurii arbitrale, cu condiția ca fiecare parte în litigiu să beneficieze de informări și consultări în acest sens din partea arbitrului. De asemenea, în cazul în care o parte, deși legal citată, nu se prezintă la dezbaterea cazului, arbitrul poate dezbate cauza numai în prezența unei singure părți. Orice comunicări ale arbitrului, de la sau către o parte în litigiu, trebuie aduse și la cunoștința celeilalte părți în copie.

e) Obligația de a acționa profesional. În cursul desfășurării procedurii arbitrale, arbitrul are datoria de a acționa și de a solicita și participanților la procedură să acționeze cu diligentă, echidistant, cu promptitudine, răbdare și politețe față de părți și alți participanți la procedura arbitrală. Arbitrul trebuie să asigure fiecărei părți o participare egală la dezbateri și în cadrul procedurii. Chiar dacă un arbitru nu poate obliga părțile să ajungă la o înțelegere amiabilă, acesta are datoria de a facilita părților o astfel de înțelegere în vederea soluționării litigiului.

f) Obligația de a pronunța sentința. Arbitrul numit într-o cauză este obligat să decidă cu asupra cauzei, bazându-se pe propria sa convingere intimă și fără a lua în considerare presiuni exterioare. Arbitrul nu trebuie să solicite sau să nu accepte o astfel de numire dacă nu își poate îndeplini misiunea în cel mai scurt timp; trebuie să ia toate măsurile care îi stau la dispoziție în vederea evitării și prevenirii tacticilor de apărare care întârzie procedurile, ca și orice alte măsuri ce pot duce la împiedicarea desfășurării normale a arbitrajului și pronunțarea sentinței.

g) Obligația de a respecta confidențialitatea dezbaterilor și a deliberărilor. Arbitrul este obligat să respecte confidențialitatea arbitrajului în totalitatea sa, astfel încât să păstreze toate detaliile legate de această confidențialitate. Arbitrii trebuie să păstreze confidențialitatea asupra deliberărilor ce preced pronunțarea hotărârii arbitrale. În orice caz, arbitrul nu mai poate apărea în nici un fel de procedură legată de litigiul respectiv, decât în cazurile expres menționate de lege. Arbitrul are mai mult decât răspunderea, și puterea de a asigura păstrarea confidențialității asupra litigiului și a deliberărilor legate de respectivul arbitraj[10].


[1] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997, p. 601.

[2] M. Voicu, Arbitraj comercial, Jurisprudență comentată și adnotată 2004-2014, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 450, ICCJ secția a 2-a civilă, decizia nr.1616/08.05.2014.

[3] Potrivit art. 13 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (în vigoare de la data de 07.04.2016): „Arbitrul și supraarbitrul își exercită activitatea cu titlu individual, independent și imparțial, fiind supuși numai legii. Arbitrul și supraarbitrul trebuie să manifeste disponibilitatea cerută de exercițiul competențelor sale arbitrale, în termen util, după agenda Curții de Arbitraj, cu bună-credință și profesionalism”.

[4] Bulletin of I.C.C., Independence of Arbitrators, I.C.C. Publishing, Paris, 2013, p. 12.

[5] Curtea de Apel din Paris a obligat un arbitru la restituirea onorariului, la plata unor despăgubiri și a anulat hotărârea pronunțată considerând că a fost viciat consimțământul părții la încheierea convenției arbitrale prin ascunderea legăturilor dintre partea potrivnică și arbitrul desemnat de ea, care fusese consilier financiar retribuit al părții, anterior numirii sale.

[6] În Regulile Asociației de Arbitraj Maritim din Londra se prevede situația în care arbitrii pot cere părților ca acestea să le plătească o parte din cheltuielile arbitrale sau o parte din onorariul lor, înainte ca litigiul să fie soluționat definitiv. În asemenea cazuri, dacă arbitrii nu și-au îndeplinit atribuțiile ce le revin, potrivit funcției lor, trebuie să înapoieze părților sumele de bani care le-au fost plătite pentru arbitrarea cauzei. The London Maritime Arbitration Association, LMAA Membership Note, London, 2014.

[7] Marin Voicu, op. cit., p. 252.

[8] V. Roș, Arbitraj comercial internațional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000, p. 346.

[9] Această obligație își găsește expresia și în anumite legislații naționale, care prevăd că un arbitru poate fi recuzat dacă nu îndeplinește anumite condiții legate de pregătirea sa profesională.

[10] În art. 17 al Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României se prevede: „Curtea de Arbitraj, tribunalul arbitral, precum și personalul Camerei de Comerț și Industrie a României au obligația să asigure confidențialitatea arbitrajului, potrivit Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj”.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Răspunderea juridică a arbitrilor was last modified: august 19th, 2016 by Gabriel Mihai

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Gabriel Mihai

Gabriel Mihai

Este doctor în drept al Universității din București, avocat pledant definitiv în cadrul Baroului Constanța, arbitru comercial la Curtea de Arbitraj Comercial și Maritim Constanța și conf. univ. dr. al Facultății de Drept și Științe administrative a Universității „Ovidius” Constanța.
A mai scris: