Puterea și relativitatea efectelor autorității lucrului judecat

Argument

Nu poate fi conceput un sistem de drept fără crearea unor modalități prin intermediul cărora să se poată asigura pronunțarea unor soluții legale și temeinice pricinilor cu care au fost învestite la un moment dat instanțele de judecată.

În virtutea acestei necesității și concepții s-au creat și instituit căile de atac, prin intermediul cărora se tinde la îndreptarea erorilor de judecată săvârșite de primul judecător.

Este limpede faptul că necesitatea căilor de atac a intervenit pe fondul garantării de către stat a unei justiții corecte, asigurării și respectării dreptului la un proces echitabil, atât de clamat de Curtea de la Strasbourg în jurisprudența sa constantă.

Trebuie reținut și faptul că, greșeala de judecată poate rezulta nu numai rezultatul activității judecătorului, prin interpretarea și aplicarea greșită a legii sau a neexercitării rolului activ în cadrul procesului civil[1], dar și din expunerea situației de fapt în mod eronat de către părți, încercând să denatureze realitatea obiectivă, înlăturând fiecare dintre acestea adevărul absolut de la fața judecătorului, în scopul obținerii soluției celei mai benefice pentru sine.

Dacă trebuie să facem distincția între ceea ce percepe primul judecător și ceea ce au în vedere judecătorii de control judiciar, este important de precizat că judecătorul fondului are plenitudinea administrării întregului material probator, direct, nemijlocit, fiind învestit de legea procesuală cu posibilitatea de a pune în discuție contradictorie și de a solicita toate probele necesare, utile și admisibile pentru a proba fiecare susținere a părților în scopul pronunțării unei soluții legale și temeinice.

În schimb, judecătorii instanțelor de control judiciar, învestiți cu soluționarea căilor de atac nu beneficiază în toate cazurile de plenitudinea conferită de legea procesuală în materie de probatorii. Astfel că aceștia, fie sunt ținuți de principiile directoare ale căilor de atac, bunăoară în materia de apel cele două limite ale devoluțiunii, anume „tantum devolutum quantum apellantum” și „tantum devolutum quantum judicatum”, iar în materie de recurs limita este dată de motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. pr. civ.[2].

Recunoașterea căilor de atac în sistemele naționale, apare ca expresie a normelor supranaționale, cât și a bogatei jurisprudențe a Curții de la Strasbourg prin aplicarea art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Noțiunea de control judiciar, prin care se înțelege posibilitatea instanțelor judecătorești superioare de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare[3], nu epuizează sistemul căilor de atac, în condițiile în care unele dintre aceste sunt în competența instanțelor emitente a actelor atacate[4].

Astfel, noul Cod de procedură civilă nu aduce o modificare a sistemului căilor de atac față de antecesorul său de la 1865, însă are meritul de a delimita strict căile extraordinare de atac, recursul, contestația în anulare și revizuire de singura cale de atac ordinară, apelul.

Prin urmare, vom analiza efectul autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești și relativitatea acestuia prin raportare la căile de atac și posibilitatea sau imposibilitatea „casării” acestui principiu prin exercitarea căilor de atac.

Sedes materiae

Art. 430 – Autoritatea de lucru judecat

„(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

(5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.

Art. 431 – Efectele lucrului judecat

„(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Art. 432 – Excepția autorității de lucru judecat

„Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.

Comentariu

Noul Cod de procedură civilă reglementează în materia hotărârilor judecătorești efectele pe care acestea le produc, prin urmare putem înțelege aceste efecte ca fiind consecințele soluționării raport juridic litigios într-o anumită manieră.

Sunt efecte ale hotărârilor judecătorești în viziunea Codului de procedură civilă, dezînvestirea instanței, autoritatea de lucru judecat, puterea executorie, forța probantă, obligativitatea și opozabilitatea acestora.

În cazul hotărârilor judecătorești, puterea executorie reprezintă un efect esențial al acesteia, alături de autoritatea lucrului judecat, legea consacrând ambele efecte tocmai datorită importanței deosebite și respectului ce trebuie acordat și recunoscut unei hotărâri pronunțate de către o instanță, organizată conform legii[5].

Dintre toate acestea ne vom referi la cea de-a doua și, spunem noi, cea mai importantă dintre ele, cu consecințele cele mai diverse și energice dintre acestea, respectiv autoritatea lucrului judecat.

Noua lege procesuală[6] are meritul de a oferi o definiție legală autorității de lucru judecat prin dispoziția alin. (1) din art. 430 C. pr. civ. în sensul că: „Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată”.

Restrângând toată această definiție înțelegem că, soluția este considerată a exprima adevărul astfel că aceeași cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de către o instanță[7], asigurând de principiu siguranța circuitului civil și respectarea dreptului pronunțat de către un judecător.

Sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, puterea lucrului judecat nu era reglementată în mod expres ca efect al hotărârilor judecătorești, ci ca o prezumție legală absolută irefragabilă în art. 1201 C. pr. civ. din 1865 și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută de art. 166 C. pr. civ. din 1865[8].

În dreptul procesual francez se face distincția între autoritatea de lucru judecat, de care se bucură hotărârile judecătorești care mai pot fi suspuse căilor de atac, în vreme ce puterea lucrului judecat este caracteristică hotărârilor judecătorești definitive nesusceptibile de a mai fi modificate ca urmare a admiterii unei căi de atac.

Deși noul Cod de procedură civilă nu face distincția între autoritate de lucru judecat definitivă și autoritate de lucru judecat provizorie, acest lucru rezultă din interpretarea textului art. 430 C. pr. civ. Din definiția oferită de alin. (1) al art. 430 C. pr. civ., coroborată cu norma cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol se desprinde lesne ideea că autoritatea de lucru judecat este „definitivă” până la momentul la care hotărârea atacată cu contestație în anulare sau revizuire va fi înlocuită cu o alta.

Pentru ideea de efect provizoriu a autorității de lucru judecat ne referim la dispozițiile alin. (3) și (4) ale art. 430 C. pr. civ., în sensul că hotărârea judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat „provizoriu” în măsura în care instanța a dispus prin acesta cu privire la o măsură provizorie ori când aceasta este supusă apelului sau recursului.

Astfel, în privința acestor hotărâri soluția pronunțată de instanța de apel sau de recurs poate fi modificată sau chiar schimbată, ca urmare a admiterii căii de atac prin desființare sau casare.

Cu privire la obiectul și partea din hotărâre cu privire la care poartă autoritatea de lucru judecat, noul Cod de procedură civilă se referă la hotărârea care soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului.

Când ne referim la tranșarea fondului dreptului (procesului), avem în vedere, în principal, cererea de chemare în judecată, cu toate petitele sale, așa cum este aceasta detaliată în art. 194 C. pr. civ., precum și în dispoziția art. 397 alin. (1) teza I, în sensul că instanța se va pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății.

Or, de vreme ce instanța este ținută să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, în această noțiune trebuie incluse și întâmpinarea, cererea reconvențională și toate cererile adiționale și incidentale, astfel cum sunt ele definite de lege[9].

Prin urmare, instanța de judecată este ținută să se pronunțe în principal asupra cererii de chemare în judecată, ca cerere principală, introductivă de instanță, cât și asupra întâmpinării ca modalitatea de răspuns al pârâtului față de pretențiile reclamantului și cu privire la cererea reconvențională prin intermediul căreia pârâtul ridică pretenții proprii împotriva reclamantului său.

După soluția oferită asupra acestor cereri principale, instanța este ținută să se pronunțe asupra cererilor adiționale și asupra celor incidentale (bunăoară cereri modificatoare, cereri de intervenție etc.), soluția acestora fiind și ea parte a fondului dreptului.

Autoritatea lucrului judecat vizează însă, și excepțiile procesuale. Limpede că pe întreg parcursul derulării litigiului părțile vor încerca prin orice mijloace să își demonstreze dreptul, să temporizeze soluționarea cauzei, fie însăși stingerea pricinii pe temeiul unor excepții.

Invocarea excepțiilor este și ea dirijată de posibilitatea uzării de acestea la anumite momente procesuale, cum este de exemplu excepția de necompetență, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția conexității, excepția litispendenței ș.a., fie datorită efectelor pe care le produc invocarea lor să nu fie limitată temporal cum este cazul excepției lipsei calității procesuale de folosință sau de exercițiu, excepția perimării etc.

Dacă ne referim la excepții, cel mai elocvent dintre acestea pare a fi excepția perimării, prin care partea interesată sau instanța de judecată din oficiu, constată lăsarea cauzei în nelucrare, dezinteresul reclamantului (de regulă și în principal) față de soluționarea cauzei, cu consecința stingerii acestuia, dezînvestirii instanței, dobândirea autorității de lucru judecat și și a celorlalte efecte de către hotărârea de perimare.

Codul de procedură civilă se mai referă și la „oricare alt incident” cuprins într-o hotărâre care se bucură de autoritatea de lucru judecat.

Cu titlu de exemplu în privința incidentelor procedurale ne putem referi la situațiile de necompetență și conflictele de competență, strămutarea ori delegarea instanței, recuzarea și abținerea etc. prin care instanța odată ce s-a pronunțat nu mai poate reveni asupra acestei măsuri, chestiunea fiind tranșată într-o anumită direcție.

Dobândirea efectului autorității de lucru judecată, intervine ca urmare a tranșării de către instanță cu privire la chestiunea litigioasă. Apreciem că, din moment ce instanța ar omite să se pronunțe prin minută cu privire la o chestiunea litigioasă, aceasta nu se poate bucura de garanția efectelor izvorâre din autoritatea lucrului judecat.

Sfera de acțiune a autorității lucrului judecat se răsfrânge asupra dispozitivului, precum și asupra considerentelor pe care acesta se sprijină, inclusiv pe cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit cu art. 430 alin. (2) C. pr. civ., deoarece soluția se întemeiază pe un raționament juridic, care este expus în motivare[10], astfel că pentru a fi luată decizia judecătorul să și-o argumenteze, iar opinia sa este privită ca parte a soluției finale.

Autoritatea de lucru judecat vizează atât hotărârile de admitere, cât și pe cele de respingere ale acțiunii[11].


[1] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997, p. 321.

[2] Legea nr. 134/2010, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, în continuare „Noul Cod de procedură civilă”.

[3] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 323.

[4] A. Tabacu, Contestația în anulare și revizuirea, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 6.

[5] A. Tabacu în Executarea silită. Dificultăți și soluții practice, vol. I, E. Oprina și V. Bozeșan (coord.) ș.a., Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 35.

[6] Legea nr. 134/2010, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, în continuare „Noul Cod de procedură civilă”.

[7] A. Tabacu, Drept procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 309.

[8] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 270.

[9] Legea nr. 134/2010, republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, în continuare „Noul Cod de procedură civilă”.

[10] A. Tabacu, Drept procesual…, op. cit., p. 310.

[11] I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 925.

Puterea și relativitatea efectelor autorității lucrului judecat was last modified: martie 5th, 2019 by Robert-Adrian Deliu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii