Protecţia persoanelor capabile. Regimul de Drept internaţional privat

4.3. Domeniul lex causae

Legea identificată fie potrivit regulii, fie conform situației de excepție, se aplică situațiilor de instituire a curatelei, procedurii și conținutului măsurii, precum și încetării acesteia.

  1. A. Cazurile de instituire a curatelei capabilului sunt reglementate de dreptul substanțial (dreptul civil). Astfel, beneficiază de ocrotire persoana majoră, care:
  2. a. îndeplinește două condiții, în mod cumulativ: nu poate, personal, să își administreze bunurile ori să își apere interesele în condiții corespunzătoare (din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice) și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator;
  3. b. din cauza bolii sau din alte motive, nu poate – nici personal, nici prin reprezentant – să ia măsurile necesare în situații urgente;
  4. c. fiind obligată să lipsească timp îndelungat de la domiciliu, nu a lăsat mandatar sau administrator general;
  5. d. a dispărut, fără să existe informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general[17].
  6. B. Procedura de instituire a curatelei și conținutul acesteia cad sub incidența legii statului reședinței obișnuite a ocrotitului sau legii statului cu care situația juridică întreține cele mai strânse legături. Dreptul român, aplicabil ca lex fori, prevede instituirea curatelei din oficiu sau la cererea persoanelor prevăzute de lege. Este necesar consimțământul celui în cauză (ocrotitul fiind persoană cu capacitate deplină de exercițiu), mai puțin atunci când exprimarea acordului nu este posibilă, de pildă, persoana a dispărut și nu există nicio informație despre ea. Conținutul curatelei este identic cu cel al reprezentării convenționale, întrucât Codul civil menționează expres că se vor aplica regulile mandatului (art. 183 alin. 1).
  7. C. Încetarea curatelei. Lex causae guvernează două aspecte: încetarea funcției curatorului și încetarea măsurii curatelei. Curatorul încetează să mai exercite atribuțiile specifice curatelei, dacă este revocat tacit sau expres de către persoana ocrotită, precum și la cererea sa (a curatorului), dacă au trecut trei ani de la numire. Instituția curatelei propriu-zise încetează, în mod firesc, dacă au dispărut cauzele care au determinat luarea măsurii (art. 185 C. civ.).
  8. D. Legea prevăzută de art. 2578 alin. 1 C. civ. se aplică inclusiv existenței, întinderii, modificării și stingerii puterii de reprezentare, încredințate de persoana capabilă, pentru situația în care nu se va putea îngriji de interesele sale.

În afara legii menționate, persoana ocrotită are posibilitatea să aleagă între variantele a-c (art. 2578 alin. 3 C. civ.): legea națională; legea statului unei reședințe obișnuite anterioare; legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce privește măsurile de ocrotire referitoare la bunuri. Opțiunile sunt alternative și nu în cascadă.

În ipoteza instituirii unei curatele, capabilul are prerogativa de a desemna, el însuși, în modalitățile indicate de lege, o persoană care să fie numită curator. Redăm textul Codului civil (art. 180 alin. 2 teza întâi): „Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate”. Numirea va putea fi înlăturată numai pentru motive temeinice, prevederile art.114-120 aplicându-se în mod corespunzător.

 

5. Protecția persoanelor cu tulburări psihice

5.1. Legea aplicabilă

Lex causae se determină potrivit primelor două alineate ale art. 2578 C. civ. Prevederile de drept internațional privat se coroborează cu textele dreptului substanțial (legislația specială), în ceea ce privește persoanele care beneficiază de ocrotire, calificarea măsurilor de protecție, situațiile în care se instituie tratamentul, internarea voluntară și internarea nevoluntară, încetarea măsurilor de protecție.

Precizăm că avem în vedere numai legea aplicabilă persoanelor capabile care intră în categoria persoanelor cu tulburări psihice, nu și minorii sau interzișii (care, la rândul lor, pot beneficia de măsurile de tratament, în condițiile descrise de Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice[18].

Regula. Măsurile de ocrotire a bolnavului psihic cu capacitate de exercițiu deplină sunt supuse legii statului pe al cărui teritoriu se găsește reședința obișnuită a acestuia, la data instituirii măsurilor.

Potrivit calificării legale, „reședința obișnuită” a persoanei fizice se găsește în statul pe al cărui teritoriu cel în cauză și-a stabilit locuința principală, chiar dacă nu a efectuat formalitățile legale de înregistrare. Dispozițiile de drept internațional privat român oferă câteva criterii orientative, în raport cu care poate fi identificată reședința obișnuită. Se menționează, la art. 2570 alin. 2 C. civ., că, la determinarea locuinței principale, vor fi avute în vedere acele circumstanțe personale și profesionale ce indică legături de natură durabilă cu un anume stat ori intenția de a stabili astfel de legături.

Schimbarea reședinței obișnuite, până la momentul luării măsurii de protecție atrage conflictul mobil de legi. Codul civil precizează că se va aplica dreptul statului în care persoana ocrotită are reședința obișnuită la data luării măsurii (art. 2578 alin. 1).

Excepția. Autoritatea competentă are posibilitatea (fără a fi obligată) să aplice sau să ia în considerare legea statului cu care situația juridică întreține cele mai strânse legături. Determinant pentru a alege calea excepției este interesul persoanei care suferă de tulburări psihice, respectiv de tulburări psihice grave.

5.2. Domeniul legii aplicabile

În ipoteza în care se aplică dreptul român, ca lege competentă, normele materiale sunt cuprinse în Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice. Dreptul român substanțial cunoaște mai multe regimuri de ocrotire a majorului cu tulburări psihice (fără atingerea capacității de exercițiu depline), care răspund unor necesități practice diferite. Bolnavii psihici beneficiază de internarea voluntară și de internarea nevoluntară într-un spital psihiatric, cadrul legal fiind oferit de actul normativ menționat.

Aria lex causae este circumscrisă următoarelor aspecte: calificarea noțiunilor, inclusiv calificarea măsurii de protecție; situațiile în care se instituie tratamentul; conținutul, efectele și încetarea internării nevoluntare.

  1. A. Legea determinată conform art. 2578 C. civ. se aplică persoanelor cu tulburări psihice și persoanelor cu tulburări psihice grave. Calificările legale sunt următoarele: „persoanele cu tulburări psihice” sunt persoane cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltate psihic ori dependente de substanțe psihoactive, ale căror manifestări se încadrează în criteriile de diagnostic în vigoare pentru practica psihiatrică, iar „persoanele cu tulburări psihice grave” sunt persoane cu tulburări psihice care nu sunt în stare să înțeleagă semnificația și consecințele comportamentului lor, astfel încât necesită ajutor psihiatric imediat. Dacă persoanele menționate sunt deja în îngrijirea unui serviciu medical, vor fi calificate drept „pacienți”.
  2. B. Sfera legii aplicabile cuprinde condițiile în care pot fi dispuse tratamentul și internarea. Internarea voluntară este o măsură a cărei punere în aplicare respectă procedura obișnuită primirii în orice serviciu medical, cu respectarea normelor de îngrijire medicală și a drepturilor pacientului. Externarea are loc la cererea pacientului, cu excepția cazurilor în care menținerea internării se justifică împotriva voinței acestuia (art. 50-52 din lege).

Internarea nevoluntară poate fi dispusă numai după ce toate încercările de internare voluntară au fost epuizate. Persoanele care pot solicita luarea măsurii sunt expres arătate de lege, iar demararea procedurii este strict condiționată de decizia medicului psihiatru abilitat, care stabilește că, din cauza tulburării psihice de care suferă cel în cauză, există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane ori, în cazul persoanelor care suferă de tulburări psihice grave, neinternarea ar putea antrena deteriorarea gravă a stării acestora sau ar împiedica acordarea tratamentului adecvat. Având în vedere gravitatea extremă a motivelor solicitării luării măsurii internării nevoluntare, dreptul român impune certificarea sub semnătură și dezvoltarea în scris a circumstanțelor care o justifică (art. 53-68 din lege).

  1. C. Efectele măsurii internării nevoluntare și încetarea acesteia sunt reglementate de lex causae. Legea nr. 487/2002 enunță faptul că luarea măsurii de protecție „nu constituie o cauză de restrângere a capacității juridice a pacientului” (art. 68 alin. 3). Persoana care face obiectul internării nevoluntare păstrează capacitatea de exercițiu deplină. Internarea în unitatea psihiatrică are ca scop administrarea programului terapeutic stabilit de specialiști, fără nicio influență asupra capacității de exercițiu.

Internarea nevoluntară încetează odată cu dispariția condițiilor care au determinat dispunerea măsurii. Simetric confirmării luării măsurii de către instanță, încetarea măsurii este o decizie medicală ce trebuie confirmată pe cale judecătorească.


[17] Cazurile de instituire a curatelei sunt menționate de art. 178 C. civ.

[18] Republicată în M. Of. nr. 652/13 septembrie 2012.

Protecția persoanelor capabile. Regimul de Drept internațional privat was last modified: noiembrie 24th, 2016 by Călina Jugastru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii