Pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – condiții de admisibilitate

I. Aspecte introductive

În îndeplinirea rolului său constituțional de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, Înalta Curte de Casație și Justiție dispune, potrivit actualului Cod de procedură penală, de un nou mecanism, respectiv pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, alături de cel existent și în Codul de procedură penală anterior – recursul în interesul legii.

Rațiunea acestei instituții este una similară celei a recursului în interesul legii, prima operând însă a priori, în timp ce ultima reprezintă un remediu a posteriori pentru unificarea practicii judiciare[1].

Deși, prin cele două instituții amintite se urmărește același scop, anume de a se asigura o jurisprudență unitară la nivelul tuturor instanțelor din țară, ambele fiind în competența exclusivă a instanței supreme, procedura care le reglementează este diferită.

Astfel, se prevăd titulari diferiți ai dreptului de a sesiza instanța supremă, cazuri speciale în care pot fi promovate, un mod particular de alcătuire a completelor care le soluționează, diferențe existând și în ceea ce privește efectele deciziilor pronunțate.

Relevante sub aspectul temei expuse sunt în principal dispozițiile art. 475 C. pr. pen., dar, într-o măsură, și cele ale art. 476 alin. (2) C. pr. pen.

Astfel, potrivit art. 475 alin. (1) C. pr. pen., dacă, în cursul judecăți, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al unei curți de apel sau tribunal, ce a fost învestit să soluționeze o cauză în ultimă instanță, constată că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, va putea solicita instanței supreme să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept, în măsura în care Înalta Curte nu a statuat anterior asupra acelei chestiuni printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Mecanismul hotărârii prealabile instituie un veritabil dialog judiciar între instanța supremă și celelalte instanțe judecătorești care are drept scop prevenirea apariției interpretărilor divergente, care ulterior ar fi impus pronunțarea unui recurs în interesul legii[2].

Sub aspectul condițiilor de formă, sesizarea se face întotdeauna printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. În încheierea de sesizare a Înaltei Curți trebuie să se menționeze motivele care susțin admisibilitatea sesizării, precum și punctul de vedere al completului de judecată și al părților [art. 476 alin. (1) C. pr. pen.].

Din dispozițiile amintite, rezultă condițiile privitoare la „instanța” care poate formula o astfel de sesizare, chestiunea de drept a cărei rezolvare se cere prin hotărârea prealabilă și condiția negativă ca instanța supremă să nu se fi pronunțat anterior cu privire la chestiunea de drept printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Nu în ultimul rând, sesizarea trebuie verificată și sub aspect formal, respectiv ca aceasta să fie făcută printr-o încheiere care să aibă conținutul prevăzut de lege[3].

II. Condițiile de admisibilitate

A. Instanța de trimitere

În legătură cu problema de a ști cine poate declanșa o astfel de procedură, prin sesizare instanței supreme, lucrurile par a fi clare, întrucât legiuitorul a enumerat instanțele care o pot face, enumerare ce are caracter limitativ. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 475 C. pr. pen., sesizarea într-o astfel de procedură o poate face un complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalelor, învestit cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță.

O primă întrebare care s-a pus a fost dacă enumerare aceasta are caracter limitativ, iar răspunsul a fost afirmativ. Astfel, deși există o procedură în care și judecătoriile judecă în ultimă instanță în materie penală, acestea nu pot sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție pentru declanșarea unei astfel de procedurii[4]. Prin Decizia nr. 23/2016[5] a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de judecătorie prin care s-a solicitat pronunțare unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute în dispozițiile art. 475 C. pr. pen. Astfel, completul învestit a reținut că din redactarea acestui text „reiese că un complet de judecată al unei judecătorii nu poate sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile, chiar dacă respectiva cauză se judecă în ultimă instanță la judecătorie”.

O a doua chestiune vizează noțiunea de instanță, în sensul de complet de judecată sau judecător (de drepturi și libertăți ori de cameră preliminară), care poate sesiza Înalta Curtea în această procedură. În dispozițiile art. 475 C. pr. pen. se face referire la „complet de judecată (…) învestit cu soluționarea cauzei”. Din modul de redactare, ar reieși că numai un complet de judecată care soluționează în fond o cauză ar putea să facă o astfel de sesizare, fiind exclus ca un judecător de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară să o poată face.

Consider că, în pofida formulării legiuitorului, și un judecător de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară ar putea formula o asemenea sesizare, neexistând nicio justificare pentru limitarea acestui instrument la judecata în fond a unei cauze, finalitatea acestei proceduri fiind asigurarea unei interpretări unitare a legii, indiferent în ce fază se află cauza. Această interpretare se impune cu atât mai mult având în vedere faptul că unele probleme de drept susceptibile de a genera interpretări diferite pot apărea numai în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară.

Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat în jurisprudența sa că și judecătorul de drepturi și libertăți poate formula o astfel de sesizare. Astfel, prin Decizia nr. 24/2014[6], completul competent într-o astfel de procedură a considerat ca fiind îndeplinită această condiție de admisibilitate, atunci când a fost sesizată de judecătorul de drepturi și libertăți de la curtea de apel, învestit să soluționeze contestația împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți de la tribunal (în același sens este și Decizia nr. 17/2014[7]).

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară pentru acest motiv.

Spre exemplu, într-o cauză[8], Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că este îndeplinită prima condiția prevăzută de dispozițiile art. 475 C. pr. pen., referitoare la existența unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultima instanță, deși sesizarea era formulată de către judecătorul de cameră preliminară al unei curți de apel învestit cu soluționarea contestației declarate de inculpat împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la tribunal a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății cu privire la inculpați. În același sens s-a mai pronunțat Înalta Curte și în alte cauze similare, respectiv în procedura de cameră preliminară, prin Deciziile nr. 14/2017[9], nr. 19/2017[10] sau nr. 2/2018[11].

De asemenea, s-a considerat ca fiind admisibilă sesizarea din aceeași perspectivă și atunci când instanța de trimitere este judecătorul de cameră preliminară învestit în alte proceduri date în competențe sa. Spre exemplu, prin Decizia nr. 11/2018[12] s-a apreciat ca fiind îndeplinită această condiție, sesizarea fiind făcută de judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea unei cereri formulate de parchet, vizând constatarea legalității și temeiniciei ordonanței procurorului și confirmarea dispoziției de renunțare la urmărirea penală conform dispozițiilor art. 318 C. pr. pen. Similar, prin Decizia nr. 16/2017[13], Înalta Curte a considerat îndeplinită condiția analizată într-o cauză în care judecătorul de cameră preliminară de la tribunal fusese învestit cu soluționarea contestației declarate de intimat împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară de la judecătorie, privitoarea la confiscarea unor bunuri la sesizarea procurorului conform dispozițiilor art. 5491 C. pr. pen.

B. Chestiunea de drept

Referitor la sintagma „chestiune de drept”, în practica instanței supreme s-au pus mai multe probleme.

Una dintre acestea a pornit de la formularea din cuprinsul art. 475 C. pr. pen., conform căruia, sesizarea într-o astfel de procedură trebuie să vizeze o chestiune de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Trebuie menționat în legătură cu această condiție că, inițial, în forma publicată la momentul adoptării Codului de procedură penală (2010), nu era prevăzută. Ulterior însă, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, s-a reconfigurat art. 475 ce reglementează condițiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunțării de către instanța supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând sintagma „pe fond”.

Față de modificarea legislativă survenită, s-ar fi putut susține că problema ce poate constitui obiectul unei astfel de sesizări ar putea fi generată numai de interpretarea unei norme de drept substanțial.

Această condiție nu exclude însă problemele de drept procesual, ci subordonează atât problemele de drept penal substanțial, cât și problemele de drept procesual necesității existenței unei relații de dependență între lămurirea problemei de drept și soluționarea pe fond a cauzei. În jurisprudența completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin acesta se înțelege că soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să producă efecte concrete asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.

Astfel, prin Decizia nr. 11/2014[14] s-a statuat că prin problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei trebuie să se înțeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relațiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecințelor de natură civilă, și nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanță”.


[1] C. Ghigheci, Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a revizuită și adăugită, N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Ed. Hamangiu, București 2017, p. 1360.

[2] I. Nedelcu, V. Constantinescu, Codul de procedură penală, comentariu pe articole, ed. a 2-a, M. Udroiu (coord.), Ed. C.H. Beck, București 2017, p. 1870.

[3] Sub aceste aspect pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție – www.scj.ro – este publicat Ghidul cuprinzând informațiile necesare pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

[4] Spre exemplu, procedurile reglementate în Legea nr. 254/2013, publicată în M. Of. nr. 514 din 14 august 2013.

[5] Publicată în M. Of. nr. 1003 din 4 decembrie 2012.

[6] Publicată în M. Of. nr. 823 din 11 noiembrie 2014.

[7] Publicată în M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014.

[8] Dosar nr. 2458/2016 în care s-a pronunțat Decizia nr. 22/2016, publicată în M. Of. nr. 1057 din 28 decembrie 2016.

[9] Publicată în M. Of. nr. 488 din 28 iunie 2017.

[10] Publicată în M. Of. nr. 494 din 29 iunie 2017.

[11] Publicată în M. Of. nr. 307 din 5 mai 2018.

[12] Publicată în M. Of. nr. 907 din 29 octombrie 2018.

[13] Publicată în M. Of. nr. 439 din 13 iunie 2017.

[14] Publicată în M. Of. nr. 503 din 7 iulie 2014.

Pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – condiții de admisibilitate was last modified: octombrie 31st, 2019 by Daniel Grădinaru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii