Procedura desființării unui înscris în cazul clasării

1. Introducere
De multe ori, acțiunea penală nu-și găsește soluționarea în fața instanței de judecată, ivindu-se diverse impedimente dintre cele prevăzute de art. 16 C. pr. pen., caz în care trebuie găsite remedii procesuale care să satisfacă necesitatea restabilirii legalității și înlăturării unor situații prejudiciabile, cum sunt cele privind existența unor înscrisuri, care nu reflectă întocmai realitatea obiectivă sau juridică, în sensul că ele conțin ori sunt rezultatul unor nesocotiri ale legii. Între acestea, un loc aparte prin numărul lor îl au cauzele în care prescripția răspunderii penale lipsește de obiect acțiunea penală, însă nu și de temei juridic, fapta penală existând în materialitatea sa și necesitând înlăturarea tuturor urmărilor ei. Astfel de situații par să fie din ce în ce mai dese în practică, pe măsură ce timpul trece împlinindu-se prescripția răspunderii penale în cazuri deosebite, precum restituiri de imobile prin folosire de acte false sau nelegal emise etc., de unde și imperativul cunoașterii aprofundate și aplicării corecte a procedurii de desființare de înscrisuri în caz de clasare a cauzei pe fond.

Dar indiferent de cauzele care au dus la împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale, o astfel de urmare a faptei penale, cum ar fi producerea de efecte juridice prin aceste înscrisuri, nu poate fi lăsată fără rezolvare juridică, situație pentru care s-a instituit procedura specială a desființării lor, cu sediul materiei în dispozițiile art. 5491 C. pr. pen.

Deși privită ca instituție juridică aparte, sub aspectul unui ansamblu unitar de reguli juridice special instituite pentru reglementarea unei anumite problematici, procedura desființării înscrisurilor și-a păstrat oarecum conciziunea și obscuritatea, fiind reglementată printr-un articol unic de lege, introdus abia prin legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală, aspecte ce par să-și reflecte inerția în practica judiciară, unde procedura apare aplicată rareori și rezervat. Pare uneori că întreaga reglementare nu spune mai mult decât însuși titlul procedurii – desființarea de înscrisuri.

Alături de alți autori[1], considerăm și noi că, în pofida afluenței de scrieri juridice din ultima vreme, astfel de problematici, deși purtând un interes practic deosebit, nu și-au găsit suficient ecou în sfera de preocupare a specialiștilor. Ba mai mult, ceea ce ne-a determinat să ne aplecăm și noi asupra subiectului a fost și caracterul oarecum univoc al opiniilor exprimate în cele câteva abordări doctrinare, având în vedere că mai toți doctrinarii au concluzionat, în general, într-un singur sens în chestiuni de esență ale instituției, cum ar fi acelea că procedura nu s-ar aplica decât în cazul infracțiunilor de fals, că ea nu vizează decât desființarea înscrisurilor ca atare privite ca instrumentum probationis, iar nu ca o operație juridică de negotium juris, și că instituția desființării de înscrisuri ar ține exclusiv de latura penală a cauzei, iar nu de latura civilă[2].

Fără a avea intenția exprimării unui punct de vedere tranșant, nu ne dorim aici decât să privim instituția și dintr-o altă perspectivă, care o face mai practică și o scoate din „anonimat”, cu noi argumente care să-i releve natura juridică și să-i deslușească rațiunea, ajutând în viitoarele cazuri ce sigur vor ajunge în justiție.

2. Istoricul măsurii
Astfel, pentru a putea înțelege mai bine natura instituției desființării de înscrisuri, este necesară examinarea modului în care a fost aceasta reglementată în legislația română modernă. Doar astfel, credem noi, ar putea fi lămurit scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea acestei posibilități a instanței sau a judecătorului de cameră preliminară de a desființa total sau parțial un înscris.

Este important de clarificat chestiunea dacă desființarea de înscrisuri reprezintă o instituție ce ține de domeniul răspunderii civile ori una care aparține domeniului răspunderii penale, pentru că din aceasta decurge o consecință practică foarte importantă, anume răspunsul la întrebarea dacă prin această procedură se desființează doar înscrisul privit ca instrumentum probationis, ori se desființează și operațiunea în baza căreia s-a întocmit acest înscris, privită ca negotium juris. Dacă desființarea de înscrisuri este considerată o formă a răspunderii civile, atunci desființarea de înscrisuri nu se poate referi decât la înscrisul privit atât ca instrumentum, cât și ca negotium, pentru că doar în acest mod s-ar asigura o reparare efectivă a prejudiciului produs prin infracțiune, cu repunerea părții civile în situația anterioară existenței acestuia. Dacă ea ar fi considerată o formă a răspunderii penale, desființarea de înscrisuri nu ar mai fi legată de repararea prejudiciului, ci ar putea avea în vedere doar înscrisul privit ca instrumentum, în scopul exclusiv al înlăturării pericolului reprezentat prin ființarea în continuare a înscrisului obiect al procedurii.

În Codul de procedură penală din 1864 nu era reglementată expres instituția desființării de înscrisuri, dar practica judiciară și doctrina vremii au subliniat că „atunci când un act se constată pe cale penală a fi fals, primul lucru care poate forma obiectul acțiunei private este acela de a cere suprimarea acestui act, fiindcă restabilirea situațiunei anterioare e obligatorie când e posibilă, ori desigur că ea e posibilă prin anulare și deaceia nu poate fi refuzată părței civile”[3].

Regăsim în acest fragment întreaga filozofie a viitoarei instituții a desființării de înscrisuri, care avea să fie reglementată în Codul de procedură penală din 1968, elaborat sub coordonarea profesorului Vintilă Dongoroz. Astfel, rezultă de aici concepția potrivit căreia desființarea de înscrisuri este o formă a acțiunii private, fiind o modalitate de reparare în natură a pagubei produse prin infracțiune, dar și caracterul obligatoriu al acestei reparări, care a dat mai târziu dispoziția derogatorie din art. 348 C. pr. pen. din 1968 și din art. 25 alin. (3) C. pr. pen. („Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii”). Explicația pentru această derogare de la regulile de drept comun din materie civilă o va expune profesorul Dongoroz în Cursul său de procedură penală din 1939, urmând să revenim asupra ei în cadrul analizei dispozițiilor Codului de procedură penală din 1936.

De asemenea, mai rezultă din acest fragment și un alt aspect, extrem de important, care pare că a fost pierdut din vedere ulterior, anume legătura strânsă între desființarea de înscrisuri și restabilirea situației anterioare, în sensul că aceasta din urmă era văzută ca o modalitate de realizare a celei dintâi. Tot o modalitate de restabilire a situației anterioare este și restituirea lucrului. De aici par să-și găsească originea textele ulterioare din art. 14 și art. 348 C. pr. pen. din 1968, unde cele trei instituții au fost reglementate împreună, ca având aceeași natură juridică.

Profesorul Vintilă Dongoroz a mai expus această idee – a obligativității restituirii lucrurilor chiar în lipsa constituirii de parte civilă a persoanei vătămate – într-o altă lucrare de referință apărută în aceeași perioadă, în care arată că „Ori legea face o distincțiune foarte firească între restituțiuni cari trebuesc ordonate în orice caz și între despăgubiri civile care nu pot fi acordate decât dacă partea civilă le va cere. Așa dar credem că chiar în lipsa părții civile și chiar fără ca partea vătămată să se fi constituit parte civilă, instanțele judecătorești sunt obligate să osândească pe inculpați la restituțiunea lucrurilor dobândite prin infracțiune de la victimă”[4]. Deși se referă aici la obligația instanței de restituire a lucrurilor dobândite în urma b infracțiunii, principiul este identic în cazul restabilirii situației anterioare săvârșii infracțiunii și desființării unor înscrisuri, deoarece în toate aceste situații legiuitorul se preocupă de restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii în modalitatea în care acest lucru este absolut necesar pentru a împiedica orice persoană să profite de pe urma săvârșirii unei infracțiuni.

Practica judiciară a vremii a reținut că restituirea lucrurilor și desființarea de înscrisuri reprezintă modalități de reparare a pagubei prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, folosind în mod explicit sintagma „desființării sau reformării actului defăimat”. Astfel, într-o cauză soluționată de Înalta Curte de Casație în 1922 se arată că „Dacă reparațiunea daunei, fie materială fie morală, încercată de partea vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni penale, consistă, de ordine, într-o despăgubire pecuniară, ea însă trebuie să consiste în primul rând în restituirea, când este cu putință, adică în repunerea stărei de lucruri anterioare comiterii infracțiunei, căci aceasta constitue reparațiunea cea mai naturală și complectă a infracțiunei; de aceia și art. 36 Cod penal dispune că condamnatul, afară de restituțiune când va avea loc va putea fi asemenea osândit și la alte desdăunări către partea civilă, când sunt cerute.

În delictul de falșificare de acte, cauza generatrice a prejudiciului încercat de partea civilă fiind însuși actul declarat fals de instanțele judecătorești, și restabilirea lucrurilor în starea lor anterioară săvârșirei infracțiunei fiind posibilă, repararea directă a prejudiciului cauzat consistă în suprimarea sau reformarea a însuși actului declarat fals.

Aceasta se învederează și din dispozițiunea art. 466 Cod procedură penală care prescrie că atunci când acte publice se vor declara false, în tot sau în parte, Curtea sau tribunalul care va fi judecat falsul, va ordona să se îndrepteze acele acte, iar art. 182 Cod procedură civilă adaugă că după terminarea instrucțiunei civile, de nu va fi trebuință ca chestiunea să se trimită în penal, judecătorii vor hotărâ asupra adevărului sau falsului actului și asupra desființării sau reformării actului defăimat”[5].

Probabil că această practică judiciară a stat la baza reglementării exprese în art. 123 C. pen. din 1936 a unei instituții similare desființării de înscrisuri, cu următorul conținut: „Dacă condamnarea atrage după sine nulitatea totală sau parțială a unei obligațiuni juridice încheiate de condamnat, instanța penală declară prin hotărîrea sa ca fără valoare acea obligațiune”.

Așa cum rezultă din acest text, instituția nu se referea doar la înscrisurile provenite din săvârșirea unor infracțiuni de fals, ci la orice obligații juridice care își au sursa în săvârșirea unei infracțiuni.

De asemenea, este de remarcat că instituția desființării de înscrisuri a fost reglementată în articolul imediat următor celui care reglementează restituirea lucrurilor, ceea ce constituie încă un argument, de natură topografică, în favoarea ideii că legiuitorul le-a văzut ca pe forme similare de restabilire a situației anterioare celei rezultate din săvârșirea infracțiunii. Doctrina precizează în mod explicit că este vorba de restabilirea situației de fapt și în cazul de la art. 123 C. pr. pen. din 1936, arătând că „Declararea ca fără valoare a unei obligațiuni civile și restabilirea situației de fapt de către instanța penală sunt de asemenea măsuri procesuale ale judecătorului penal pentru ocrotirea unor interese civile conexe cu procesul penal sau create de acesta. Ele sunt prevăzute în capitolul despre sechestru penal și restituire, în art. 123. Conform art. 123 alin. (1), dacă condamnarea penală atrage nulitatea totală sau parțială a unei obligațiuni juridice încheiate de condamnat, instanța penală va declara obligatoriu și în mod expres, prin hotărârea sa, ca fără valoare acea obligațiune”[6].

După cum se poate lesne observa, legiuitorul de la 1936 folosește aici noțiunea de „nulitate”, care nu poate avea în vedere decât un act privit ca negotium juris, deoarece doar acesta putea fi obiect al unei acțiuni civile și al unei reparări a prejudiciului produs prin infracțiune; de altfel, formularea „lăsarea fără valoare a unei obligațiuni” nici nu s-ar fi putut referi decât la negotium.

De asemenea, faptul că autorul a analizat „declararea ca fără valoare a unei obligații” împreună „restabilirea situației de fapt” denotă că cele două instituții au fost văzute ca modalități concrete și complementare de ocrotire a intereselor civile ale victimelor infracțiunilor. Dacă pentru a se dispune „restabilirea situației de fapt” era nevoie de „declararea ca fără valoare a unei obligații”, instanța penală era cea care „va declara obligatoriu și în mod expres, prin hotărârea sa, ca fără valoare acea obligațiune”.

În același mod a fost interpretat textul și de către profesorul Vintilă Dongoroz, care în cursul său din 1939 a arătat că „Instanțele penale fără a fi sesizate cu acțiunea civilă, pot din oficiu să ordone restituirea lucrurilor [art. 92 alin. (1) C. pen. și art. 103 alin. (2) Cod. just. militare] și anularea actelor (art. 123 și 597 C. pr. pen.)”[7]. În aceeași lucrare profesorul arată că „Acțiunea civilă are de scop (obiectiv) aplicarea sancțiunilor civile, adică restituirea lucrurilor luate de la persoana dăunată, reparațiunea daunei cauzată prin infracțiune și anularea actelor”[8].


* Prezentul articol va fi publicat, într-o formă extinsă, în revista Dreptul nr. 5/2020.

[1] I. Kuglay, L. Toma-Dăuceanu, A.-R. Trandafir, Desființarea înscrisurilor și anularea actelor juridice în procesul penal, în Revista Română de Drept privat nr. 4/2018, pp. 436-470 și la adresele de internet https://www.juridice.ro/671243/desfiintarea-inscrisurilor-si-anularea-actelor-juridice-in-procesul-penal.html?utm_source=newsletter&utm_medium=email&utm_campaign=juridice_news&utm_term=2020-02-03 și https://www.universuljuridic.ro/desfiintarea-inscrisurilor-si-anularea-actelor-juridice-in-procesul-penal/, ultima vizualizare la 3.02.2020.

[2] A se vedea V. Constantinescu, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2017, ed. a 2-a, pp. 2209-2210; R.Moroșanu, în N. Volonciu (coord.), Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2017, ed. a 3-a, p. 1519; I. Kuglay, L. Toma-Dăuceanu, A.-R. Trandafir, op. cit.; L. Criștiu-Ninu, A.S. Nicolescu, Considerații asupra procedurii desființării de înscrisuri, reglementată de art. 5491 din Codul de procedură penală. Aspecte privind obiectul, procedura și competența de soluționare, în Dreptul nr. 4/2018, pp. 112-116; A.E. Constantin, Posibilitatea procurorului de a solicita în procedura prevăzută de art. 5491 din Codul de procedură penală, desființarea actelor subsecvente unui înscris principal falsificat, atunci când sesizează judecătorul de cameră preliminară potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. d) și art. 318 alin. (5) din același act normativ, iar actul subsecvent se află într-o legătură de cauzalitate și interdependență cu actul principal, publicat la adresa de internet http://revistaprolege.ro/posibilitatea-procurorului-de-solicita-procedura-prevazuta-de-art-5491-din-codul-de-procedura-penala-desfiintarea-actelor-subsecvente-unui-inscris-principal-falsificat-atunci-cand-sesizeaza-ju/, ultima vizualizare la 20.01.2020.

[3] V. Dongoroz, notă la Cas. II, 1785 din 11 Sept. 1922, C. Jud. din 1922, p. 634, apud. C.R. Rătescu, N. Pavelescu, Codul de procedură penală (art. 1-246) adnotat cu întreaga jurisprudență română la zi, București, Tipografia și Legătoria Penitenciarului Corecțional „Văcărești”, 1930, p. 53.

[4] V. Dongoroz, în Tratat de drept și procedură penală. Edițiunea a doua a Cursului de drept și procedură penală, de I. Tanoviceanu, revăzut și completat de V. Dongoroz, C. Chiseliță, Ș. Laday, vol. IV, Tip. „Curierul Judiciar”, București, p. 317.

[5] Cas. II, 1785 din 11 Sept. 1922, C. Jud. din 1922, p. 634, în C.R. Rătescu, N. Pavelescu, op.cit., p. 53.

[6] Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea generală (continuare), volumul III, Tipografia Națională S.A., Cluj, (reeditarea din 2019), p. 153.

[7] V. Dongoroz, Curs de procedură penală, 1939 (litografiat), pp. 79-80.

[8] Idem, p. 72.

Constatăm, astfel, la ambii autori marcanți citați anterior, aceeași idee, în sensul că instanțele penale pot și din oficiu să dispună „declararea ca fără valoare a unei obligațiuni civile”, soluție care va fi preluată ulterior și în art. 348 C. pr. pen. din 1968, și în art. 25 alin. (3) C. pr. pen.

Explicația pe care a adoptat-o profesorul Vintilă Dongoroz pentru această derogare de la principiul oficialității, în cazul restituirii lucrurilor și desființării de înscrisuri a fost aceea că aceste sancțiuni civile interesează și realizarea justiției penale: „S-ar părea că, în toate aceste cazuri, se nesocotește regula după care nici un judecător nu se poate pronunța, dacă nu i se cere (nemo judex sine actore), în realitate însă legea penală a făcut din aceste sancțiuni civile niște sancțiuni interesând realizarea justiției represive (cari aparțin cadrului general de sancțiuni în dreptul penal). Față cu acest caracter legea de procedură penală a putut și ea statornici că în cazurile arătate mai sus acțiunea penală are ca obiectiv nu numai aplicarea sancțiunilor de drept penal, ci și a sancțiunilor civile disciplinate de dreptul penal”[9]. După cum se poate observa, nu este contestat caracterul lor de sancțiuni civile (în cazul restituirii lucrurilor nici nu ar fi posibil acest lucru), însă se apreciază că derogarea de la principiul disponibilității este justificată de necesitatea unei mai bune realizări a justiției penale.

Profesorul Traian Pop a găsit la vremea respectivă o altă explicație pentru care restituirea lucrurilor se dispunea și din oficiu, anume că „scopul legal este repararea daunei materiale sau morale a părții vătămate și reintegrarea acesteia în posesiunea lucrurilor care i-au fost luate pe nedrept; și partea vătămată nu poate înlocui acest scop, pentru a se arăta generos, sau pentru a manifesta o simpatie, sau o aderență la un curent social sau politic (prin cadoul despăgubirii), sau pentru alte pretexte, al căror joc nu îl poate face justiția, fiindcă ar fi nedemn și periculos”[10]. Profesorul precizează însă, în continuare, că „În afară de despăgubiri și restituiri, mai poate forma scopul acțiunii civile și cererea pentru anularea actelor. Instanța penală poate ordona din oficiu, anularea actelor (art. 103 și 597 C. pr. pen.)”[11].

În Codul de procedură penală din 1936 era reglementată distinct, într-un capitol dedicat procedurilor speciale, o procedură de denunțare a unui înscris ca fals, pe cale incidentală, adică înscrierea în fals. Aceasta era aplicabilă atât în cadrul cauzelor penale, cât și în cele civile și prevedea posibilitatea constatării caracterului fals al unui înscris, chiar dacă nu se pronunța o condamnare: „Dacă falsul este dovedit, existența lui trebue constatată prin hotărâre, chiar dacă nu este cazul a se pronunța o condamnare (d.e. fiindcă acțiunea penală s-a prescris, sau fiindcă nu se dovedește că inculpatul ar fi autorul etc.). Hotărârea care declară un act fals, în totul sau în parte, ordonă desființarea totală sau parțială sau când este cazul restabilirea, reînoirea sau reformarea lui, în sensul stabilit prin hotărâre”[12].

Putem spune că regăsim aici un „strămoș” al instituției desființării de înscrisuri reglementată în prezent în art. 5491 C. pr. pen., deoarece este vorba de o procedură specială prin care se dispune desființarea unor înscrisuri falsificate într-un cadru distinct de cel în care instanța a fost investită cu soluționarea unei infracțiuni de fals ori a altei infracțiuni din care a rezultat înscrisul falsificat.

În Codul de procedură penală din 1968 se prevedea în mod explicit în art. 14 alin. (3) lit. a) că modalitățile de reparare a pagubei în natură sunt „prin restituirea lucrului, prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființarea totală ori parțială a unui înscris și prin orice alt mijloc de reparare”, iar în art. 348 se prevedea că „Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță asupra reparării pagubei materiale și a daunelor morale în cazurile prevăzute în art. 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desființarea totală sau parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii”.

Cum se poate constata, reglementarea nu diferă substanțial de cea din Codul penal din 1936, singura diferență în ceea ce privește instituția în discuție este aceea că legiuitorul a folosit sintagma consacrată în doctrină, aceea de „desființare” a unui înscris, care avea însă tot înțelesul de „declararea fără valoare a unei obligațiuni civile”.

De menționat că, având în vedere că a fost desființată instituția judecătorului de instrucție, în Codul de procedură penală din 1968 procurorul a preluat atribuția acestuia referitoare la restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare în cursul urmăririi penale, potrivit art. 169 și art. 170 C. pr. pen.

În ce privește desființarea unor înscrisuri în cazul în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată, practica judiciară a fost neunitară, întrucât unele instanțe s-au pronunțat în sensul că, în aceste cazuri, organul judiciar competent să dispună desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat este procurorul care a adoptat soluția de netrimitere în judecată, alte instanțe s-au pronunțat în sensul că instanța penală are competența de a desființa înscrisurile falsificate, iar alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că instanța civilă are competența de a desființa asemenea înscrisuri. Din acest motiv, Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu un recurs în interesul legii pe această temă, a statuat astfel prin Decizia nr. 15/2005: „1. În cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 2. În celelalte cazuri, aceeași acțiune aparține părților.” În urma pronunțării acestei decizii, prin Legea nr. 356/2006 a fost modificat art. 245 C. pr. pen., introducându-se la alin. (1) lit. c1), care prevedea că prin ordonanța de netrimitere în judecată se dispune și asupra „sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris”.

Este adevărat că în această decizie pronunțată în urma unui recurs în interesul legii instanța supremă se referă la „înscris falsificat”, dar această mențiune ar putea fi pusă pe seama faptului că în majoritatea cazurilor practice avute în vedere în recursul în interesul legii instituția desființării de înscrisuri a fost aplicată pentru înscrisuri rezultate din infracțiuni de fals. Textul legal din Codul penal anterior, ca și textul legal din Codul penal actual, nu prevedea o astfel de limitare a domeniului de aplicare a instituției, iar unde legiuitorul nu distinge nu ar trebui să distingă nici interpretul legii.

Pentru că practica judiciară a fost în continuare neunitară cu privire la dreptul procurorului de a sesiza instanța civilă cu acțiunea privind desființarea unor înscrisuri în toate cazurile în care a dispus o soluție de netrimitere în judecată (nu doar în cazurile în care era necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților), Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 2/2011, pronunțată în urma unui recurs în interesul legii, în sensul următor: „Procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acțiunea civilă pentru desființarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată”.

De remarcat că și instanța supremă reține în ambele decizii pronunțate în interesul legii că natura juridică a instituției în discuție este aceea de „acțiune civilă pentru desființarea, în tot sau în parte, a unui înscris”. Era unanimă, așadar, opinia că această acțiune era o formă de răspundere civilă și că ea avea ca obiect drepturile și obligațiile rezultate din înscrisul desființat, privit ca negotium, iar nu înscrisul privit ca instrumentum.

Prin noul Cod de procedură penală au fost aduse unele modificări legislative care au făcut ca natura juridică a instituției desființării unor înscrisuri să fie supusă discuțiilor de mai sus. Pe de o parte, desființarea unor înscrisuri este menționată în art. 25 alin. (3) C. pr. pen., care reglementează „Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal”, care conduce la ideea că legiuitorul a considerat-o, în continuare, o modalitate de reparare a prejudiciului produs prin infracțiune, iar, pe de altă parte, art. 5491 C. pr. pen. prevedea inițial că atunci când dispune o soluție de netrimitere în judecată procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară în vederea desființării unui înscris.

Textul de la art. 25 alin. (3) C. pr. pen. a fost de la început în Codul de procedură penală, integrându-se în tradiția noastră legislativă anterioară, în timp ce art. 5491 a fost introdus în urma modificărilor aduse codului prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[13].

3. Natura juridică
Privită de legiuitor ca o procedură specială în caz de netrimitere în judecată (clasare a cauzei pe fond sau a unor soluții de renunțare la urmărire penală), având sediul legal ca atare în dispozițiile art. 5491 C. pr. pen., instituția se va aplica ori de câte ori ne vom întâlni cu un impediment de punere în mișcare a acțiunii penale dintre cele prev. de art. 16 C. pr. pen. sau în aplicarea dispozițiile art. 318 C. pr. pen. privind renunțarea la urmărire penală atunci când lipsește interesul public în urmărirea faptei.

Stabilirea impedimentului de punere în mișcare a acțiunii penale nu este însă mai puțin importantă, ținând de reținerea corectă și integrală a întregii situații de fapt în cauză, procedura specială cerând încă de la început, prin teza finală a art. 5491 alin. (1) C. pr. pen., parcurgerea procedurii inițiale de plângere contra soluției procurorului. În opinia noastră, această cerință legală nu este doar un fine de neprimire formal cerut, ci are o consistență juridică aparte, pentru că numai astfel poate fi reținută situația de fapt pe care se va grefa cererea ulterioară de desființare a înscrisului, în opozabilitate cu persoanele interesate și sub deplin control jurisdicțional.

Făcând obiectul jurisprudenței Curții Constituționale, procedura specială de la art. 5491 C. pr. pen. a fost analizată de către instanța noastră de contencios constituțional, ocazie cu care aceasta a apreciat pertinent asupra obiectului și caracterului ei. Curtea a arătat astfel că „procedura specială reglementată de art. 5491 din Codul de procedură penală vizează o atribuție a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desființarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri (…)”, instanța constituțională subliniind, din perspectivă istorică, comparația cu vechiul Cod de procedură penală, în care aceeași competență era dată instanței civile, prin dispozițiile art. 245 alin. (1) lit. c1) și art. 249 alin. (2) cu raportare la art. 245 alin.( 1) lit. c1) C. pr. pen. vechi, care stabileau faptul că prin ordonanțele de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală se dispune și asupra „sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris”[14]. Or, însăși instanța de contencios constituțional prin aceeași decizie a considerat că „opțiunea legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competența de a decide cu privire la confiscarea specială sau la desființarea unui înscris, soluție diferită de cea reglementată de Codul de procedură penală din 1968, nu este de natură să încalce prevederile constituționale atâta timp cât, în cadrul acestei proceduri, există posibilitatea administrării de probe, în ședință publică, în condiții de contradictorialitate și oralitate, cu respectarea garanțiilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare”[15]. Cu alte cuvinte, potrivit noului Cod de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară a preluat în competență vechea atribuție dată atunci instanței civile de a soluționa sesizarea procurorului cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris, caracterizată ca privind fondul cauzei, ținând de elemente esențiale ale raportului de conflict – fapt, persoană și vinovăție – de unde se poate trage concluzia că judecătorul de cameră are plenitudine de jurisdicție în materie precum o instanță civilă (nepenală), cu respectarea principiilor de publicitate, oralitate și contradictorialitate, putând administra orice probă necesară soluționării cauzei, în rânduirea dată de regulile acelei materii, în vederea garantării dreptului la un proces echitabil tuturor persoanelor interesate în cauză.

Sub aspect probatoriu, sesizarea procurorului cuprinsă în ordonanța de clasare își are izvorul în chiar dosarul cauzei, actele astfel administrate în cursul urmăririi penale constituind fundamentul probatoriu al cererii, motiv pentru care trebuie să atingă un standard de probă care să permită stabilirea situației de fapt sub aspectele de interes față de fiecare capăt de cerere, în așa fel încât judecătorul de cameră preliminară să fie în măsură să aprecieze probatoriul, în opozabilitate cu toate părțile interesate.

Fără a nega caracterul preventiv pe care îl poate primi uneori măsura desființării de înscrisuri (cum este, de exemplu, în cazul înscrisurilor falsificate prin care nu se atestă vreo obligație), care sunt efectiv înlăturate din circuitul civil (ceea ce poate face ca măsura să aibă valențe penale), considerăm că măsura desființării unui înscris ar trebui privită, în principal, ca o formă de reparare în natură a pagubei.

Altfel, nu ar avea niciun sens ca în art. 25 alin. (3) C. pr. pen. să se facă precizarea „chiar dacă nu există constituire de parte civilă”. Dacă procedura ar privi doar înscrisurile rezultate în urma săvârșirii unei infracțiuni de fals și ținând cont de opinia acceptată că aceste infracțiuni nu sunt susceptibile de acțiune civilă, nu s-ar putea justifica această precizare a legiuitorului.


[9] Idem, p. 80.

[10] Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea generală, volumul II, Tipografia Națională S.S., Cluj, (reeditarea din 2019) p. 492.

[11] Ibidem.

[12] Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea specială, volumul IV, Tipografia Națională, Cluj, (reeditarea din 2019), p. 648.

[13] Publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.

[14] CCR, Decizia nr. 166/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 5491 C. pr. pen., par. 30 și 43, publicată în M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015.

[15] CCR, Decizia nr. 166/2015 par. 54.

Instituția desființării de înscrisuri reglementată în art. 5491 C. pr. pen. nu are o natură juridică diferită de cea reglementată în art. 25 alin. (3) C. pr. pen., deoarece aceasta nu ar putea să aibă un conținut diferit, după cum este vorba de desființarea de înscrisuri în cazul în care instanța a fost sesizată cu rechizitoriu ori de desființarea de înscrisuri în cazul unei soluții de netrimitere în judecată. Identitatea terminologică nu poate da decât identitate de conținut, într-o atare situație în care apar utilizați aceiași termeni în același context, diferența fiind dată doar de forma și stadiul procedurilor (regula de interpretare contextuală a prezumției de utilizare consecventă a termenilor)[16].

Pornind de la textul legal actual care plasează dispoziția de desființare a înscrisurilor în cuprinsul articolului privind rezolvarea acțiunii civile, calificând-o astfel ca o componentă a laturii civile a cauzei, desființarea înscrisului poate fi privită ca o formă de reparare în natură, direct sau indirect, a prejudiciului izvorât din fapta penală, actual sau viitor, în condițiile legii civile.

Importanța calificării măsurii de desființare a înscrisurilor ca ținând și de acțiunea civilă, fiind o formă de reparare în natură a pagubei, își găsește semnificația deosebită în natura dispozițiilor legale ce urmează a i se aplica, plasate în dreptul civil, trecând în prim plan instituții precum analiza condițiilor răspunderii civile delictuale incluzând vinovăția civilă și făcând posibilă aplicarea unor cauze de ineficacitate ale actului juridic civil, în funcție de materia din care acesta face parte, pur civilă, administrativă, fiscală etc.

În concluzie, procedura desființării înscrisurilor este o instituție juridică constând într-o măsură procesuală, putând fi dispusă și pe fondul cauzei, declanșabilă din oficiu, de către procuror ca unic titular al prerogativei de sesizare, însă numai după stabilirea situației de fapt și reținerea corectă a impedimentului de punere în mișcare a acțiunii penale, cu parcurgerea fazei de comunicarea a soluției persoanelor interesate și posibilitatea exercitării dreptului de a face plângere împotriva acesteia, administrativă la procurorul ierarhic superior și jurisdicțională în fața judecătorului de cameră, a căror norme procedurale au ca drept comun toate dispozițiile procedurale de la judecată, atât în fond cât și în căile de atac, în lipsă de dispoziție contrară și compatibile cu natura specială a procedurii, a căror prevederi sunt de strictă interpretare conform specificului general al normelor procedurale, având o dublă natură civilă și penală, ca modalitate de reparare în natură a prejudiciului dar împlinind și o funcție preventivă și sancționatorie, de competența judecătorului de cameră preliminară, care îndeplinește toate cerințele de independență și imparțialitate ale unei instanțe de judecată, având plenitudine de jurisdicție și în condiții de contradictorialitate, în acord cu principiul liberului acces la justiție.

4. Domeniul de aplicare
Jurisprudența constituțională și de unificare a practicii judiciare, pronunțată în materie până în acest moment, utilizează uneori terminologic denumirea de „desființare a înscrisurilor false”[17], însă această titulatură nu numai că nu este cea legală, dar este amintită în contexte care nu analizează direct domeniul de aplicare al procedurii, de unde concluzia că nu s-a dorit evidențierea unei limite de aplicabilitate a procedurii doar infracțiunilor de fals, ci termenul a fost în mod firesc uzitat ca preluând necritic inerția cazurilor cel mai des regăsite în practica judiciară, ca fiind cele privind înscrisurile false, material sau intelectual (de eo quod plerumque fit).

Argumentele doctrinare contrare, în sensul că instituția s-ar aplica doar în cauzele având ca obiect infracțiuni de fals, deși pertinente, nu pot fonda o concepție diferită, în opinia noastră.

Astfel, pornind de la limitele sesizării prev. de art. 371 C. pr. pen., potrivită cărora judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare, s-a susținut că „instanța nu poate verifica validitatea unui înscris, în sensul că nu poate cerceta conformitatea lui cu realitatea, decât dacă acțiunea penală cu care este învestită îi permite aceasta, adică dacă această verificare constituie totodată obiect al soluționării acțiunii penale”, oferind exemple de „școală”, precum cazul unui șantaj în care autorul constrânge victima la întocmirea unui testament („instanța penală sesizată (…) nu este îndreptățită să se pronunțe cu privire la înscrisul care constituie testamentul câtă vreme fapta constând în întocmirea acestuia nu a făcut obiectul acțiunii penale, limitele acțiunii fiind date de acuzația adusă inculpatului și care constă în activitatea de constrângere; activitatea subsecventă, a victimei, constând în redactarea înscrisului, nu face obiectul acțiunii penale dacă aceasta nu a fost exercitată și pentru vreo infracțiune de fals în înscrisuri”) și a unei luări de mită de către un profesor universitar pentru a furniza lucrări de licență gata elaborate („instanța a dispus și anularea lucrărilor de licență, dar și a adeverințelor de absolvire a facultății; aceasta din urmă măsură, drept consecință a anulării lucrărilor de licență și nepromovării astfel a examenului de absolvire; or, în condițiile în care instanța nu a cercetat modul de întocmire a respectivelor înscrisuri, întrucât această chestiune nu a făcut obiectul judecății, ea nu era îndreptățită nici să constate caracterul lor fals sau adevărat, și nici să le desființeze; cu atât mai puțin avea instanța dreptul să verifice condițiile de promovare a examenului de absolvire, nefiind învestită cu fapte privind organizarea, desfășurarea sau stabilirea rezultatelor acestor proceduri”)[18].

Considerăm că în astfel de cazuri soluțiile instanțelor de desființare a înscrisurilor sunt corecte și prin raportare la limitele judecății, care nu sunt depășite prin astfel de dispoziții ale instanței. Înscrisurile desființabile exprimă din perspectiva autorului folosul obținut prin fapta penală sau, din poziția persoanei vătămate, pot fi privite ca izvor al pagubei sau ca o sursă de periclitare a situației acesteia (testamentul întocmit prin constrângere, în cazul șantajului și respectiv lucrările de licență obținute contra cost și adeverințele atestând absolvirea studiilor în lipsa condiției de realizare a lucrărilor, în cazul mitei). Or, limitele legale ale sesizării, constând în fapta reținută și persoana trimisă în judecată, țin de esența raportului juridic de conflict dedus judecății, însă nu rezumă strict la acesta, instanța sesizată având a se pronunța asupra oricărei probleme privind justa soluționare a cauzei, potrivit art. 404 alin. (4) lit. i) C. pr. pen. De altfel, doctrina clasică a arătat că există și raporturi procesuale adiacente, subliniind că „activitatea procesuală în fața instanțelor de judecată poate avea uneori ca obiect nu soluționarea cauzei penale, ci rezolvarea unui raport procesual adiacent privind situații legate de acea cauză, din care unele în afara fazei de judecată, de exemplu, soluționarea conflictelor de competență; luarea în mod provizoriu de măsuri de siguranță; luarea, menținerea sau ridicarea măsurilor preventive sau asiguratorii; restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei (…)”[19].

Oricum, fapta penală sesizată are a fi privită în toate circumstanțele săvârșirii ei, incluzând consecințele produse, care, deși nu sunt necesare sub aspect constitutiv, fapta putând avea caracter penal și în lipsa lor, sunt avute în vedere la evaluarea întregii situații de fapt în procesul de tragere la răspundere penală și civilă a autorului.

În sfârșit, dacă acceptăm caracterul civil al măsurii de desființare a înscrisurilor, apare firesc că orice soluție ce le privește nu are cum să depășească limitele judecății, știut fiind că nu există identitate între urmarea imediată a infracțiunii ca element constitutiv al acesteia și consecințele civile ale faptei penale privite sub aspectul său delictual civil, doctrina reținând clar că „vătămarea penală nu trebue însă confundată cu dauna civilă care ar putea deriva din infracțiune”[20].

Uneori infracțiunea de fals nici nu apare distinct în sesizarea formulată, cum sunt cazurile infracțiunilor complexe în care falsul este absorbit în conținutul lor constitutiv, precum este evaziunea fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, situație în care credem că este unanim admisă aplicabilitatea instituției desființării de înscrisuri.

Așa fiind, având în vedere generalitatea aplicabilității procedurii speciale, caracterul nerestrictiv al normelor ce o reglementează și finalitatea ei de restabilire a legalității în toată dimensiunea ei juridică, este greu de acceptat restrângerea pe care o face doctrina atunci când privește procedura ca aplicându-se doar în cazul infracțiunilor de fals, cu referire la înscrisurile plăsmuite material sau intelectual. Or, prin restrângerea domeniului de incidență în lipsa oricărei circumstanțieri legale, nu cumva s-ar limita sfera de aplicare a legii în lipsă de prevedere expresă? Din contră, pornind de la specificul interpretării normelor de procedură ca putând primi interpretări extensive, tocmai pentru a nu zădărnici realizarea protecției oferite de legea penală[21], s-ar putea concluziona în sens contrar, că procedura este aplicabilă ori de câte ori își găsește un fundament juridic pentru aceasta.

Nici rațiunea instituției nu poate conduce la o altă concluzie, în condițiile în care se poate întrevedea interesul pentru desființarea unor înscrisuri și în alte cauze în afara celor de fals, precum în cazul unor infracțiuni de corupție sau de serviciu ori evaziune fiscală, când au fost emise, adoptate și încheiate, acte civile, administrative sau fiscale, cu nesocotirea legii în materie și cu consecința producerii unui prejudiciu. Să ne închipuim desele cazuri practice de primire de foloase de către un funcționar pentru emiterea în mod nelegal a unui act administrativ, a cărui nelegalitate nu constă neapărat în constatarea unei situații nereale sau într-o curată plăsmuire, ci doar în nerespectarea legii cu ocazia realizării actului, caz în care necesitatea desființării actului respectiv, în scopul scoaterii sale din circuitul civil și ineficacității operațiunii juridice ce o constată, apare pe cât de firească pe atât de necesară. Și chiar rămânând în paradigma adepților caracterului restrictiv al procedurii doar în cazul infracțiunilor de fals, oare nu se pot aprecia astfel de înscrisuri ca neînfățișând altceva decât o falsă reprezentare a realității juridice produsă prin aplicarea greșită a legii, deci un „fals juridic”?

Două par să fie conceptele de fond uzitate în procedura specială a desființării înscrisurilor, așa cum reiese din însăși titulatura procedurii: înscrisuri și desființare.

4.1. Noțiunea de „înscrisuri”

Procedura penală, în partea sa generală, nu folosește noțiunea de înscrisuri decât în materie probatorie, ceea ce nu pare să aibă aplicabilitate în cazul nostru, înscrisul desființabil nefiind privit sub aspectul caracteristicii sale de mijloc de probă în cauza penală, neurmărindu-se ca prin desființarea sa să se afecteze materialul probatoriu aflat la dosarul cauzei, interesând mai degrabă consecințele pe care le poate produce desființarea înscrisului în planul mai larg al vieții sociale. Bineînțeles, înscrisul desființabil, odată aflat la dosarul cauzei, face parte ca atare din probatoriu, nu însă acesta este fundamentul care face necesară lăsarea sa fără efecte legale, ci puterea juridică pe care i-o dă însăși natura sa juridică în circuitul civil și care încetează prin desființarea acestuia.

Înlăturând, astfel, interpretarea noțiunii de înscris ca mijloc de probă în procesul penal și în lipsa oricărei alte trimiteri procedurale, urmează ca termenul să primească cel mai larg înțeles de specialitate juridică, preluat nu din procedura penală, ca drept formal având ca obiect doar disciplinarea procesuală, ci din dreptul substanțial comun, ce are ca specific reglementarea relațiilor sociale privite sub aspectul raporturilor juridice derivate din acte și fapte juridice, în genere. Nu trebuie pierdut din vedere că orice înscris are un conținut juridic ce poate cădea în domeniul de aplicare a diverselor ramuri de drept, precum dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul fiscal etc. Pornind însă de la caracterul de drept comun (ius commune) al dreptului civil, prin prisma trăsăturii sale specifice de drept general, ce „reglementează orice raporturi patrimoniale sau nepatrimoniale dintre persoanele fizice sau persoanele juridice, de drept privat sau de drept public, cu excepția acelor raporturi reglementate de alte ramuri de drept”[22], noțiunea de înscris are a fi privită în accepțiunea pe care dreptul civil i-o conferă ca mijloc de probă a raporturilor juridice în general, prin înscris înțelegându-se „consemnarea de date despre acte și fapte juridice, cu un mijloc adecvat, pe un anumit suport material”[23].

Așadar, în opinia noastră, prin înscris în sensul procedurii speciale se înțelege orice suport material (instrumentum probationis) care constată un act juridic în sensul de manifestare de voință cu intenția de a produce efecte juridice ca operațiune juridică (negotium juris) sau relevă un fapt juridic în sens restrâns (acțiune fără intenția de a produce efecte juridice sau simplu eveniment de care legea leagă consecințe juridice).

Din acest motiv apare necesar să repunem în discuție concluziile opiniilor doctrinare[24] care, pentru clarificarea termenului de înscris pornesc de la cele două accepțiuni ale actului juridic, în sensul de negotium juris și instrumentum probationis, context în care subliniază că „în tot cuprinsul său, Codul de procedură penală nu folosește noțiunea de «act juridic» (în sensul de negotium juris), ci doar pe aceea de înscris (…)” și concluzionează că „este evident că, în toate aceste situații, Codul de procedură penală se referă la înscrisuri ca instrumentum. Pe cale de consecință, nu există niciun motiv pentru care să considerăm că în Codul de procedură penală ori în general în dreptul procesual penal noțiunile de «act juridic» și «înscris» ar fi folosite cu un alt înțeles decât în dreptul civil, respectiv dreptul procesual civil”[25]. În opinia noastră, deși în mod corect a fost preluată noțiunea tehnică de înscris cu cel mai larg conținut regăsit în dreptul civil, nu ar trebui restrâns sensul acestei noțiuni doar la actul juridic, în condițiile în care înscrisul „cuprinde date despre un act sau fapt juridic – s.n. C.G., V.N.”, potrivit chiar definiției legale de la art. 265 C. pr. civ.[26].

Se pune astfel întrebarea dacă procedura desființării înscrisurilor este un astfel de caz care face necesară disocierea celor două accepțiuni sub care poate fi privit actul juridic constatat printr-un înscris?

Autorii, în marea lor majoritate, așa cum am văzut, propun ideea ca înscrisul să fie privit doar în materialitatea sa, ca instrumentum probationis, desființarea acestuia neavând nicio înrâurire asupra operațiunii juridice ce o constată acel înscris, ca negotium juris, ce ar ființa în continuare, urmând să fie relevată prin orice alte mijloace juridice[27]. Gata să acceptăm o astfel de abordare, apare întrebarea firească care ar mai fi rostul desființării înscrisului dacă aceasta nu afectează direct situația juridică ce urmărește să o constate acel înscris? De exemplu, desființarea unei false diplome de studii nu ar însemna că aceasta nu mai poate atesta absolvirea studiilor respective? Desființarea unei decizii administrative nu înseamnă că ea nu mai poate sta drept dovadă a actului sau faptului juridic ce-l constată? Faptul că aceeași situație juridică poate fi dovedită prin alte mijloace juridice nu este decât o realitate ce se impune de la sine prin însăși libertatea probării actului sau faptului juridic prin orice mijloace de dovadă permise de lege în situația dată, nejustificând și neexplicând diferențierea celor două accepțiuni ale înscrisului și acceptarea în cazul nostru doar a celui din urmă sens de instrumentum.

Nu este mai puțin adevărat că dacă acceptăm această disociere situația se complică în cazul actelor juridice solemne pentru care forma scrisă este chiar o condiție de valabilitate a lor (ad validitatem ori ad solemnitatem), în cazul acestora operațiunea juridică fiind dovedită prin însăși înscrisul constatator ca element constitutiv al acesteia[28]. Desființând doar înscrisul constatator în aceste cazuri (instrumentum), operațiunea juridică (negotium) ar rămâne nu doar fără un suport material, ci și-ar pierde însăși ființa, în condițiile în care forma solemnă este un element constitutiv, esențial al acestui tip de act juridic, soluție ce pare a fi acceptată, ca excepție, și de autorii opiniei contrare. Dar situația nu pare poate fi foarte diferită, sub acest aspect, nici în cazul actelor juridice a căror formă este cerută doar ad probationem, dacă acceptăm sublinierile doctrinare privind caracterul acestei forme ca fiind „obligatorie (iar nu facultativă); respectarea ei atrage sancțiunea inadmisibilității dovedirii actului cu alt mijloc de probă, în principiu”[29]. Actul juridic ca negotium este deci strâns legat de probarea sa ca instrumentum, neputându-se face între acestea distincția pe care legea însăși nu a făcut-o, mai cu seamă că, așa cum s-a spus, „proba se află la confluența dintre procedură și fondul dreptului”[30] subliniindu-se astfel legătura intrinsecă între fondul și forma actului.

În aceste condiții, distincția între instrumentum și negotium apare analizată doctrinar în special cu privire la forma necesară pentru dovedirea actelor juridice, ea neputând justifica preluarea ei în cazul măsurii procedural penale a desființării de înscrisuri.

Nu este însă exclus să existe cazuri în care se impune doar desființarea înscrisului ca instrumentum, cum ar fi cele în care s-a falsificat prin contrafacere (nu prin alterare) un înscris oficial care nu a fost folosit pentru producerea vreunei consecințe juridice. Dar în aceste cazuri soluția de desființare este justificată pentru evitarea folosirii pe viitor a acestuia.

Urmează, deci, ca desființarea înscrisului să fie dispusă fie doar cu privire la instrumentum, fie și cu privire la negotium, după caz.

4.2. Noțiunea de „desființare”

Cât privește cealaltă noțiune utilizată de procedura specială prin folosirea termenului de desființare a înscrisului, lipsește din nou orice trimitere terminologică care să o circumscrie în folosirea ei procedurală în cadrul instituției analizate. Pornind totuși de la observația că legiuitorul nu a folosit terminologia specifică unor cazuri de ineficacitate a actelor juridice în general, precum este anularea actelor juridice, nu putem decât să concluzionăm că s-a dorit ca termenul să primească cel mai larg sens juridic, urmând ca prin desființare să se înțeleagă, în opinia noastră, lăsarea fără efecte juridice a înscrisului în așa fel încât prin acesta să nu se mai poată releva operațiunea juridică sau situația materială pe care tinde să o constate.

Totuși, nu este exclus ca în funcție de diversele situații practice, cauza pentru care s-ar desființa înscrisul să poată fi calificată juridic în funcție de domeniul în care ființează înscrisul. Astfel, în cazul unei subscrieri false a unei convenții, aceasta nu poate decât să conducă la constatarea lipsei consimțământului ce apare exprimat prin acea subscriere necorespunzătoare realității, urmând să se constate că actul este lovit de nulitate în lipsa unui consimțământ valabil exprimat, ca o condiție de fond a acestuia. Bunăoară, unui act administrativ emis nelegal ca urmare a săvârșirii unei fapte penale ar urma să i se aplice condițiile de nulitate prevăzute în contenciosul administrativ.

Constatăm că legea nu face trimitere la cauza juridică pentru care se poate cere desființarea înscrisurilor, fiind suficient ca această solicitare să fie cuprinsă în ordonanța de clasare, potrivit art. 315 alin. (2) lit. d) C. pr. pen., ca dispoziție complementară la soluția privind fondul penal al cauzei, situație care nu pare să împiedice antamarea condițiilor de fond pentru desființarea actului respectiv, potrivit materiei din care face el parte.

Așa cum am arătat mai sus, jurisprudența Curții Constituționale este în același sens, consacrând deplina jurisdicție a judecătorului de cameră preliminară și conferind procedurii caracterul său ținând de fondul cauzei privind raportul juridic de conflict – faptă, persoană și vinovăție, făcând comparația cu vechea competență a instanței civile. Or, dacă atunci nu s-ar fi contestat prerogativa instanței civile de a desființa înscrisul indiferent de accepțiunea în care era privit sau de cauza juridică a ineficacității sale, de ce s-ar pune acum sub semnul întrebării această nouă competență a judecătorului de cameră preliminară.

De altfel, revenind la istoricul instituției, reamintim că vechea procedură penală folosea instituția sub denumirea de „anularea actelor”, calificate ca „sancțiuni civile interesând realizarea justiției represive”, cu precizarea că „acțiunea penală are ca obiectiv nu numai aplicarea sancțiunilor de drept penal, ci și a sancțiunilor civile disciplinate de dreptul penal”[31].

În sfârșit, un argument care ține de însăși esența cererii de desființare a înscrisului este că aceasta are caracter de drept substanțial, iar nu procedural, urmărind să producă consecințe juridice în afara procesului penal, prin lăsarea fără efecte juridice a unor înscrisuri constatând acte și fapte juridice, fără să se limiteze la cadrul procesului penal sub diferite aspecte precum legalitatea actelor de procedură sau probatorii.

Din acest motiv apreciem că, de lege ferenda, textul de la art. 5491 alin. (6) C. pr. pen. ar trebui modificat în sensul că hotărârile pronunțate în materia desființării de înscrisuri să poată fi atacate cu apel. Deși contestația este tot o cale de atac ordinară, care a fost reglementată ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală în art. 4251 C. pr. pen., ea a fost asociată de regulă cu soluționarea unor chestiuni adiacente fondului (măsuri preventive, camera preliminară etc.).

5. Concluzii
Desființarea înscrisului poate avea diferite consecințe în funcție de natura și caracterul înscrisului desființat.

Astfel, procedând la desființarea înscrisului și lăsând fără efecte operațiunea juridică ce o constată, judecătorul poate analiza cauza de desființare a înscrisului și prin prisma regulilor materiale specifice cauzelor de ineficacitate ale actelor juridice, potrivit domeniului din care acesta face parte. Bunăoară, dacă constată falsitatea subscrierii unui act juridic poate aprecia lipsa consimțământului la încheierea actului respectiv, ca o cauză de nulitate a actului juridic cu toate consecințele ce derivă din aceasta. În cazul plăsmuirii întregului înscris în scopuri contrare legii, poate reține frauda la lege ca o cauză distinctă de nulitate a actului juridic. Situația actelor administrative sau fiscale emise cu încălcarea legii poate fi antamată prin aplicarea sancțiunilor specifice cauzelor de ineficacitate ale acestor acte juridice.

Întrucât judecătorul de cameră preliminară este cel competent să soluționeze cererile de desființare a unor înscrisuri rezultate din săvârșirea unor infracțiuni pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată, tot el ar trebui să analizeze toate aceste aspecte.

Mai departe, în cazul înscrisurilor privind acte bilaterale/multilaterale nu este exclus ca prin desființarea înscrisului să fie afectate drepturile unor terțe persoane, de exemplu, în cazul bunului nelegal dobândit prin fapta penală ce a fost ulterior înstrăinat unei terțe persoane. Bineînțeles, terțul este persoană interesată în sensul art. 5491 alin. (3) C. pr. pen. și trebuie să fie citat în procedură în așa fel încât să-și poată formula apărarea în cauză. Însă acest lucru nu este suficient, fiind necesar a fi analizată poziția subiectivă a terțului față de cauza de desființare a înscrisului, în scopul aplicării principiilor generale de drept privind prezumția de bună-credință și securitatea raporturilor juridice.

Desigur că aceste aspecte nu pot fi analizate decât în limitele și condițiile statuate de legislația și practica instanțelor civile. Astfel, în situația unor cauze de ineficacitate ale actului juridic precum este nulitatea, protejarea terțului dobânditor de bună-credință constituie o excepție legală de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial[32].

Există, însă, cazuri în care înscrisul desființabil a stat la baza realizării altui act sau fapt juridic, ce își găsesc exprimarea în alte înscrisuri, cum se întâmplă, bunăoară, la infracțiunile de înșelăciune prin falsificarea adeverințelor de salariat folosite ulterior la contractarea creditelor bancare. În astfel de situații apare firească desființarea din oficiu doar a înscrisului prim falsificat (adeverința etc.), actele ulterioare încheiate în baza acestuia (contractul de împrumut etc.) urmând a fi desființate și ele în același cadru procesual, însă doar la cerere și cu respectarea drepturilor terților de bună-credință, a garanților, codebitorilor etc. în cazul exemplificat.

Cu alte cuvinte, desființarea înscrisului se va face doar dacă și măsura în care cauza de desființare privește direct înscrisul respectiv și constituie o condiție legală fără de care înscrisul desființabil nu poate ființa, în timp ce alte înscrisuri a căror nelegalitate își are izvorul în cel dintâi vor fi desființate doar la cerere și cu arătarea cauzei de ineficacitate precum este frauda la lege, ocrotind drepturile terților de bună-credință, după caz.

În sfârșit, odată cu desființarea înscrisului ca operațiune juridică se revine implicit la o situație juridică anterioară, motiv pentru care judecătorul este pus în situația de a dispune în consecință, prin constatarea situației juridice născute ca urmare a încetării efectelor operațiunii juridice. Aceasta deoarece rațiunea procedurii desființării de înscrisuri îl constituie principiul mai larg potrivit căruia criminalitatea nu trebuie să aducă profit (crime does not pay), care impune înlăturarea, pe cât posibil, a tuturor consecințelor produse de faptele penale. De exemplu, dacă se desființează un contract de vânzare-cumpărare, judecătorul va trebui să constate, în măsura în care acest lucru este permis de legislația civilă, că bunul ce face obiectul convenției are ca titular al dreptului de proprietate persoana în patrimoniul căreia va (re)intra bunul ca urmare a desființării înscrisului. Într-un astfel de caz nu considerăm că s-ar dispune în afara procedurii speciale, în condițiile în care nu doar că soluția subsecventă privește nu mai mult decât constatarea noii situații de fapt ca fiind consecința directă a măsurii de desființare a înscrisului, dar și, așa cum arătam, procedura specială se completează cu dreptul comun în materie, conform căruia instanța trebuie să rezolve oricare altă problemă privind justa soluționare a cauzei, potrivit art. 5491 alin. (4) raportat la art. 404 alin. (4) lit. i) C. pr. pen.

După cum se poate observa, teza conform căreia procedura desființării înscrisurilor este aplicabilă indiferent de infracțiunea ce face obiectul cauzei, urmând ca înscrisul să fie desființat inclusiv sub aspectul operației juridice ce o constată, nu are darul să simplifice lucrurile, ci din contră. Mai mult, asumându-și o astfel de competență, judecătorul de cameră preliminară trebuie să dea dovadă de deosebită precauție în ocrotirea drepturilor terților prezumați de bună-credință și de mare prudență în respectarea securității raporturilor juridice – principii fundamentale de drept.

Cu toate acestea, abordarea contrară, restrictivă, nu pare să-și găsească fundament în actuala reglementare și nici nu rezolvă pe deplin aspecte conexe raportului juridic de conflict născut prin săvârșirea faptei penale. Până la urmă, așa cum bine s-a spus, dreptul penal ocrotește valori care formează totodată obiectul unor drepturi subiective civile, dar și alte valori aparținând altor ramuri de drept precum dreptul constituțional, administrativ, fiscal etc.[33].

Or, rolul judecătorul penal este tocmai acela ca, pornind de la imperativul restabilirii legalității, să soluționeze situația juridică dedusă judecății în toate elementele ei componente, pentru că aceasta nu are decât un singur izvor în fapt și de drept – infracțiunea, ca cea mai gravă formă de ilicit juridic.


[16] A. Scalia, B.A. Garner, Reading Law – The Interpretation of Legal Text, Ed. Thomson/West, 2012, p. 170.

[17] A se vedea Decizia nr. 166 din 17 martie 2015 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 5491 C. pr. pen.; Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite privind interpretarea și aplicarea art. 14 alin. (3) lit. a) Codul de procedură penal și art. 184 C. pr. civ.; Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite privind interpretarea și aplicarea art. 45 alin. (1) teza finală C. pr. civ. rap. la art. 245 alin. (1) lit. c1) C. pr. pen.

[18] I. Kuglay, L. Toma-Dăuceanu, A.-R. Trandafir, op. cit.

[19] V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială, vol. VI, ed. a II-a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003, p. 127.

[20] V. Dongoroz, Drept penal, Institutul de Arte Grafice, București, 1939, p. 221.

[21] I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ed. a 2-a, vol. IV, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1925, p. 48, revăzut și completat de V. Dongoroz, C.. Chiseliță, Șt. Laday, E. Decusară, în care s-a arătat cu privire la interpretarea normelor de procedură penală că „trecând la finalitatea interpretării normelor de procedură penală, vom aminti în primul rând că principala țintă a interpretului trebue să fie de a limpezi sensul și a preciza conținutul normelor ce au nevoie de tălmăcire, încât aplicarea lor să corespunză cât mai perfect la desfășurarea activității represive. Dar dacă atunci când este vorba despre interpretarea normelor de drept penal substanțial, interpretul își vede misiunea terminată din moment ce constată că legea penală nu prevede cazul dedus în speță, nu tot așa de ușor ia sfârșit sarcina interpretului în materie de procedură penală. Activitatea care conduce la realizarea justiției represive trebue în mod obligatoriu să-și urmeze cursul și să ajungă la sfârșit (…) Pe când interpretul dreptului penal substanțial atunci când constată că legea tace, absolvă și pune capăt urmărirei, interpretul dreptului procedural penal e nevoit să facă ca legea să vorbească chiar atunci când aceasta tace, fiindcă e dator să ducă acțiunea represivă până la sfârșit. De aci caracterul exclusiv dinamic al interpretării normelor de procedură penală, caracter care face ca în finalitatea sa această interpretare să tinză continuu spre acele soluțiuni cari sunt apte de a promova mai departe și mai întreagă acțiunea represivă”.

[22] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, p. 19.

[23] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil, ed. XI-a, revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 115.

[24] I. Kuglay, L. Toma-Dăuceanu, A.-R. Trandafir, op. cit.

[25] Ibidem.

[26] Potrivit art. 265 C. pr. civ., care vine se definească chiar această noțiune, „Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare”.

[27] V. Constantinescu, în M. Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2017, ed. a 2-a, pp. 2209-2210; R. Moroșanu, în N. Volonciu (coord.), Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2017, ed. a 3-a, p. 1519; I. Kuglay, L. Toma-Dăuceanu, A.-R. Trandafir, op. cit.; L. Criștiu-Ninu, A.S. Nicolescu, Considerații asupra procedurii desființării de înscrisuri, reglementată de art. 5491 din Codul de procedură penală. Aspecte privind obiectul, procedura și competența de soluționare, în Dreptul nr. 4/2018, pp. 112-116; A.E. Constantin, Posibilitatea procurorului de a solicita în procedura prevăzută de art. 5491 din Codul de procedură penală, desființarea actelor subsecvente unui înscris principal falsificat, atunci când sesizează judecătorul de cameră preliminară potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. d) și art. 318 alin. (5) din același act normativ, iar actul subsecvent se află într-o legătură de cauzalitate și interdependență cu actul principal, publicat la adresa de internet http://revistaprolege.ro/posibilitatea-procurorului-de-solicita-procedura-prevazuta-de-art-5491-din-codul-de-procedura-penala-desfiintarea-actelor-subsecvente-unui-inscris-principal-falsificat-atunci-cand-sesizeaza-ju/, ultima vizualizare la 20.01.2020.

[28] Gh. Beleiu, op. cit., p. 174.

[29] M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, op. cit., p. 451.

[30] Ph. Malaurie, P. Morvan, Drept civil. Introducerea generală, coordonator al ediției în limba română M.D. Bob, traducere de Diana Dănișor, Ed. Wolters Kluwer, București, 2011, p. 139.

[31] V. Dongoroz, Curs de procedură penală, op. cit., p. 80.

[32] Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p. 231.

[33] Idem, 2017, p. 143.

Procedura desființării unui înscris în cazul clasării was last modified: martie 10th, 2020 by Cristinel Ghigheci

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Cristinel Ghigheci

Este doctor în drept din anul 2011 în Drept Penal și Drept Procesual Penal, judecător la Curtea de Apel Braşov, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, lector universitar la Universitatea Transilvania Braşov – Facultatea de Drept.
A mai scris:

Vlad Neagoe

Este judecător la Curtea de Apel Brașov.