Problematica responsabilității și răspunderii juridice în doctrina juridică contemporană
Teodora Elena Zaldea - septembrie 2, 2019O privire în literatura de specialitate asupra necesității obiective, a oportunității juridice și sociale a noțiunii de responsabilitate, plasată multă vreme doar pe terenul moralei, avea să ne aducă în atenție faptul că „personalitatea umană poate opta pentru conformitate cu normele sociale sau acțiunea sa responsabilă este sau poate fi divergentă în raport cu sistemul de norme dat și cu valorile care îi corespund, întemeindu-se uneori pe alte sisteme de valori, cu alte semnificații decât cele atribuite pe calea normelor socialmente în funcțiune. În cazul adoptării unei conduite negative față de regulile de drept, instanțele judecătorești competente nu se vor adresa decât persoanelor în dreptul pozitiv particulare, dar dincolo de acestea cu siguranță se află personalitatea fiecărui om, deci responsabilității lor”[32]. Din spatele tuturor acestor înfățișări normate, vom reține faptul că „responsabilitatea constituie un atribut intrinsec al personalității umane ce se manifestă mai ales ca prezență umană liberă, ca prezență a voinței, personalității și opțiunii agentului, ca expresie a cerințelor proprii pe care individul le formulează la adresa societății”[33]. Ni se dezvăluie în acest mod, faptul că, „fiind înzestrată cu responsabilitate, personalitatea umană optează pentru nerealizarea dispozițiilor normelor juridice, prezumă aspectul că își asumă consecințele negative prevăzute în sancțiunile prescrise”[34]. Prin urmare, responsabilitatea presupune conformare față de norma juridică, pe care caută „să o cunoască, să o recunoască și să se comporte precum i se cere, interzicându-și ceea ce i se impune și permițându-și ceea ce i se permite”[35].
Din această perspectivă, „forma empirică în care un comportament poate fi descris ca acțiune sau omisiune reprezintă numai o modalitate faptică de respectare ori de încălcare de către o persoană a obligației negative de a nu vătăma alte persoane prin propria conduită (corelativul sinalagmatic al libertății tuturor persoanelor de a-și organiza în mod liber conduita) ori a obligației pozitive de a proteja alte persoane împotriva oricărei vătămări (expresie a definirii speciale a relațiilor dintre anumite persoane într-un context obiectiv instituțional)”[36]. Ca atare, literatura de specialitate reliefează următoarea aserțiune la care achiesăm și noi și pe care, în rândurile următoare, vom încerca să o susținem: „a avea răspundere rezidă din a fi responsabil și dacă sunt responsabil atunci sunt răspunzător și voi fi tras la răspundere din două direcții: dinspre mine (datoria) și dinspre societate (obligația)”[37]. Iată, relevată, în acest mod, „relația etiologică dintre responsabilitate, ca element intrinsec și evolutiv al personalității umane, și categoria juridică de răspundere, relevată în drept în mod instituțional prin formele sale procedurale și instituționale, statuate normativ, precum și coexistența lor pe plan juridic într-o relație logică de tip premisă – consecință, unde responsabilitatea este atribut al personalității, pe când răspunderea juridică pentru fapte licite sau ilicite o are persoana dinspre regula de drept pozitiv și în alternativa că săvârșește ilicitul este trasă la răspundere”[38].
3. Răspunderea juridică: sinteză, distincții și calificare cumulativă
Luând act de faptul că responsabilitatea este un concept organic legat de răspundere, vom reitera aserțiunea potrivit căreia „omul ca ființă liberă și conștientă, optează pentru acțiunile sale în mod responsabil, drept pentru care va suporta consecințele legii, iar absența responsabilității din viața sa ar face actul juridic să fie inutil”[39]. Ținem să mai precizăm în această direcție că „prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistența libertăților și echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă, iar declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete de răspundere aparțin, totdeauna, unor instanțe sociale abilitate special (cu competențe legale în acest domeniu)”[40].
Ni se relevă astfel „sensul frecvent al noțiunii de răspundere care indiferent de forma sub care se manifestă este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte”[41]. În mod subiacent, „răspunderea juridică, indiferent de ramura de drept la care ne raportăm are atât un scop preventiv, educativ cât și sancționator, înțelegând prin acest ultim aspect și caracterul reparator în cazul în care s-au produs daune materiale ori morale”[42]. Mai precis, se arată în literatura de specialitate „răspunderea juridică este răspunderea concretă stabilită după o anumită procedură de autoritatea competentă (instanță sau autoritatea administrativă) finalizată într-o sancțiune, însoțită sau nu de anularea actului ilegal, restabilirea situației anterioare, fixarea despăgubirii pentru actul sau faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea măsurilor de siguranță aplicate sau acordate conform unei proceduri prevăzute de lege”[43].
În tratarea subiectului răspunderii juridice ne sprijinim argumentația și pe abordarea profesorului Valerică Dabu potrivit căreia „temeiul răspunderii juridice îl constituie trei elemente cumulative: 1) săvârșirea actului sau faptului generator de responsabilitate care poate fi: infracțiune, delict, cvasidelict, abatere disciplinară, administrativă, contravenție, act administrativ ilegal și chiar legal în anumite cazuri prevăzute de lege; 2) legea care reglementează responsabilitatea juridică, procedura înfăptuirii acesteia, organele abilitate și actele sau faptele generatoare; 3) hotărârea judecătorească sau actul autorității publice împuternicite de lege prin care s-a stabilit și înfăptuit în concret răspunderea juridică a persoanei fizice sau juridice (de drept public sau privat)”[44].
În același sens, al înțelegerii fenomenului răspunderii în doctrina juridică contemporană, „astăzi, poate mai mult ca oricând, se acceptă de principiu că orice faptă culpabilă angajează răspunderea celui care a comis-o”[45]. Deopotrivă, ideea este susținută și se reflectă și în „teoria generală a dreptului, atunci când se discută condițiile răspunderii juridice, conceptul de vinovăție fiind conturat ca atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită, față de faptă și față de consecințele acesteia, starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept, atitudinea psihică negativă față de interesele sociale protejate prin normele de drept”[46].
Din acest punct de vedere, profesorul Nicolae Popa a găsit explicația lămuritoare: „pentru ca răspunderea juridică, în oricare din formele sale, să se declanșeze, este nevoie de existența cumulativă a următoarelor condiții: 1) conduita ilicită; 2) vinovăția; 3) legătura cauzală”[47].
Ca atare, aducem înspre analiză conduita ilicită, ce constituie o primă condiție în prezența căreia poate fi angajată răspunderea juridică, găsind norma juridică ca fiind cea care obligă la o anumită conduită, iar prin fapta sa subiectul care încalcă această prevedere nesocotește o dispoziție a legii. „Neobservarea și încălcarea prescripției cuprinsă într-o normă juridică lezează ordinea de drept, echilibrul vieții sociale și pun în pericol siguranța circuitului juridic”[48]. Pe cale de consecință, se desprinde următoarea observație conform căreia sancțiunea reprezintă „expresia tehnică și palpabilă a răspunderii juridice și rezultanta obligatorie și coercitivă a încălcării normei juridice”[49].
Așa fiind, răspunderea juridică „reclamă afirmarea deplină a capacităților de luptă antialeatorie prin reprimarea și sancționarea încălcărilor normei juridice”[50]. Drept urmare, „conduita ilicită poate îmbrăca diferite forme: forma infracțiunii, forma contravenției, forma abaterii disciplinare și forma cauzării de prejudicii, iar gradul de pericol social constituie criteriul de distincție între formele ilicitului juridic: penal, administrativ, civil etc.”[51]. Oferim următorul raționament în legătură cu „avatarurile prejudiciului în dreptul civil, ca element al răspunderii juridice și obligativitatea identificării tuturor sensurilor sale patrimoniale și nepatrimoniale, care să permită și să facă posibilă angajarea și exprimarea răspunderii juridice corespunzătoare”[52]. În acest context, literatura de specialitate găsește răspunderea civilă ca fiind „modalitatea specifică de protecție a drepturilor subiective integrate în conținutul ramurii dreptului civil, având ca element central noțiunea de prejudiciu, prin care se înțelege în mod unanim fie o mișcare a activului patrimoniului, fie o sporire a pasivului patrimonial”[53]. Pe de altă parte, din această ecuație cu factori multipli, avem să remarcăm faptul că „fiind înzestrată cu responsabilitate, personalitatea umană optează pentru nerealizarea dispozițiilor normelor juridice, prezumă aspectul că își asumă consecințele negative prevăzute în sancțiunile prescrise, unde aceste fapte ilicite[54] prezintă caracter antisocial, indiferent că încalcă drepturi subiective patrimoniale sau nepatrimoniale”[55]. Iar dacă este să avansăm cu raționamentul vom ajunge la asumpția potrivit căreia „conduita umană ilicită care are ca rezultat moartea unei alte ființe umane, fie că îmbracă forma delictului civil, fie că ia forma infracțiunii, constituie sursa declanșării răspunderii juridice și, deci, condiție a antrenării acesteia”[56].
O bună cunoaștere, explicare și interpretare a fenomenului răspunderii juridice reclamă, fără doar și poate, ca „fapta săvârșită să fie incriminată de normele juridice, persoana în cauză să săvârșească fapta cu vinovăție și să existe o legătură cauzală între faptă și consecințele antisociale produse”[57], aspect ce ne îndreaptă cu analiza înspre cea de a doua condiție de existență a răspunderii juridice – vinovăția. O definiție a conceptului de vinovăție utilă demersului nostru este aceea de „atitudine psihică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acestei fapte, în momentul săvârșirii acesteia”[58]. În completarea definiției oferite mai sus, notăm și faptul că „vinovăția, în postura sa de condiție subiectivă a răspunderii juridice, presupune recunoașterea capacității oamenilor de a acționa cu discernământ, de a-și alege modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod conștient. Cu alte cuvinte, vinovăția implică libertatea voinței subiectului, caracterul deliberat al acțiunii sale, asumarea riscului acestui comportament”[59]. În această ordine de idei, „premisele stabilirii vinovăției constau în caracterul conștient și al voinței libere cu care o persoană săvârșește o faptă ilicită, astfel încât aceasta apare ca o expresie obiectivă, întruchipată material, a unor procese psihice, intelectuale și volitive contrare intereselor și valorilor sociale protejate prin norme juridice”[60]. Continuând în același registru, fundamentarea răspunderii juridice pe vinovăția autorului faptei vine să ne demonstreze printre altele și faptul că „aplicarea răspunderii în lipsa elementului vinovăției, ar anihila una din funcțiile recunoscute răspunderii juridice, funcția educativă”[61].
În acest sens, „minoritatea exclude răspunderea pe temeiul insuficientului discernământ (factor biologic – fiziologic) și al precarei experiențe de viață (factor social); alienația mintală este cauză de iresponsabilitate; legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală sunt, de asemenea, împrejurări care exclud răspunderea juridică, bazate pe modificările de ordin biologic sau fiziologic, produse ca urmare a existenței unor acțiuni exterioare care se reflectă în psihicul subiectului, în comportamentul său și care antrenează anumite instincte”[62].
Cea de-a treia condiție pe care o dezvoltă răspunderea juridică privește legătura de cauzalitate ce se stabilește între o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, unde acea faptă determină acel prejudiciu. Prin urmare, „pentru ca răspunderea să se declanșeze și un subiect să poată fi tras la răspundere pentru săvârșirea cu vinovăție a unei fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale (acțiunea sa să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept)”[63]. Putem afirma în acest caz, fără teama de a greși, că în stabilirea legăturii cauzale va fi necesar a se reține „circumstanțele exacte ale cauzei, elementele necesare care caracterizează producerea acțiunii, consecințele acesteia și înlăturarea tuturor acelor elemente accidentale, condiții ce se suprapun lanțului cauzal și care accelerează sau întârzie efectul, agravează ori atenuează urmările”[64]. În raport de aceste considerente, rândurile următoare le consacrăm prezentării pe scurt a trei sisteme de determinare a raportului de cauzalitate identificate în doctrina și practica judiciară, respectiv:
1) „Sistemul echivalenței condițiilor ce are în vedere faptul că în ipoteza în care nu se poate stabili cauza prejudiciului se va atribui valoare egală tuturor faptelor și evenimentelor care au precedat acel prejudiciu sau se va atribui valoare cauzală fiecărei condiții în lipsa căreia prejudiciul nu s-ar fi produs”[65].
[32] L.-S. Stănescu, op. cit., p. 40.
[33] Idem, p. 39.
[34] Idem, p. 54.
[35] Idem, p. 53.
[36] Idem, p. 52.
[37] Ibidem.
[38] Idem, pp. 52-53.
[39] E.E. Ștefan, op. cit., p. 39.
[40] N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 287.
[41] Idem, pp. 288-289.
[42] Idem, pp. 51-52.
[43] Idem, p. 54.
[44] Idem, p. 56.
[45] E.-C. Verdeș, op. cit., p. 11.
[46] Idem, p. 11.
[47] N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 291.
[48] Idem, p. 291.
[49] L.-S. Stănescu, op. cit., p. 76.
[50] Idem, p. 78.
[51] E.E. Ștefan, op. cit., p. 58.
[52] Idem, p. 79.
[53] Ibidem.
[54] Noul Cod civil, în art. 1349, definește fapta ilicită ca „acțiunea sau inacțiunea omului săvârșită cu încălcarea regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și prin care se aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane”.
[55] Idem, p. 54.
[56] Idem, p. 55.
[57] I. Alexandru, M. Cărăușan, S. Bucur, Drept administrativ, ed. a III-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 393.
[58] E.E. Ștefan, op. cit., p. 251.
[59] N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 292.
[60] Idem, p. 60.
[61] E.-C. Verdeș, op. cit., p. 11.
[62] N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, op. cit., p. 292.
[63] Idem, p. 293.
[64] E.E. Ștefan, op. cit., p. 258.
[65] Idem, p. 259.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.