Problematica responsabilității și răspunderii juridice în doctrina juridică contemporană

1. Responsabilitate și răspundere juridică – rețeaua noțională

Reacția firesc-rațională pe care o avem de regulă, la întâlnirea de noi concepte ne obligă la cunoașterea înțelesului exact al termenilor, la clarificarea sensului și scopului acestora.

Responsabilitatea și răspunderea juridică sunt astfel de concepte ce necesită înțelegere, întrucât deși distincte prin natură și conținut, ele sunt noțiuni ce prezintă strânse corelații.

Într-o atare situație, prezentul demers științific vine să opereze unele clarificări terminologice în utilizarea corectă a termenilor de responsabilitate și răspundere, pe fondul absenței din literatura de specialitate a unei teorii generale a responsabilității (regăsim doar o serie de abordări fragmentare) și a unei utilizări relativ ambigue a noțiunilor de responsabilitate, răspundere, constrângere.

Studierea doctrinei, a reglementării normative și a practicii judiciare în materie ne-au condus la asumpția potrivit căreia „răspunderea nu este un concept care aparține doar dreptului. El se regăsește sub diferite sensuri și în filosofie, etică sau religie, dar ceea ce este comun tuturor acestor domenii este faptul că răspunderea este strâns legată de viața socială în ansamblu”[1]. În acest context, „în ultimii ani, răspunderea s-a impus categoric ca un concept central, indiferent de natura perspectivei teoretice din care este abordată, fiind o componentă esențială a oricărei forme de organizare socială, un fapt social ce se rezumă la reacția organizată, instituționalizată pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă”[2].

Pe de altă parte, cercetarea noastră caută să dezvolte în paralel cu noțiunea de răspundere, conceptul de responsabilitate, avertizând asupra faptului că ambii termeni „vizează raportul dintre individ și colectivitate, fiind forme de integrare a individului, de învățare a modului social de existență”[3], „unde a identifica responsabilitatea prin lege fără a reglementa concomitent și modul de transformare a acesteia în răspundere ar însemna a o lipsi pe aceasta din urmă de conținutul ei juridic”[4].

Punerea în discuție a celor două noțiuni și operarea unei distincții între acestea reprezintă astfel motivația prezentei analize, drept pentru care în rândurile următoare ne vom apleca asupra semnificațiilor pe care cei doi termeni – responsabilitate și răspundere – îi prezintă în filosofie, sociologie, respectiv drept.

Din punct de vedere al sociologiei, responsabilitatea constituie „atitudinea persoanei de a-și asuma urmările activităților sale sociale față de ceilalți indivizi”[5] sau „acea instituție socială care cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul de valori, instituționalizat de societatea în care trăiește, în vederea conservării și promovării acelor valori, în scopul perfecționării ființei umane și conservării vieții în comun, pe calea menținerii și promovării ordinii sociale și a binelui public”[6].

Din perspectivă juridică, responsabilitatea reprezintă „fixarea, măsurarea consecințelor unui act ipotetic, prin lege”[7], termenul „aducând în discuție faptul că în virtutea unei legi și în condițiile unei capacități psihice normale, cineva poate fi făcut răspunzător pentru o faptă săvârșită de el, pentru o acțiune întreprinsă”[8].

Pe de altă parte, dacă este să privim strict din punct de vedere moral, responsabilitatea apare ca fiind strâns legată de conștiința morală, unde „omul ca ființă liberă și conștientă optează pentru acțiunile sale în mod responsabil, drept pentru care suportă consecințele legii, iar absența responsabilității din viața omului, ar face actul juridic inutil”[9].

Literatura de specialitate mai reține cu privire la conceptul de responsabilitate și faptul că „fiind de ordin valoric, trebuie căutat în existența individului, făcând parte din resortul sentimente, atitudini”[10]. În acest cadru, responsabilitatea apare ca fiind „o atitudine conștientă și deliberată de asumare a grijii față de modul de realizare a normelor de drept, față de integritatea ordinii juridice, ca și față de acțiunile pe care le întreprinde individul în vederea asigurării unui climat de legalitate”[11].

În altă ordine de idei, lipsa de distincție între termenii răspundere și responsabilitate pe care o găsim în literatura de specialitate, ne obligă la identificarea tuturor acelor sensuri pe care noțiunea de răspundere le comportă și pe care autorii moderni le-au adoptat atât de des în discursurile lor din teologia sau filosofia morală ori știința dreptului.

Astfel, „în limbajul comun, noțiunea de răspundere semnifică faptul că o persoană sau o autoritate are obligația de a-și justifica și explica propriile sale acțiuni”[12].

Pe plan social, „răspunderea juridică poate fi definită ca și complex de drepturi și obligații care se nasc în urma săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de către stat prin aplicarea sancțiunilor juridice față de persoana care a săvârșit fapta ilicită”[13].

Cu privire la conceptul de răspundere, unul polisemic de altfel, care a cunoscut „dezvoltarea în ultimii treizeci de ani, în mod considerabil, mai mult în lumea juridică decât în alte domenii”[14], se impune să menționăm faptul că nu vom regăsi în legislație nicio definiție a răspunderii juridice, textele legale reținând mai degrabă principiile tragerii la răspundere, condițiile în care o persoană, indiferent de statut poate fi trasă la răspundere. Prin urmare, ni s-a părut oportun să realizăm o selecție a definițiilor răspunderii juridice din cel puțin trei direcții: din punct de vedere al categoriei de obligație; din punct de vedere al categoriei de raport juridic și din punct de vedere al categoriei de situație juridică.

Din punct de vedere al categoriei de obligație, răspunderea, în opinia majoritară a doctrinarilor români, constituie „obligația de a suporta consecința nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestei reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite”[15]. În aceeași notă, răspunderea juridică este considerată „drept un complex de drepturi și obligații conexe, care, potrivit legii se nasc, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunii juridice, în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și a îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”[16].

Din perspectiva categoriei de raport juridic, răspunderea juridică se prezintă drept „un raport juridic de constrângere, al cărui conținut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept, aplicând sancțiunea prevăzută de norma încălcată și în obligația persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicabile pe baza normei încălcate”[17]. Întărind ideea de mai sus, reținem și opinia potrivit căreia „răspunderea juridică este analizată ca „raport juridic special” care constă în obligația de a suporta sancțiunea prevăzută de lege, ca urmare a producerii unui fapt juridic imputabil”[18].

În ceea ce privește definirea răspunderii juridice prin raportare la categoria de situație juridică, reținem concepția profesorului Antonie Iorgovan potrivit căreia răspunderea juridică se prezintă ca „situația juridică ce constă în complexul de drepturi și obligații conexe, conținut al raporturilor juridice determinate de normele juridice ce înfăptuiesc la nivelul sistemului de drept, o funcție auto-reglator-sancționatorie a sistemului social global”[19].

Seria definițiilor oferite noțiunii de răspundere ne-a permis să prospectăm mai multe niveluri de fundamentare a conceptului ce ne-au condus înspre aceeași paradigmă – răspunderea „urmărește restabilirea ordinii normative încălcate, precum și condamnarea faptei negative și a autorului acesteia”[20]. Pe scurt, „conținutul răspunderii juridice nu este dat doar de obligația de a suporta consecințele actelor contrare dreptului, ci și de drepturile conexe acestei obligații, care oferă celui vătămat de comportamentul ilicit, posibilitatea de a cere statului să uzeze de sancțiune și de constrângere pentru a restabili dreptul, răspunderea prezentându-se astfel, drept fundamentul sancțiunii și al constrângerii, neconfundându-se însă cu acestea din urmă”[21].

2. Responsabilitate: conținut, corelații, cadru de manifestare

În acest dificil demers teoretic de înțelegere a fenomenului responsabilității vom porni de la admiterea faptului că în „viața socială omul nu este numai responsabil dar și răspunzător”[22], responsabilitatea prezentându-se ca „un fenomen social ce presupune un act de angajare a individului în procesul integrării sociale”[23].

Așa cum s-a putut observa din capitolul anterior ce a dorit o clarificare terminologică a noțiunilor de responsabilitate și răspundere juridică, conceptul de responsabilitate s-a relevat ca „o dimensiune a spiritului uman, în calitatea acestuia de entitate axiologică (valorizatoare și valorificatoare) inerentă existenței statului de drept”[24].

În mod curent, termenul de responsabilitate presupune o dimensiune morală, „care se bazează pe socializarea individului prin educație, pe bagajul axiologic la care se raportează el ca actor social, pe opțiunea acestuia de a se angaja să răspundă în fața celorlalți vis-a-vis de propriul comportament, fiind conștient că îi afectează pe ceilalți pozitiv sau negativ și, la rândul său, este afectat ca individ”[25]. Oferim în acest sens, pentru o mai bună înțelegere a conceptului următoarele exemple din practica cotidiană: „când se spune despre o persoană că este responsabilă, se au în vedere acțiunile sale, când spunem despre cineva că este iresponsabil, avem în vedere faptul că acea persoană nu este aptă să răspundă pentru acțiunile sale. Când avem în vedere sensul juridic al termenului și spunem despre cineva că este responsabil pentru un act ilicit, ne gândim la ideea de vinovăție, persoana este responsabilă în sensul de atribuire a vinovăției pentru încălcarea unei reguli”[26].

În acest mod, în plan juridic, „responsabilitatea presupune din partea agentului acțiunii sociale cunoaștere și capacitate de apreciere a fenomenelor și a cerințelor sociale și de perspectivă, precum și atitudine activă, opțiune, convingere și autoangajare, impulsuri proprii spre realizarea obiectivelor pe care le adoptă sau la care aderă”[27].

Pe cale de consecință, înțelegând responsabilitatea ca „o asumare a răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale a omului, admitem deci, faptul că, acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității pe de o parte, iar libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității”[28]. Iată astfel că, responsabilitatea constituie un apanaj al personalității umane, unde individul își asumă „valoarea actelor proprii sau ale altora, ale căror consecințe le apreciază în cunoștință de cauză ca dezirabile și a căror înfăptuire o decide în mod liber”[[29]. Mai precizăm în aceeași direcție și faptul că „fiind strâns legată de acțiunea omului, responsabilitatea apare ca fiind intim corelată cu sistemul normativ. Nivelul și măsura responsabilității sunt apreciate în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a prevederilor normelor sociale”[30]. În aceeași ordine de idei, „dobândind dimensiunea responsabilității, individul nu se mai află în situația de subordonare „oarbă” și de supunere neînțeleasă față de norma de drept, ci în situația de factor care se raportează la normele și valorile unei societăți în mod activ și conștient”[31].


[1] E.E. Ștefan, Răspunderea juridică: privire specială asupra răspunderii în dreptul administrativ, Ed. Pro Universitaria, București, 2013, p. 6.

[2] E.-C. Verdeș, Răspunderea juridică: relația dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 19.

[3] Idem, p. 7.

[4] Idem, p. 8.

[5] N. Stratone, M. Cristiana, Sociologie juridică. Elemente de bază, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 99.

[6] L. Barac, Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 15.

[7] E.E. Ștefan, op. cit., p. 17.

[8] Idem, p. 12.

[9] Idem, p. 20.

[10] Idem, p. 41.

[11] Idem, pp. 42-43.

[12] Idem, p. 26.

[13] N. Stratone, M. Cristiana, op. cit., p. 101.

[14] E.-C. Verdeș, op. cit., p. 14.

[15] E.E. Ștefan, op. cit., p. 77.

[16] Idem, p. 77.

[17] Idem, pp. 77-78.

[18] Idem, p. 78.

[19] Idem, p. 79.

[20] Idem, p. 8.

[21] Idem, p. 55.

[22] Idem, p. 5.

[23] Idem, p. 20.

[24] Idem, p. 12.

[25] N. Stratone, M. Cristiana, op. cit., p. 99.

[26] E.-C. Verdeș, op. cit., p. 20.

[27] L.-S. Stănescu, Partenogeneza formelor de răspundere juridică, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 39.

[28] E.E. Ștefan, op. cit., pp. 19-20.

[29] Idem, p. 39.

[30] N. Popa, M.-C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a II-a, Ed. All Beck, București, 2005, p. 109.

[31] Idem, p. 110.

Problematica responsabilității și răspunderii juridice în doctrina juridică contemporană was last modified: octombrie 4th, 2019 by Teodora Elena Zaldea

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii