Practica neunitară a instanțelor de judecată în cauzele de fond funciar
Ovidiu Ioan Dumitru - mai 1, 2020În prezentul articol abordăm o problematică sensibilă pentru sistemul judiciar românesc, mai exact, pentru vârful acestuia, care este format din instanţele de judecată, cele care s-au confruntat cu cel mai periculos fenomen în aplicarea legii, și anume practica neunitară. Problema este cu atât mai spinoasă, cu cât privește aplicarea unei legi reparatorii, atât a dreptului de proprietate, cât și a conștiinței publice ce a fost grav afectată de abuzurile sistemului comunist.
Cu toții am constatat − justițiabili, profesioniști (practicieni și cadre didactice) sau simpli observatori – că, de multe ori, în această materie au fost pronunțate soluții contradictorii în aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, mai ales față de modalitatea de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, față de modul de intrare a acestora în patrimoniul statului [prin expropriere, anterior anului 1945, cu plata unei juste despăgubiri, sau, după caz, prin confiscare, în temeiul unei hotărâri penale de condamnare, pronunţată în baza Legii nr. 312/1945, de persoanele care pot să solicite reconstituirea dreptului de proprietate în raport cu prevederile articolelor 8 alin. (2) şi art. 13 din Legea nr. 18/1991, față de modul în care a fost aplicat art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și de cererile de constatare a nulităţii absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, dar și de modalitatea în care s-a făcut aplicarea prevederilor art. 48 din Legea nr. 18/1991.
Implicați într-un mod diferit, unul ca observator, celălalt ca avocat, am constatat, în ultimii ani, că instanțele de judecată fac progrese tot mai importante în ceea ce privește uniformizarea practicii judiciare în diverse domenii, iar împreună am hotărât să facem o sumară analiză a ceea ce considerăm a fi una dintre cele mai afectate părți ale jurisprudenței românești. Credem că fiecare jurist trebuie să manifeste un interes, izvorât din respectul pentru profesie, în identificarea carențelor legislative și a aspectelor care generează jurisprudență neunitară, în scopul sporirii calității actului de justiție și consolidării securității raporturilor juridice ce stau la baza statului de drept.
Identificarea acestor carențe se poate determina prin analiza hotărârilor judecătorești raportate la legislația internă, a standardelor internaționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și pe constatările Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la aceste interpretări diferite, dar și prin opinia unor judecători, procurori și avocați implicați efectiv în activitatea instanțelor, precum și a unor apreciate cadre didactice ale căror lucrări se raportează permanent la realitatea și actualitatea judiciară.
În funcționarea statului de drept, asigurarea supremaţiei legii reprezintă un deziderat sacru, iar în acest sens, un rol fundamental în administrarea justiţiei și garantarea protecţiei drepturilor cetățeanului revine judecătorilor, procurorilor și avocaţilor ca înfăptuitori ai justiției. Astfel, este de remarcat că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi, implicit, a autorităţii judecătoreşti, în speță, a instanțelor de judecată[1].
Principiile consacrate care stau la baza dreptului modern sunt grav afectate dacă soluţiile instanţelor judecătoreşti, în cauze similare, sunt diferite, abordează instituții de drept distincte sau chiar sunt contradictorii. Verificând și constatând astfel de situații concrete, Consiliul Superior al Magistraturii, consideră că practica unitară este esențială pentru creșterea încrederii în actul de justiție, sens în care s-a și constituit Comisia de unificare a practicii judiciare, din cadrul consiliului, ca o necesitate efectivă, întrucât o jurisprudenţă divergentă are drept consecinţă afectarea în mod grav, și uneori ireparabil a principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept.
Pentru asigurarea unei practici unitare, obligația fiecărui judecător este ca, la aplicarea dreptului material şi procesual, să aibă mereu în vedere principiile de bază ale științei dreptului, raportate la drepturile fundamentale ancorate în Constituţie, și, pe cale de consecință, să acţioneze mereu în direcţia unei stricte respectări a acestora, ca un deziderat profesional. Însă, din păcate, în România, au existat și încă mai există, este adevărat, la un nivel relativ scăzut, practici neunitare, spețe care comportau aceeași rezolvare, dar care au primit interpretare diferită, în raport cu care au fost aplicate instituții de drept distincte și care au creat incertitudine și nesiguranță socială.
Ne vom referi, în acest articol, la un domeniu pe care l-am observat şi urmărit mai îndeaproape, raportat la istoria recentă și la încercarea României de a repara abuzurile trecutului, în concordanță cu legislația Uniunii Europene, respectiv acela al reconstituirii dreptului de proprietate, potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar[2].
Înainte de a ne referi la practica neunitară din acest domeniu, trebuie amintit că după instaurarea regimului comunist în România anului 1947, statul a procedat la naţionalizarea pe scară largă a imobilelor şi a terenurilor agricole, astfel că între anii 1949 și 1962, cea mai mare parte a terenurilor agricole a fost transferată în patrimoniul cooperativelor agricole[3]. Prin legile nr. 58 şi nr. 59 din 1974, terenurile preluate abuziv de statul comunist au fost scoase din circuitul civil, unica formă de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra acestora rămânând moştenirea.
După decembrie 1989, odată cu adoptarea unei noi și necesare Constituţii, care reglementa clar și unitar protecţia dreptului de proprietate indiferent de titular, au fost emise o serie de acte normative în scopul reparării rănilor provocate dreptului de proprietate ca drept fundamental, principalul act normativ fiind Legea fondului funciar nr. 18/1991, în temeiul căreia cetăţenii puteau solicita reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole, în limita suprafeței de 10 ha de familie, în echivalent arabil, lege care a condus, prin aplicarea sa de către autoritățile locale, la numeroase acțiuni în instanță și care a suferit diferite modificări în timp, în raport de viziunea și înțelepciunea legiuitorului român[4].
De la apariția legii și până în prezent, deși s-a dorit a fi una care să asigure o reparație efectivă, dar și una a conștiinței individuale și publice, am constatat că au fost pronuntațe soluții diferite, în special în raport de modalitatea de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în temeiul Legii nr. 18/1991, față de modul de intrare a acestora în patrimoniul statului, prin expropriere, anterior anului 1945, cu plata unei juste despăgubiri, sau, după caz, prin confiscare, în temeiul unei hotărâri penale de condamnare, pronunţată în baza Legii nr. 312/1945, de persoanele care pot să solicite reconstituirea dreptului de proprietate în raport cu prevederile articolelor 8 alin. (2) şi 13 din Legea nr. 18/1991, de modul în care a fost aplicat art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și de cererile de constatare a nulităţii absolute a actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, dar și de modalitatea în care s-a făcut aplicarea prevederilor art. 48 din Legea nr. 18/1991.
Deși inițial s-a resimțit necesitatea unei specializări a judecătorului în această materie, abia în anul 2005, prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) Titlul XIII − Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare din Legea nr. 247/2005[5], s-a stabilit că, în cadrul instanţelor judecătoreşti, procesele funciare se vor soluţiona de către completuri specializate, expunerea de motive a acestui act normativ fiind: „Reglementările privind accelerarea judecăţilor în materie funciară au in vedere să pună capăt incertitudinii, să scoată proprietatea și pe proprietari din hăţişurile justiţiei în care se află din 1991 până în prezent. Principalele modificări avute în vedere în acest scop sunt: crearea de completuri specializate în cadrul instanţelor, scurtarea termenelor de judecată, simplificarea administrării probelor și a procedurilor de citare, eliminarea căii de atac a apelului şi simplificarea punerii în executare a hotărârilor emise în cauzele de fond funciar”.
Din păcate, această reglementare a fost nerespectată din cauza faptului că cele mai multe dintre instanţele de fond au avut și au o jurisdicţie restrânsă, fapt ce impune un număr mic de judecători; în cadrul acestora, fie nu au fost înfiinţate completuri specializate, fie − dacă au fost înfiinţate − cauzele de fond funciar au ajuns să fie instrumentate de către toţi judecătorii instanţei, constituindu-se astfel completuri nespecializate.
Totodată, întâlnim și situația stranie în care, prin deciziile luate la nivelul instanţelor, unele completuri specializate au fost desfiinţate, judecătorii având de soluţionat cauze din toată materia civilă în competenţa secţiei respective, inclusiv fond funciar; însă, apreciem cu fermitate că și o reducere a numărului de cauze în materia fondului funciar nu ar fi de natură să înlăture obligativitatea respectării art. 2 alin. (2) Titlul XIII − Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare, din Legea nr. 247/2005[6].
Putem afirma că, acționând în acest sens şi ignorând o dispoziție normativă de strictă interpretare, chiar de către instanțele judecătorești care ar fi putut iniția procesul de specializare al judecătorilor în soluționarea litigiilor de fond funciar, am ajuns în situația unei practici neunitare în materie.
Dacă în prezența unei asemenea provocări judiciare – care s-a concretizat într-o reglementare nouă, având scopul de adaptare şi profesionalizare, ceea ce ar fi condus la o aprofundare specială din partea completului – multe instanțe, prin organele de conducere, au apreciat că poate fi ignorată specializarea judecătorului, atunci nu ar trebui să surprindă diferenţele de interpretare, soluţiile neunitare ale instanţelor ce au creat un fenomen de nesiguranță a justițiabililor.
Revenind la contradicțiile instanțelor privind modalitatea de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în temeiul Legii nr. 18/1991, indicăm că dacă terenul cu privire la care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate a fost expropriat în favoarea Statului Român, înainte de anul 1945, în temeiul Legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş nr. 30/1921, s-a considerat că Statul Român are un drept de proprietate valabil anterior anului 1945, astfel încât reclamanţii nu pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, eficiența dată menţiunilor din cartea funciară cu privire la calitatea de proprietar fiind diferită, raportat la împrejurările cauzei. Astfel, unele instanțe au constatat că Statul Român a devenit, în mod valabil, proprietar al respectivei suprafeţe, în urma intabulării dreptului de proprietate în baza unei hotărâri a Comisiei de ocol neatacate de părţile interesate, iar reclamanţii nu pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate potrivit Legii fondului funciar. Altele însă au apreciat că lipsa notării în cartea funciară a exproprierii nu atrage nulitatea transmiterii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, pe considerentul că Statul a dobândit dreptul de proprietate asupra acelor terenuri prin efectul Legii nr. 30/1921, înscrierea în cartea funciară neavând efecte constitutive de drepturi, ci doar efect de opozabilitate, avându-se în vedere că aceeaşi interpretare a fost regăsită și în Decizia din 2015 a Curții Constituţionale.
În ceea ce priveşte modul de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor intrate în patrimoniul statului prin confiscare în temeiul unei hotărâri penale de condamnare dispusă în baza Legii nr. 312/1945, prin art. 37 alin. (4) din Legea nr. 18/1991 se instituie o interdicţie, în sensul că nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate persoanele şi nici moştenitorii acestora, ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietate de stat, ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, şi care se află în administrarea unităţilor agricole de stat, în situaţia în care terenurile au fost confiscate ca efect al unor condamnări penale, cu excepţia persoanelor prevăzute în Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu modificările ulterioare.
Majoritatea hotărârilor raportate la aceste situații de fapt au reținut că, în cazul unui condamnat printr-o sentinţă penală prin care s-a dispus şi confiscarea întregii averi pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la crime împotriva umanităţii, această condamnare nu a avut un caracter politic şi nu dă dreptul la măsuri reparatorii în temeiul legilor de retrocedare ulterioare anului 1989, astfel cum rezultă din art. 1.3 lit. c) din Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001; însă, au fost și soluții care au recunoscut dreptul unor persoane condamnate în baza Legii nr. 312/1945 și cu privire la care se dispusese și confiscarea întregii averi, la despăgubiri ori reparaţii, cum ar fi reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor de retrocedare, soluții care, în mare parte, au fost îndreptate prin calea de atac.
Menționăm că, pentru persoanele îndreptăţite să solicite reconstituirea dreptului de proprietate în raport cu dispozițiile art. 8 alin. (2) și art. 13 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, instanțele au verificat îndreptățirea anumitor categorii la stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept.
Cu privire la dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, s-a stabilit că fac parte din categoria persoanelor îndreptățite să solicite reconstituirea dreptului de proprietate, preponderent membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativa agricolă de producție, avându-se în vedere situația predării de bunăvoie a terenului în C.A.P., persoanele cărora li s-a preluat teren de către C.A.P., prin preluarea forţată a terenurilor aflate în proprietate privată, dar și moștenitorii foștilor proprietari cărora li s-a preluat de către C.A.P. terenul proprietate și care fac dovada calității, în condițiile art. 13 din Legea nr. 18/1991, existând în practică și doctrină dezbateri cu privire la caracterul discriminatoriu al acestei prevederi față de cele care privesc alte tipuri de bunuri preluate de stat[7].
Așadar, în ceea ce privește stabilirea categoriilor de persoane îndreptăţite, în majoritatea cauzelor, calitatea reclamantului de persoană a fost stabilită prin verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 8 alin. (2) şi art. 13 din Legea nr. 18/1991. Totuși există și situații, este adevărat, mai rare, în care pentru asemenea cereri a fost omisă verificarea calității de persoană îndreptățită, ca și condiție esenţială în analizarea cererii, fiind soluționat astfel greșit fondul procesului.
Trebuie amintit că, în partajele succesorale în cadrul cărora se solicită şi împărţirea unor terenuri ce au aparţinut autorilor părţilor cuprinse în titluri de proprietate în care figurau doar unii dintre moştenitorii defunctului, respectiv cei care formulaseră cereri de reconstituire, unele instanțe au avut opinii în sensul în care cererea făcută de ceilalţi moştenitori profită şi celor care nu au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, prin prezumarea unui mandat tacit sau, considerându-se că actul făcut de moştenitorul solicitant este un act de administrare a averii defunctului, deci profită tuturor moştenitorilor, prin împrejurarea că acceptarea succesiunii este indivizibilă; în acelaşi timp, alte instanțe au considerat total opus, în sensul că cererea de reconstituire reprezintă un act de dispoziţie, fiind astfel absolut necesară existenţa unei procuri speciale, în forma autentică.
Astfel, unii judecători au considerat că terenurile ce fac obiectul legii speciale trebuie împărţite doar între acei succesibili, cota celor care nu au făcut cereri de reconstituire profitând, prin acrescământ, doar moştenitorilor solicitanţi.
În ipoteza contrară, în care în titlul de proprietate figurau şi moştenitori care nu au adresat cereri de reconstituire, iar comoştenitorii nu au atacat actele premergătoare titlului de proprietate, titlul de proprietate s-a considerat valabil de către unele instanțe, deci neanulabil sau rectificabil, întrucât s-a prezumat că a existat un mandat tacit din partea acelui moştenitor care nu a formulat cerere de reconstituire, iar în ipoteza în care au fost formulate cereri de reconstituire a dreptului de proprietate de către toţi moştenitorii, dar titlul de proprietate a fost emis doar în favoarea unuia sau a unora, s-a apreciat că moştenitorii excluşi pot solicita constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate, în condiţiile art. III lit. i) din Legea nr. 169/1997, şi, pe cale de consecință, pot solicita emiterea unui nou titlu de proprietate pe numele tuturor moştenitorilor.
Total opus, se poate constata că, în alte cauze, instanţa a reţinut în mod expres că legile speciale în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 247/2005, nu prevăd posibilitatea constatării acordării unui mandat tacit între rude în privinţa depunerii cererii de reconstituire, apreciind că reclamanților nu li s-a născut dreptul la reconstituire cu privire la patrimoniul autorului, în lipsa depunerii cererii în condiţiile Legii nr. 18/1991, motivul fiind acela potrivit căruia cererea intră în categoria actelor de dispoziție, iar în această situație dovada împuternicirii pentru formularea sa se poate face doar în condițiile reglementate de lege pentru această categorie specială de acte juridice, existența mandatului tacit în această materie nu poate fi prezumat.
Alte instanțe, în raport de principiul indivizibilităţii moştenirii şi având în vedere atitudinea semnatarului cererii de chemare în judecată, care nu a urmărit excluderea celorlalţi comoştenitori, au concluzionat fără dubiu că, prin demersurile juridice efectuate, s-a urmărit valorificarea drepturilor succesorale în cadrul reglementat de Legea nr. 18/1991, de către toţi moştenitorii, într-o altă cauză, cererea de reconstituire a fost calificată şi ca un act de dispoziţie, strict personal, astfel încât tribunalul nu a primit solicitarea de a califica cererea de reconstituire depusă de către un moştenitor ca fiind un act de administrare a succesiunii defunctei, ce profită tuturor moştenitorilor autoarei, și a respins cererea.
Există instanţe care au apreciat că, în situaţia în care există mai multe persoane îndreptăţite să formuleze cerere de reconstituire a dreptului de proprietate după aceeaşi persoană, în urma soluţionării cererii, prin hotărâre a comisiei judeţene, pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată, s-ar impune – în cadrul plângerii formulate de unii dintre cei îndreptăţiţi – chemarea în judecată şi a celorlalţi, cu argumentarea că însuşi legiuitorul a avut în vedere această situaţie în cadrul dispoziţiunilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 18/1991[8].
Totodată, unele instanțe, în situația existenței unor declarații de renunțare la succesiunea autorului care a figurat în registrul agricol, au arătat că nu se poate considera că succesibilii erau străini de succesiune prin neacceptare, astfel că cererea formulată în baza Legii nr. 18/1991 nu îi poate repune în termenul de acceptare, având în vedere și Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în acest sens; însă, au existat și instanțe care au apreciat că au calitatea de persoane îndreptățite la reconstituire și moștenitorii renunțători − dacă renunțarea a survenit ulterior formulării cererii − stabilindu-se astfel că renunţarea făcută ulterior acestei acceptări nu poate constitui opţiunea succesibililor în privinţa masei succesorale, câtă vreme acceptarea succesiunii este un act juridic unilateral irevocabil, potrivit dispozițiilor art. 701 Cod civil din 1865.
Amintim și că unele instanțe de judecată au apreciat că titlul de proprietate nu poate fi eliberat pe numele altei persoane decât aceea care a formulat cererea de reconstituire în considerentul calității de persoană îndreptățită, chiar dacă a survenit decesul acesteia înainte de finalizarea procedurii, întrucât o altă soluție contravine scopului Legii nr. 18/1991, însă există și hotărâri opuse, care au dispus emiterea titlului de proprietate direct pe numele moștenitorilor, deşi cererea de reconstituire fusese formulată de autor, reținându-se astfel că îndreptățirea acestora decurge doar din calitatea de moștenitori legali sau testamentari.
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] A se vedea I. Muraru, E.S.Tănăsescu, Drept Constituțional și instituții politice, vol. I, ed. 14, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 163.
[2] Legea 18/1991 a fondului funciar a fost publicată prima dată în M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991, fiind republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 169/1997, publicată în M. Of. nr. 299 din 4 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare.
[3] C. Avram, Justiţie şi expropriere în România puterii populare, în Danubius nr. 1/2004, pp. 157-167.
[4] Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998, a fost modificată prin O.U.G. nr. 1/1998, Legea nr. 54/1998, O.U.G. nr. 102/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 358/2005, Legea nr. 341/2006, Legea nr. 340/2007, Legea nr. 67/2010, Legea nr. 71/2010, Legea nr. 158/2010, Legea nr. 76/2012, O.U.G. nr. 34/2013, Legea nr. 165/2013, Legea nr. 186/2017, Legea nr. 231/2018, Legea nr. 105/2019 şi completată prin Legea nr. 545/2001, O.U.G. nr. 209/2005, Legea nr. 47/2007, O.U.G. nr. 81/2001, Legea nr. 165/2013, Legea nr. 38/2015.
[5] Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.
[6] Mai multe cu privire la competență: C.G. Frentiu, Competența materială și teritorială în cauzele de fond funciar, potrivit noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 12/2013, pp. 52-66.
[7] B. Ștefănescu, Reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor între constituționalitate, compatibilitate cu dreptul european și invocarea directa a drepturilor CEDO, în Studii Europene nr. 1/2013, pp. 39-43.
[8] I. Ungureanu, Discuții privind participarea procesuală forțată în cauzele privitoare la Legea nr. 18/1991 a fondului funciar în lumina actualului Cod de procedură civilă și a noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 4/2012, pp. 146-150.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.