Pedeapsă și autoritate

1. Noțiunea de pedeapsă. Considerații introductive

Thomas Hobbes, în faimosul său tratat „Leviatanul”, a definit pedeapsa ca fiind „un rău aplicat de către o autoritate publică aceluia care a săvârșit sau a omis ceea ce este socotit de aceeași autoritate ca fiind o încălcare a legii, cu scopul ca, pe această cale, voința oamenilor să fie mai lesne predispusă către supunere”[1].

Cu alte cuvinte, în viziunea lui Hobbes, pedeapsa apare ca un mijloc de redresare a raporturilor de putere dintre o autoritate și individul care, încălcându-și îndatorirea de supunere față de acea autoritate, fie a făcut ceva ce nu îi era îngăduit, fie a omis să facă ceva ce trebuia să facă, primejduind astfel temeliile „contractului social”, care reclamă supunerea voluntară a indivizilor față de „autoritatea publică”.

Din aceste motive, în toate cazurile, pedeapsa nu se adresează exclusiv infractorului, ci are o finalitate mai largă, pentru că ea urmărește „supunerea” indivizilor sau, într-un limbaj mai modern, cimentarea unei „atitudini corecte” în rândurile colectivului cetățenesc.

De altfel, Hobbes arată foarte limpede că „un rău aplicat fără intenția sau posibilitatea de a-l predispune pe delincvent sau, prin pilda lui, pe alți indivizi să respecte legile nu este o pedeapsă, ci un act de ostilitate, căci fără o atare finalitate nicio aflicțiune nu poate fi cuprinsă sub această denumire”.

În alte cuvinte, pedeapsa trebuie să joace un rol social, adică trebuie să fie în măsură să producă și alte efecte în afara suferinței condamnatului, suferință care nu poate fi unica rațiune a pedepsei.

Este de remarcat că viziunea lui Hobbes, cu toate elementele ei oarecum neliberale, (ca de exemplu, mărturisirea că pedeapsa are ca țel expres „supunerea” cetățenilor), nu diferă, în componentele sale esențiale, de oricare din modurile de definire a conceptului de pedeapsă vehiculate în doctrina penală modernă.

Cu privire la aptitudinile „subjugatorii” ale pedepsei, chiar dacă este adevărat că aceasta nu mai este astăzi concepută, cel puțin nu în aceeași măsură ca odinioară, ca un instrument de control social, putem totuși deduce, chiar și din terminologia asociată de doctrina penală modernă scopului pedepsei (prevenția) că, în realitate, ceea ce se urmărește este reglarea conduitelor maselor largi, în sensul obținerii conformării acestora. Într-adevăr, noțiunea de prevenție („deterrence” sau intimidare) se subsumează funcției dreptului penal de instrument al garantării ordinii juridice.

În concret, putem spune că încă de pe vremea lui Hobbes au fost deja prefigurate toate coordonatele esențiale ale instituției juridice moderne a pedepsei, respectiv: titularul pedepsei (statul, autoritatea publică), destinatarul pedepsei (infractorul), temeiul pedepsei (săvârșirea unui delict, a unei infracțiuni), raportul de conflict născut din comiterea pedepsei și scopul pedepsei (prevenția).

În doctrina penală, aceste noțiuni nu numai că au subzistat până în ziua de azi, dar continuă să fie concepte-cheie ale dreptului penal modern.

În literatura juridică de specialitate din țara noastră, spre exemplu, pedeapsa a fost definită ca fiind „răul pe care puterea publică îl face individului condamnat de justiție, fiindcă a comis una sau mai multe infracțiuni”[2].

Nici vocile doctrinare mai recente nu se îndepărtează prea mult de această definiție atunci când conceptualizează pedeapsa ca pe o „ o măsură coercitivă, utilizată de stat împotriva celor care sunt găsiți vinovați de comiterea unor infracțiuni și care constă în privarea sau restrângerea exercițiului unor drepturi, în scopul reeducării persoanelor în cauză și al prevenirii săvârșirii altor infracțiuni în viitor”[3].

Alți autori precizează că pedeapsa este „acea acțiune prejudiciabilă, îndreptată împotriva unei persoane și aplicată de o autoritate, pentru că acea persoană este considerată vinovată de o ofensă (atingere) adusă normelor juridice penale, cu condiția ca o astfel de atitudine (de ofensă) să fi fost anterior tipizată în normă”[4].

O definiție mai sintetică, dar care evident că este substanțial aceeași, oferea și art. 52 C. pen. 1969, unde se prevedea că „pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”.

În prezent, prin dispozițiile art. 3 din Legea nr. 254/2013, legiuitorul prevede expres că pedeapsa urmărește „ formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării sociale a deținuților”.

Aceste dispoziții legale sunt ilustrative din perspectiva susținerii că pedeapsa are ca finalitate, printre altele, transformarea sau remodelarea condamnatului, în sensul că executarea ei ar permite „formarea unei mentalități și a unor deprinderi noi, ce ar corespunde exigențelor comunității”[5].

Din toate aceste definiții putem extrage un fapt fundamental, anume că pedeapsa este instrumentul cel mai energic prin care autoritatea de stat garantează conformarea cetățenilor față de exigențele ordinii sale juridice.

Într-adevăr, așa cum se admite în literatura juridică, autoritatea publică, prefigurând pe plan legislativ, un anumit comportament uman corespunzător cerințelor fundamentale ale societății, instituie o ordine juridică impusă, la nevoie, prin mijloace de constrângere[6].

Desigur, sub aspectul realizării practice a acestei constrângeri, s-a arătat că „este nevoie de putere pentru a consfinți asociația, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele. Pe scurt, puterea sprijină ordinea fundamentală a societății și organizarea socială în cadrul ei. Puterea stă în spatele fiecărei asociații și îi susține structura. Fără putere nu există organizare și nici ordine”[7].

2. Autoritate și putere

Ideile expuse anterior invită următoarele concluzii: societatea reclamă ordine, iar ordinea reclamă putere, căci fără putere ordinea nu ar putea fi menținută. Prin urmare, puterea constituie un instrument de organizare socială, iar fundamentul său este noțiunea de autoritate publică.

Dar, precis vorbind, ce este autoritatea? Am putea spune că autoritatea este înainte de toate, un principiu socio-politic. Autoritatea este ierarhie. Este dreptul de a porunci, în sensul abstract al cuvântului, preexistent oricărui depozitar temporar al acestui drept și chiar oricărei instituții, care într-un moment istorico-politic sau altul, împrumută o anumită fizionomie autorității.

Înainte de a continua însă, trebuie menționat că subzistă în acest domeniu o oarecare confuzie terminologică, o nediferențiere a conceptelor care topește într-un fel de melanj semantic o serie de termeni înrudiți, ce-i drept, din punct de vedere noțional, dar substanțial diferiți prin semnificațiile și conotațiile lor mai profunde.

Este vorba aici despre conceptele de putere, violență și autoritate, concepte intim legate între ele, dar totuși distincte. Hannah Arendt, în eseul „Despre Violență”, a căutat să furnizeze criterii mai riguroase de diferențiere a acestora, plecând de la premisa că ele nu pot fi considerate sinonime doar „datorită faptului că au aceeași funcție”, iar asta pentru că realitățile din spatele lor nu pot fi reduse la o „chestiune de simplă dominație”[8].

Astfel, potrivit H. Arendt, puterea nu poate fi niciodată apanajul sau atributul unui individ oarecare, deoarece ea corespunde „aptitudinii omului nu doar de a acționa pur și si simplu, ci de a acționa într-un mod concertat”. Prin urmare, ori de câte ori dispare grupul din care izvora puterea la început, dispare deopotrivă și puterea însăși[9].

Violența, pe de altă parte, are un caracter mai degrabă instrumental și, prin urmare, ea servește, de regulă ca ultimă sancțiune, la a „menține integritatea structurilor de putere împotriva celor care o contestă – dușmanul din exterior sau criminalul din interior”[10].

În fine, autoritatea, care, după cum susține H. Arendt, poate fi atât personală cât și instituțională, presupune în mod esențial „recunoașterea ei necondiționată de către cei cărora li se cere să se supună; nu este nevoie, în această situație, nici de constrângere și nici de persuasiune”. Pentru a ilustra ideea, se arată, spre exemplu, că „tatăl poate să-și piardă autoritatea fie bătându-și fiul, fie contrazicându-se cu acesta, adică, fie purtându-se cu el ca un tiran, fie tratându-l ca pe un egal”. Toate acestea pornesc de la premisa că „autoritatea nu poate să se mențină decât în măsura în care sunt respectate persoana sau instituția de la care aceasta emană”[11].

Acest mod de a defini autoritatea este totuși deficitar, pentru că el face abstracție de faptul că, în general, autoritatea se înfățișează sub forme sau iterații diferite nu doar prin manifestările lor exterioare, de suprafață, ci și ca esență.

Psihanalistul Erich Fromm distinge două forme ale autorității, fiecare din ele corespunzând unei anumite viziuni etice și politice: autoritatea rațională și autoritatea irațională.

Autoritatea rațională se revendică de la competența recunoscută și perceptibilă a deținătorului ei. „Persoana a cărei autoritate e respectată acționează competent în misiunea care i-a fost încredințată de cei care i-au dat-o. Ea nu trebuie să-i intimideze sau să le stârnească admirația cu calități magice; câtă vreme și în măsura în care ea ajută de o manieră competentă, și nu abuzează de statutul său, autoritatea sa e bazată pe temeiuri raționale și nu are nevoie de vreo teamă irațională. Autoritatea rațională nu numai că permite, ci chiar impune permanent întrebări și critici din partea celor care i se supun; ea e întotdeauna temporară, acceptarea sa depinzând întotdeauna de performanțe (s.n.)”[12].

Autoritatea irațională, pe de altă parte, are întotdeauna ca sursă puterea unora asupra altora. Această putere „poate fi fizică sau mentală, poate fi reală sau doar fictivă, provenind din angoasa și neajutorarea persoanei care se supune respectivei autorități. Puterea, pe de o parte, și frica, pe de cealaltă, sunt întotdeauna contraforții pe care se sprijină autoritatea irațională”[13].

Această distincție este importantă, deoarece autoritatea „irațională” presupune în mod necesar raporturi de putere și, ca atare, interacțiunile dintre deținătorii acestei forme de autoritate și cei care, colectiv sau individual, benevol sau forțat, sunt ținuți să o respecte, se creionează întotdeauna în jurul unei axe verticale, constrângerea fiind deci indispensabilă exercițiului autorității.

Autoritatea irațională, nedepinzând cu adevărat de competența sau atributele personale ale reprezentanților ei, se pretează mult mai lesne la încarnări instituționale, impersonale și, prin urmare, tinde să se permanentizeze.

Porunca, coerciția, constrângerea și tot ceea ce înseamnă uzul virtual sau efectiv al puterii reprezintă nu numai atributele esențiale ale acestei specii de autoritate, ci și condițiile „sine quibis non” ale acesteia, fără de care nimeni nu ar avea motiv să se supună de bună voie.

Într-adevăr, dacă, spre exemplu, autoritatea unui medic asupra pacientului său se impune în mod natural și cu totul spontan, chiar și atunci când pacientul nu cutează să iasă din cuvântul doctorului, nu același lucru se poate spune despre autoritatea unui judecător sau a unui ministru. În primul caz, ascultarea este perfect rațională, căci ea se întemeiază pe competența recunoscută a medicului, iar pacientul, în consecință, se va supune de bună voie recomandărilor medicale. În cea de a doua situație însă, lucrurile se prezintă cu totul altfel, pentru că autoritatea judecătorului sau a ministrului este de o cu totul altă natură, ea există independent de calitățile, aptitudinile sau competențele personale ale respectivului judecător sau ministru. Autoritatea acestora din urmă nu este naturală, ci artificială.

Judecătorul, chiar dacă este cel chemat să înfăptuiască actul de justiție, nu este un expert în materie de justiție sau de dreptate, iar asta pentru că, în realitate, nimeni nu este. Judecătorul este un simplu jurist, adică un expert în aplicarea legii, iar legea, la rândul ei, nu este altceva decât opera unor oameni care nici ei nu sunt și nici nu ar putea să fie experți în materie de dreptate.

Cu toate acestea, domeniul autorității se suprapune, în bună măsură, peste acele dimensiuni ale vieții sociale unde nu există experți de niciun fel. Autoritatea răspunde nu la întrebarea „Cum trebuie să se facă una sau alta?”, ci la întrebarea „Ce trebuie să se facă?”. De fapt, este o greșeală să spunem că autoritatea răspunde la această întrebare. În realitate, autoritatea nici măcar asta nu face, ci pur și simplu poruncește.

Pentru toate aceste motive, devine evident că noțiunile de putere, violență și autoritate (irațională), fără a fi identice, sunt în mod inextricabil legate între ele și reprezintă, totodată, un repertoriu conceptual indispensabil oricărei analizei a autorității statale.

Max Weber, în analiza sociologică a fenomenului statal, a făcut uz amplu de aceste noțiuni. Astfel, în opinia lui Weber, raporturile sociale care implică participația autorității statale sunt raporturi de „dominație, subordonare, autoritate, forță sau putere. Raporturile de comandă – supunere sunt de esența puterii, a relațiilor de putere. Nu are relevanță faptul că actul de supunere este consimțit de bună voie de cel dominat, din înțelegerea de către acesta a raționalității și utilității sociale a comenzii sau că dominația se bazează pe constrângere. Pedepsele impuse de factorul de putere conferă specificitate relațiilor de putere, deși puterea nu se reduce la folosirea forței de constrângere”[14].

Referitor la interacțiunea dintre aceste elemente constitutive ale autorității, Erich Fromm este de părere că „autoritatea nu are nevoie să guverneze prin intermediul fricii și supunerii emoționale decât dacă vrea să-și exploateze supusul; ea poate, pe de altă parte, încuraja judecata rațională și critică, asumându-și astfel riscul de a fi descoperită ca fiind incompetentă. Însă, din cauză ca propriile interese sunt în joc, autoritatea poruncește ca obediența să fie principala virtute și neascultarea principalul păcat. Păcatul de neiertat în etica autoritară e rebeliunea, punerea sub semnul rebeliunii a dreptului autorității de a stabili norme și a axiomei sale că normele stabilite de autoritate sunt în interesul supușilor. Chiar dacă un ins păcătuiește, acceptarea pedepsei și sentimentul lui de vinovăție îl vor face «bun» la loc, deoarece astfel el acceptă superioritatea autorității”[15].

Această formă de autoritate are la baza o anumită viziune etico-filozofică (cu reflexii în domeniul politic), viziune care prezintă următoarele trăsături principale[16]:

a) logica autorității neagă individului capacitatea de a ști, de a discerne de unul singur ce-i bine și ce-i rău și, totodată, de a-și putea regla voluntar și în mod corespunzător conduita;

b) autoritatea transcende individul, în sensul că ea răspunde la întrebarea referitoare la ce e bine și ce e rău în funcție de interesul autorității, și nu de cel al subiectului autorității, chiar dacă acesta din urmă ar avea de realmente de beneficiat de pe urma ei.

Corolarul unei atari viziuni este, bineînțeles, „marketizarea” autorității ca forță disciplinatoare. De fapt, disciplinarea este și singura ei rațiune de a fi.


[1] Th. Hobbes, Leviathan or the Matter Forme and Power of a Commonwealth Ecclesiastical and Civil, Chapter xxviii, Of Punishments and Rewards (https://ebooks.adelaide.edu.au/h/hobbes/thomas/h68l/index.htmll, accesat la data de 26.07.2019).

[2] I. Tanoviceanu, Curs de Drept Penal, vol. II, Atelierele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă, 1912, p. 104.

[3] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. II, Ed. Universul Juridic, 2018, p. 281.

[4] C. Rotaru, Fundamentul pedepsei. Teorii moderne, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 31 apud F. Streteanu D. Nițu, op. cit., p. 281, nota de subsol nr. 2.

[5] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 283.

[6] C. Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 113.

[7] R. Bierdtedt, Power and Progress. Essay on Sociological Theory, McGraw Hill, New York, 1975, pp. 234-235; J.M. Bochenski, Ce este Autoritatea? Introducere în logica autorității, Ed. Humanitas, București, 1992 apud C. Ionescu, op. cit., pp. 112-113.

[8] H. Arendt, Crizele republicii, Ed. Humanitas, București, 1999, pp. 147-148.

[9] Idem, p. 148.

[10] Idem, p. 150.

[11] Idem, p. 149.

[12] E. Fromm, Omul pentru sine: o cercetare asupra psihologiei morale, Ed. Trei, București, 2017, p. 22.

[13] Idem, pp. 22-23.

[14] M. Weber, Economie et Societe, vol. I, Plon, Paris, 1971, p. 229 apud C. Ionescu, op. cit., p. 94.

[15] E. Fromm, op. cit., p. 25.

[16] Idem, pp. 22-23.

Pedeapsă și autoritate was last modified: octombrie 31st, 2019 by Iulian Dobrinescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Iulian Dobrinescu

Este avocat în cadrul Baroului București din septembrie 2017 și absolvent al masteratului „Devianță Socială și Criminalitate” din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București (iunie 2017).
A mai scris: