Patrimoniul cultural – un subiect actual

Abstract

Cultural Heritage – A Topical Subject

The Romanian Ministry of Culture initiated a codification process for the in force legislation on cultural heritage – historical monuments, archaeological sites and finds, movable heritage and museums, intangible heritage.

While the current national regulations include 7 laws and 25 fully detailed application norms, there are issues to be considered in drafting a Code of Cultural Heritage: the insufficient financial and human resources leading to an ineffective implementation of legal provisions, including the penalty system, the lack of an integrating approach at national level, on public policies and strategies regarding the cultural heritage, and the failure in complying with general regulations on state property and decentralization of public authority.

Amendments to be introduced on several aspects: strictly defining the cultural heritage categories, revising the sanction measures, simplification of procedures in declaring the “national treasure” status for movable heritage, enforced measures on monitoring the circulation of cultural goods, stronger provisions on the public funding of conservation and restoration works and tax exemptions for cultural heritage owners, regulation of the evaluation methodology, an improved status of experts and professionals in the field of cultural heritage, overall simplification of administrative procedures.

Keywords: legislation, cultural heritage, cultural property, historical monuments, archaeology, circulation of cultural goods, code of cultural heritage.

Este îmbucurător faptul că patrimoniul cultural a devenit un subiect de interes general în ultimul timp, fiind mediatizat fie prin campanii publice cum este cea dedicată strângerii de fonduri pentru achiziționarea lucrării lui Constantin Brâncuși, „Cumințenia Pământului”, fie prin preluarea de către presă a unor evenimente negative de degradare sau pierdere a obiectivelor de patrimoniu sau, dimpotrivă, de recuperare a unor bunuri culturale – cazul brățărilor dacice.

Codul Patrimoniului, ca proiect politic, a fost preluat și însușit de către actualul guvern, Ministerul Culturii incluzându-l printre prioritățile sale imediate.

Probabil mai puțin cunoscut este faptul că intenția de elaborare a unui cod al patrimoniului cultural, nu este una recentă, ci are deja o vechime de aproape 10 ani, timp în care mai multe comisii de specialiști au încercat să alcătuiască un proiect viabil, care să răspundă unor urgențe în protejarea patrimoniului cultural național sau care să amelioreze cadrul normativ existent. Proiectul codului este încă în lucru.

Acest articol își propune să prezinte ansamblul problematicii pe care o vizează reglementările în vigoare din domeniul patrimoniului cultural, să identifice unele dificultăți în aplicarea acestor reglementări și să sugereze câteva direcții conceptuale pe care un astfel de proiect ar putea să le urmeze.

Ce este patrimoniul cultural?

Patrimoniul cultural reprezintă o prioritate a politicilor publice la nivel internațional, recunoscută atât prin strategii și reglementări legale la nivel național, cât și prin convenții internaționale drept o valoare universală, o resursă fundamentală a dezvoltării societății în ansamblul său, la nivel economic, social, cultural și științific.

Patrimoniul cultural este constituit din bunuri mobile și imobile, tradiții și expresii culturale imateriale – mărturii excepționale ale creativității umane de-a lungul istoriei sale.

Altfel spus, patrimoniul cultural cuprinde monumente și ansambluri istorice și de arhitectură, situri arheologice, peisaje culturale, bunuri mobile cu valoare istorică, artistică, etnografică, științifică și tehnică, tradiții.

Într-o evaluare sumară și potrivit normelor de încadrare actuale, patrimoniul cultural național include în prezent un număr de aproximativ 30.000 de obiective clasate ca monumente istorice, peste 15 000 de situri arheologice repertoriate, peste 46.000 de bunuri culturale clasate, cca. 800 de instituții muzeale[1].

Obiectul reglementărilor în domeniul patrimoniului cultural

Obiectul reglementării este protejarea patrimoniului cultural.

Protejarea patrimoniului reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic, menite a păstra, pentru generațiile viitoare, obiectivele culturale cu valoare excepțională și de a transmite cunoștințele pe care aceste obiective le poartă.

Valoarea educativă, civilizatoare și, nu în ultimul rând, economică a patrimoniului cultural, pentru întreaga societate, este de interes public.

Interesul public este cel ce justifică legiferarea statutului bunurilor de patrimoniu și a regimului de protejare a acestuia, instituind, în primul rând, limite ale dreptului de proprietate, fie ea publică sau privată, asupra bunurilor de patrimoniu și, totodată, o serie de măsuri care să asigure păstrarea și punerea în valoare a acestor bunuri.

Într-o enumerare sintetică, regimul de protecție al patrimoniului cultural include identificarea și înregistrarea acestuia, cercetarea, colectarea (în cazul bunurilor mobile), conservarea și restaurarea, limitarea liberei circulații a bunurilor de patrimoniu, asigurarea securității, comunicarea valorilor de patrimoniu în scop educativ și de agrement.

Statul are datoria de a asigura ocrotirea patrimoniului cultural și de a proteja dreptul de proprietate, susținând dezvoltarea culturală, educativă și economică a societății.

Aceste principii ar trebui să stea la baza măsurilor legislative în domeniu, dificultățile apărând în concilierea interesului general cu cel privat, a strategiilor de dezvoltare locale cu cele naționale, în special din perspectiva procesului de descentralizare, a interesului economic cu cel cultural-educativ.

Reglementări în domeniul patrimoniului cultural

În România, primele reglementări legale privind protejarea patrimoniului cultural au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, ele fiind completate ulterior, la începutul secolului XX.

După consolidarea cadrului normativ în regimul comunist în anii ’50, într-o primă etapă urmată de noi reglementări și de înființarea a numeroase instituții de specialitate în anii ’70, prima jumătate a anilor ’90 a adus o serie de prevederi legale marcate de precaritate.

Legislația actuală, elaborată la începutul anilor 2000, cuprinde acte normative distincte – pentru protejarea patrimoniului cultural mobil, a celui imobil, a patrimoniului arheologic (inclusiv subacvatic), industrial, imaterial și referitoare la funcționarea instituțiilor muzeale.

Principalele acte normative care reglementează în acest moment protejarea patrimoniului cultural (pentru că acesta este obiectul central al reglementărilor, protejarea patrimoniului) sunt: Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național (aprobată cu modificări prin Legea nr. 378/2001)[2], Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil[3], Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice[4], Legea nr. 311/2003 a muzeelor și colecțiilor publice[5] – toate cu modificări și completări ulterioare și republicate, Legea nr. 120/2006 a monumentele de for public, Legea nr. 6/2008 privind regimul juridic al patrimoniului tehnic și industrial, Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial[6].

Însumând, există 7 legi și 25 de norme metodologice emise în aplicarea acestora, fără a include și prevederi din domenii conexe, cum ar fi Arhivele Naționale, bibliotecile publice, ariile naturale protejate, regimul construcțiilor, amenajarea teritoriului.

Acestora li se adaugă convențiile internaționale ratificate de România, dintre care amintim Legea nr. 149/1997 pentru ratificarea Convenției UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, adoptată la Roma la 24 iunie 1995, Legea nr. 150/1997 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția patrimoniului arheologic (revizuită), adoptată la La Valetta la 16 ianuarie 1992, Legea nr. 157/1997 privind ratificarea Convenției pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la Granada la 3 octombrie 1985, Legea nr. 451/2002 pentru ratificarea Convenției europene a peisajului, adoptată la Florența la 20 octombrie 2000), Legea nr. 99/2007 privind acceptarea Convenției asupra protecției patrimoniului cultural subacvatic, adoptată la Paris la 2 noiembrie 2001 și Directiva CCE nr. 7 din 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru (și Regulamentul nr. 3911/1992 privind exportul bunurilor culturale).

În completarea actelor normative există, de asemenea, numeroase recomandări internaționale, emise de organizații de specialitate – UNESCO, International Council of Museums (ICOM), International Council on Monuments and Sites (ICOMOS), Comisia Europeană.

De ce un Cod al Patrimoniului?

În declarațiile publice ale reprezentanților autorității publice centrale de specialitate, Ministerul Culturii, elaborarea Codului Patrimoniului a fost prezentată ca prioritate strategică și soluție pentru o mai bună cunoaștere și aplicare a reglementărilor din domeniul patrimoniului.

În programul de guvernare, printre măsurile planificate în domeniul culturii este inclusă „elaborarea unui cod al patrimoniului național, care să asigure cadrul legal și instituțional pentru evaluarea, protejarea și păstrarea patrimoniului cultural național”[7].

Deși îmbunătățirea cunoașterii și, implicit, a aplicării legi este un deziderat mereu actual, în acest caz pare o necesitate de maximă urgență, invocându-se pierderea unor obiective de patrimoniu și ineficiența regimului juridic de protecție și a sancțiunilor, ca urmare a deficiențelor în aplicarea legii inclusiv de către autoritățile și instituțiile abilitate în acest sens.

Din păcate, nu există date statistice publicate și nici informații detaliate care să arate amploarea și natura exactă a fenomenului[8].

Cu titlu de exemplificare, pentru primele 6 luni ale anului 2016, Inspectoratul General al Poliției a anunțat constatarea a 323 de infracțiuni (față de 194 în primele 4 luni) având ca obiect material patrimoniul cultural, dintre care 56% au privit încălcarea regimului de autorizare a construcțiilor, 12,5% au fost furturi – majoritatea din lăcașe de cult. Au fost recuperate 7446 de bunuri culturale mobile, aproximativ 53% dintre acestea provenind din situri arheologice[9]. S-a dispus începerea urmării penale pentru 109 persoane, în primele 4 luni ale anului[10].

În absența datelor statistice pentru întregul interval de la apariția reglementărilor în domeniu și până în prezent, luând în considerare constatările empirice și chiar aleatorii, putem afirma că dificultățile economice și sociale, precum și transformările structurale pe care România le-a parcurs în ultimele decenii au avut influențe negative asupra protejării patrimoniului cultural național – resurse materiale și umane insuficiente, care au condus la imposibilitatea aplicării eficiente a prevederilor legale, lipsa unei tratări unitare la nivel național a politicilor și strategiilor de protejare a patrimoniului.

Deși detaliată, legislația existentă nu prezintă o abordare integrată a patrimoniului cultural în ansamblul său, ca principiu fundamental. Există diferențe și chiar și suprapuneri sau contradicții între regimul aplicabil patrimoniului imobil, cel al patrimoniului mobil, arheologic și al monumentelor de for public.

Totodată, pachetul legislativ în vigoare nu este adaptat realităților prezente, neluând în considerare principiul european al descentralizării și întâmpinând, în consecință, dificultăți majore de aplicare și eficiență.

Multitudinea și complexitatea procedurilor administrative instituite de legile existente necesită resurse umane și materiale care depășesc cu mult capacitatea instituțională actuală, atât din punct de vedere al derulării acestor proceduri, cât și din perspectiva monitorizării, controlului și aplicării sancțiunilor.

În paralel cu inițierea a numeroase proiecte de modificare și completare a reglementărilor în vigoare, autoritatea publică centrală de specialitate, Ministerul Culturii, a ales măsura codificării, definită de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative ca reunire într-o structură unitară a reglementărilor dintr-un anumit domeniu sau ramură de drept, în vederea sistematizării și concentrării legislației (art. 18).

Din perspectiva tehnicii legislative, codificarea normelor individuale dintr-un domeniu de referință comun este un demers în linie cu tendințele juridice actuale de sistematizare și unificare a legislației.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Potrivit datelor publicate de Institutul Național al Patrimoniului – http://patrimoniu.gov.ro/ro.

[2] Norme de aplicare a O.G. 43/2000: O.M.C.C. nr. 2072/2000 privind Instituirea Registrului Arheologilor, O.M.C.C. nr. 2458/2004 privind Instituirea Regulamentului Repertoriului Arheologic Național, O.M.C.C. nr. 2426/2005 privind aprobarea normelor metodologice de înscriere a unor situri arheologice prioritare în Lista zonelor de interes arheologic național, O.M.C.C. nr. 2483/2006 prinind aprobarea Listei cuprinzând zonele de interes arheologic prioritar, O.M.C.C. nr. 2183/2007 pentru aprobarea Metodologiei pentru evaluarea financiară a prejudiciului adus patrimoniului cultural național imobil – monument istoric sau sit arheologic, O.M.C.C. nr. 2494/2010 pentru aprobarea Metodologiei privind atestarea personalului de specialitate din domeniul cercetării arheologice și înscrierea sa în Registrul arheologilor.

[3] Norme de aplicare a Legii nr. 182/2000: Normele metodologice privind evidența, gestiunea și inventarierea bunurilor culturale deținute de muzee, colecții publice, case memoriale, centre de cultură și alte unități de profil – O.M.C.C. nr. 2035/2000 (modificat prin O.M.C.C. nr. 2371/2008), Normele de clasare a bunurilor culturale mobile – H.G. nr. 886/2008, Normele de conservare și restaurare a bunurilor culturale mobile clasate – H.G. nr. 1546/2003, Normele de acreditare a experților – O.M.C.C. nr. 2009/2001, Normele de acreditare a conservatorilor și restauratorilor – O.M.C.C. nr. 2008/2001, Registrul bunurilor culturale distruse, furate, dispărute sau exportate ilegal – O.M.C.C. nr. 2044/2001, Normele privind autorizarea laboratoarelor și a atelierelor de conservare și restaurare – H.G. nr. 216/2004 (modificată prin H.G. nr. 1304/2010), Normele metodologice privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale mobile – H.G. nr. 518/2004, Regulament CEE nr. 3911/1992, Normele privind comerțul cu bunuri culturale mobile – H.G. nr. 1420/2003, modificată prin H.G. nr. 153/2008 și H.G. nr. 1304/2010).

[4] Norme de aplicare a Legii nr. 422/2001: O.M.C.C. nr. 2260/2008 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice, O.M.C.C. nr. 2495/2010 pentru aprobarea Normelor metodologice privind atestarea specialiștilor, experților și verificatorilor tehnici în domeniul protejării monumentelor istorice, O.M.C.C. nr. 2237/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de semnalizare a monumentelor istorice, O.M.C.C. nr. 2684/2003 privind aprobarea Metodologiei de întocmire a obligației privind folosința monumentului istoric și a conținutului acestuia.

[5] Norme de aplicare a Legii nr. 311/2003: Normele privind aprobarea Criteriilor de acordare a avizului prealabil în vederea înființării muzeelor și colecțiilor publice – O.M.C.C. nr. 2297/2006 (modificat prin O.M.C.C. nr. 2557 din 2010), Norme de acreditare a muzeelor și colecțiilor publice – O.M.C.C. nr. 2057/2007, Norme de clasificare a muzeelor și colecțiilor publice – O.M.C.C. nr. 2185/2007.

[6] Norme de aplicare a Legii nr. 26/2008: O.M.C.C. nr. 2436/2008 privind elaborarea Programului național de salvgardare, protejare și punere în valoare a patrimoniului cultural imaterial, O.M.C.C. nr. 2491/2009 pentru aprobarea Regulamentului de acordare a titlului de TEZAUR UMAN VIU, O.M.C.C. nr. 2236/2008 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Comisiei naționale pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial.

[7] http://gov.ro/fisiere/pagini_fisiere/Programul-de-guvernare-al-Guvernului_Romaniei-Prim-ministru-Dacian-Ciolos(Monitorul_Oficial).pdf.

[8] Potrivit Institutului Național al Patrimoniului, în Registrul bunurilor culturale, distruse, furate, dispărute sau exportate ilegal sunt înregistrate 415 bunuri mobile, la data de 7 august 2016, cele mai multe aparținând instituțiilor muzeale, urmate de lăcașele de cult. – http://furate.cimec.ro/lista.asp; 40 de bunuri figurează în lista bunurilor recuperate, la aceeași dată. – http://furate.cimec.ro/recuperate/lista.asp. Baza de date a Poliției Române cuprinde 730 de bunuri culturale mobile furate, la aceeași dată. – https://www.politiaromana.ro/ro/obiecte-furate.

[9] https://www.politiaromana.ro/ro/stiri/protejarea-patrimoniului-cultural-misiune-a-politiei-romane.

[10] http://www.agerpres.ro/comunicate/2016/05/22/comunicat-de-presa-igpr-12-47-23.

Patrimoniul cultural – un subiect actual was last modified: septembrie 8th, 2016 by Alis Vasile

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii