Particularitățile procesului penal în cauzele cu persoane vătămate minore

Abstract

  The injured person, as a participant in the criminal proceedings, assists as a main procedural
subject, but if this is a child, the situation becomes more delicate. Thus, this paper proposes an
analysis of how children are treated if they are victims of a crime. The establishment of specific
procedures, which will help to achieve the ideal of justice, at least similar to the criminal procedure in
cases involving juvenile offenders, is one of the proposals de lege ferenda, which will be treated in this
study..
Keywords: injured person, main procedural subject, child, specific procedures, de lege ferenda. 

1. Considerații introductive

Fără nicio îndoială una din cele mai importante devianțe negative în rândul copiilor sau a tinerilor este reprezentată de delicvența juvenilă. Aceasta presupune o inadaptare atât la sistemul juridic, cât și la cel moral al societății, deoarece privește atât încălcarea drepturilor celorlalți participanți ai societății, cât și a regulilor de conviețuire socială[1]. Având în vedere importanța acestei probleme, în vederea soluționării cauzelor în care persoanele minore comit fapte prevăzute de legea penală, dar și a îndreptării acestora considerăm că trebuie luate în calcul mai multe determinante. Astfel, particularitățile ce trebuie avute în vedere privesc atât factorii biologici, cât și cei psihologici, devianța persoanelor minore fiind determinată în proporție covârșitoare de acestea, dar și de factori sociogeni, cum ar fi cei legați de lipsa afecțiunii parentale.

Putem lesne constata că infracționalitatea se află în plină ascensiune, mai ales în rândul tinerilor, care nu conștientizează riscurile la care se supun, comițând fapte prevăzute de legea penală încă de la vârste foarte fragede. Însă, de destule ori, minorii nu sunt doar subiecți activi a unei infracțiuni, ci sunt și victime, deoarece, tocmai datorită naivității sunt o țintă foarte ușoară. Astfel, în cele ce urmează vom aborda minorul dintr-o altă perspectivă, mai precis cea în care acesta este persoană vătămată, astfel că vom analiza particularitățile sale.

Odată cu creșterea criminalității se înmulțesc și prejudiciile aduse societății, iar pe lângă acestea, într-o măsură la fel de mare se intensifică și încălcarea drepturilor individuale ale victimelor. Însă, în mod paradoxal, de-a lungul timpului, accentul nu s-a pus neapărat pe ocrotirea persoanelor prejudiciate de pe urma infracțiunii, tocmai pentru a nu se ajunge la ipoteze de victimizare ale acestora, care să stea în calea înfăptuirii idealului de justiție. Astfel, rolul activ în aflarea adevărului l-au avut în special organele judiciare, considerându-se că participarea acestora ar fi una neutră[2], spre deosebire de participarea victimelor care, din dorința de a simți că li s-a făcut dreptate sau chiar de a se răzbuna, ar recurge la diferite tertipuri ce ar fi de natură a afecta înfăptuirea actului de justiției. Aderăm înspre o opinie contrară, ce începe a fi susținută și în C. pr. pen. care, cu pași timizi conferă un rol din ce în ce mai important drepturilor persoanei vătămate în cadrul unui proces penal, atribuindu-i chiar calitatea de participant. În susținerea acestui punct de vedere putem lua în considerare, spre exemplu, modificările survenite în C. pr. pen. în ceea ce privește camera preliminară prin Legea 76/2016, care a acordat posibilitatea persoanei vătămate de a participa activ în această fază procesuală, fiind citată și putând formula o serie de cereri sau de excepții conform art. 344 alin. (2) sau chiar concluzii în fața judecătorului de cameră preliminară, astfel cum prevede art. 345 alin. (1) C. pr. pen.[3]. Cert este însă faptul că drepturile persoanei vătămate într-un proces penal sunt în plină evoluție, organele judiciare trebuind să stabilească un echilibru între rolul pe care îl au acestea în stabilirea adevărului și o posibilă victimizare[4]. De asemenea, tot în vederea atingerii scopului procesului penal, se impune punerea în balanță a drepturilor suspectului și a inculpatului, pe de o parte și cele ale persoanei vătămate, pe de altă parte. Astfel, organele judiciare trebuie să depună diligențele necesare în vederea aprecierii corecte atât a vătămării fizice, materiale sau morale cauzate de fapta prevăzută de legea penală, cât și a înfăptuirii idealului de justiție.

De departe cele mai vulnerabile victime ale unei infracțiuni sunt persoanele minore, însă în actualul C. pr. pen. constatăm cu stupoare lipsa unor proceduri specifice acestei probleme. Totuși, analizând partea de drept material, se va remarca prezența unor infracțiuni în care subiectul pasiv este unul calificat. Astfel, regăsim protejată persoana vătămată minoră, spre exemplu, în cadrul infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului (art. 197 C. pen.), a infracțiunii de act sexual cu un minor (art. 220 C. pen.) sau a celei de corupere sexuală a minorilor (art. 221 C. pen.), dar și a traficului de minori ( art. 211 C. pen.) sau chiar a celei de racolare a minorilor în scopuri sexuale (art. 222 C. pen.). De asemenea, tot referitor la minorii aflați în poziția de victime, regăsim în Codul Penal și infracțiuni ce sunt sancționate mult mai aspru decât cele comise asupra persoanelor majore, categorie în care s-ar putea încadra spre exemplu, determinarea sau înlesnirea sinuciderii care disecă minorii în două categorii, mai precis cei peste 13 ani și cei mai mici de 13 ani, cea din urmă agravantă având limite sunt precum cele de la omorul simplu, de unde putem constata gravitatea unei asemenea fapte. Mai mult, datorită sensibilității acestor victime, dar și a frecvenței în practica judiciară, asemenea fapte sunt sancționate mai aspru și în cazul infracțiunii de lipsire de libertate (art. 205. alin. 3, lit. b) C. pen.), a proxenetismului (art. 213 alin. 3 C. pen.) sau a infracțiunii de viol ( art. 218 alin. (3) lit. c). Astfel, salutăm inițiativa legiuitorului din partea de drept material a codului de a acorda o importanță deosebită victimelor minore, observându-se în acest fel o conștientizare a problemelor ridicate în cadrul acestei materii. Totuși, întrebarea care se ridică în partea procesual penală, privește rațiunea pentru care nu a fost continuată inițiativa în vederea instituirii unor proceduri specifice acestei categorii de victime. Această lipsă de interes considerăm că este nejustificată, deoarece atingerea tangențială a câtorva particularități în ceea ce privește latura penală nu rezolvă problemele subzistente.

Persoana vătămată este un participant în cadrul procesului penal, care va asista ca subiect procesual principal, astfel cum prevede art. 33 C. pr. pen. Totuși, există o excepție, și anume ipoteza în care declară că se constituie parte civilă în proces, caz în care devine parte în procesul penal, alături de inculpat și de persoana responsabilă civilmente. Dacă privitor la parte civilă cunoaștem termenul până la care se poate constitui parte în proces, și anume până la începerea cercetării judecătorești, cum ne precizează art. 20 alin. (1) C. pr. pen., în ipoteza persoanei vătămate nu avem instituit niciun termen, aceasta putând participa în tot cursul procesului penal cu privire la latura penală, fără îndeplinirea vreunei formalități[5].

2. Specificul modurilor de sesizare

Referitor la declanșarea procesului penal, victimele minore au aceleași modalități de care pot uza și persoanele majore, fiind același mecanism de urmat, distincțiile apărând doar în cazul persoanelor ce sunt îndreptățite a sesiza organele judiciare.

Începând cu mijloacele de sesizare, constatăm că nu există distincții însemnate între modalitatea de sesizare de către persoanele majore sau de către cele minore. Totuși, specificitatea apare în cadrul art. 289 alin. (8) C. pr. pen., unde legiuitorul a delegat sesizarea în mâna reprezentantului legal al minorului sau, în cazul persoanelor ce au împlinit 14 ani, a condiționat sesizarea de încuviințarea celui ce îl reprezintă din punct de vedere legal. Pe lângă aceste modalități de sesizare, în teza finală a articolului se prevede posibilitatea sesizării din oficiu, în cazul în care făptuitor se prezumă a fi chiar reprezentantul său legal. Referitor la modalitatea de sesizare, salutăm inițiativa legiuitorului de a separa modul de sesizare în funcție de vârstă, deoarece aceasta reprezintă un factor determinant în maturizarea minorilor, reprezentanții legali ai minorilor fiind cei mai in măsură a decide nevoile acestuia. Dependența de reprezentantul legal se manifestă mai ales în perioada în care aceștia nu se bucură de discernământ, minorii neînțelegând, în mare parte, consecințele anumitor fapte pedepsite de legea penală putând fi extrem de ușor de manipulat. Ba mai mult, fără manifestarea unui rol activ de către reprezentanții legali, aceștia și-ar putea forma principii eronate, înțelegând a fi morale sau chiar legale anumite acțiuni care se află, însă, la polul opus. De asemenea, ar putea percepe caracterul infracțional ca fiind o normalitate, iar prin puterea exemplului să ajungă, în timp, să se afle de cealaltă parte a baricadei, și anume de partea persoanelor ce comit infracțiuni.

În vederea manifestării rolului său activ, reprezentantul legal stabilește oportunitatea sesizării organelor judiciare la plângere prealabilă, atât în privința inițierii sesizării, cât și a încuviințării acesteia. Situația mai aparte apare în momentul stabilirii termenului de introducere a plângerii prealabile. Astfel, dacă în cazurile obișnuite sesizarea organelor judiciare se realizează în termen de 3 luni din ziua în care persoana îndreptățită a aflat despre săvârșirea faptei, în cazul unui minor, termenul curge din momentul aflării faptei prevăzute de legea penală de către părintele, tutorele sau curatorul minorului. În textul art. 296 C. pr. pen. legiuitorul nu face distincție între minorul fără capacitate de exercițiu și cel cu capacitate restrânsă, astfel, întrebarea care se ridică privește momentul din care începe să curgă termenul de 3 luni în cazul minorilor cu capacitate restrânsă de exercițiu, cealaltă categorie neridicând probleme, fiind clar că atât timp cât reprezentanții legali sunt cei îndreptățiți să depună plângere prealabilă termenul va curge din momentul în care aceștia vor afla de săvârșirea faptei. Astfel, dacă posibilitatea introducerii plângerii prealabile curge din momentul luării la cunoștință a minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu, atunci, ce se întâmplă dacă reprezentantul legal nu este încunoștințat în termen pentru a-și putea da încuviințarea? În această situație este evidentă lipsirea de efecte a plângerii realizate de minor, deoarece nu cuprinde cerințele legale, și anume cele legate de încunoștințare. Conform opiniei unui autor[6] se percepe că termenul curge și în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă de exercițiu tot din momentul aducerii la cunoștință a faptei reprezentantului legal. În caz contrar, ne-am afla în situații inechitabile, în care victima, o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, descoperă săvârșirea infracțiunii, dar reprezentantul său legal se află în imposibilitate faptică să facă o astfel de încuviințare odată cu formularea de către minor a plângerii prealabile, astfel că trec cele 3 luni în care se putea realiza sesizarea, iar plângerea prealabilă nu își mai poate produce efecte, deoarece dacă este realizată doar de către minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu nu este aptă de a conduce la punerea în mișcare a acțiunii penale. Totuși, în literatura de specialitate s-a susținut și opinia contrară, conform căreia s-a arătat că, întrucât introducerea plângerii prealabile îi revine minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu, atunci termenul de 3 luni ar curge de când acesta a aflat cine este făptuitorul[7].

Dacă s-ar prelua de către legiuitor ultima opinie considerăm că i s-ar îngrădi minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu drepturile de care beneficiază odată cu împlinirea vârstei de 14 ani, astfel că, pentru a se ajunge la situații juste propunem a se crea două ipoteze de lucru diferite, dintre care una să reprezinte regula, iar cealaltă excepția. Atât timp cât minorul cu capacitate restrânsă este considerat a fi capabil de a face plângere penală în nume propriu, însă cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă, considerăm că aceeași operațiune ar trebui să existe și în cazul plângerii prealabile, deoarece nu se justifică existența unui tratament diferit. Ba mai mult, persoanele prevăzute de legea civilă sunt părinții minorului, tutorele acestuia sau curatorul, adică persoane care se trebuie să ocrotească drepturile minorul, fiind rarisime situațiile în care pe o perioadă mai îndelungată 3 luni s-ar afla în imposibilitate de a interacționa cu minorul, mai ales că odată ce minorul este lipsit de îngrijire părintească persoanele apropiate acestuia, serviciul de stare civilă, instanțele judecătorești, organele administrației publice locale sau instituțiile de ocrotire, chiar și orice altă persoană sunt obligate să înștiințeze instanța de tutelă, astfel cum prevede art. 111 C. civ., pentru a-i fi numit acestuia un tutore. Totuși, pentru ipoteza în care s-ar afla în imposibilitate faptică de a primi în termen optim încuviințarea reprezentantului legal, însă nu ne-am regăsi în situația în care minorul ar fi lipsit de ocrotire părintească sau chiar dacă ne-am afla, s-ar putea institui o situație de excepție. Astfel, în acest caz, considerăm că termenul ar putea curge de la data aducerii la cunoștință a reprezentantului legal existent sau de la data numirii noului reprezentant legal, astfel cum se aplică și în situația în care făptuitorul este chiar persoana sub ocrotirea căreia se afla minorul. Se impune a aminti și o altă modalitate de sesizare în cazul plângerii prealabile, expusă în Codul penal la art. 157 alin. (4), unde se precizează posibilitatea organelor judiciare de a pune în mișcare din oficiu acțiunea penală, dacă făptuitor este însuși reprezentantul legal al minorului.

Așadar, pentru identitate de rațiune considerăm că ar trebui să se facă diferență între minorul fără capacitate de exercițiu și cel cu capacitate restrânsă și în cazul plângerii prealabile. De asemenea, considerăm oportună instituirea unei reguli pentru care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă conform căreia termenul în care se poate realiza plângerea prealabilă să curgă de la momentul în care află de fapta săvârșită împotriva lui, fiind obligația acestuia de a primi încuviințare în termen pentru a putea avea o plângere prealabilă valabilă. Mai mult, ar fi indicată și existența unei situații de excepție pentru situațiile în care reprezentanții legali s-ar afla în imposibilitate faptică de a-și da consimțământul, caz în care termenul ar curge de la momentul în care aceștia din urmă află de fapta cu privire la care se dorește sesizarea organelor judiciare.

3. Drepturile persoanei vătămate minore în procesul penal

Similar persoanelor majore și minorilor le sunt garantate într-o manieră concisă drepturile prevăzute de art. 81 C. pr. pen., excepțiile fiind nelipsite, tocmai în vederea protejării intereselor minorului. Astfel, baza tuturor drepturilor garantate persoanei vătămate, un fel de „drept-cadru”[8] îl reprezintă dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale. Importanța acestui drept izvorăște din faptul că acesta reprezintă punctul de pornire în ceea ce privesc celelalte drepturi garantate de art. 81 C. pr. pen. Mai departe, în ciuda neconstituirii ca parte civilă, persoana vătămată atât minoră cât și majoră are dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții sau de a pune concluzii sau de a formula orice alte cereri, desigur referitor la latura penală a cauzei. Rămânând în sfera drepturilor garantate persoanei vătămate, de departe cel mai important este reprezentat de dreptul de a fi ascultată, fiind metaforic „vocea” persoanei căreia i s-a produs o vătămare de pe urma infracțiunii[9]. Accentuarea însemnătății acestui drept survine odată cu garantarea sa chiar și în plan european, deoarece odată cu stabilirea obiectivului de libertate, securitate și justiție statele membre s-au angajat să protejeze victimele criminalității, astfel cum se prevede din primele rânduri ale preambulului Directivei 2012/29/UE privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității. Astfel, în cadrul art. 10 alin. (1) din Directivă, deși se prezintă o abordare mai succintă, aceasta garantează, la fel ca în legislația internă, dreptul victimelor de a fi audiate, dar și a prezenta probe. În următorul alineat Directiva conferă o marjă de apreciere organelor judiciare din fiecare stat membru în ceea ce privește modalitatea de audiere și de administrare a probelor, atitudine corectă, deoarece acestea sunt cele mai în măsură să aprecieze în mod corect procedura ce trebuie urmată în astfel de cazuri. Privitor la victimele-copii, în preambul Directivei se precizează importanța ascultării în ciuda vârstei fragede și a discernământului diminuat, luându-se, însă, în considerare, vârsta, precum și maturitatea acestora la momentul efectuării audierii.


[1] M. C. Kmen, R. Rață, Răspunderea penală a minorilor, studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 3.

[2] M. Mareș, Drepturile persoanei vătămate în cadrul procesului penal, în CDP nr. 3/2016, p. 12.

[3] Idem, p. 5.

[4] Idem, p. 28.

[5] D. Bălan, Persoana vătămată și partea vătămată, în Caiete de drept penal nr. 3/2016, p. 102.

[6] C. Șerban Morăreanu, Particularitățile procesului penal în cauzele cu părți vătămate minore, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, Seria Științe juridice, Nr. 2/2010, pp. 130-131.

[7] N. Volonciu, Al. Țuculeanu, Codul de procedură penală comentat – art. 200-286. Urmărirea penală, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 197 .

[8] N. Volonciu, S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 196.

[9] M. Mareș, op. cit. apud. D. Motoi, Right to Be Heard, in „Strengthening Judicial Cooperation to Protect Victims of Crime” Handbook, precit., p. 39.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Particularitățile procesului penal în cauzele cu persoane vătămate minore was last modified: iulie 2nd, 2018 by Roxana Maria Stejeran

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii