O surprinzătoare propunere de eliminare a unei importante abateri disciplinare din cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

1. Observații preliminare

Consiliul Superior al Magistraturii a avizat, la data de 12 august 2022, proiectele de legi din domeniul justiției, propuse de către Ministerul Justiției. Propunerea a provocat unele critici extrem de energice la adresa inițiatorului. Este și motivul pentru care ne-am propus să formulăm câteva considerații sumare asupra oportunității unei asemenea abordări, care are de partea sa unele argumente deduse și din jurisprudența CJUE. Dar, dincolo de atari argumente, există și unele temeiuri care se situează în planul realităților constituționale naționale și al imperativului de apărare a suveranității statelor membre.

Potrivit art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abatere disciplinară: „nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii”. Dispoziția legală citată a fost introdusă în reglementarea privind statutul judecătorilor și procurorilor prin Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii[1]. Se poate observa astfel că această abatere disciplinară nu a existat în forma inițială a Legii nr. 303/2004 și nici în prima lege de organizare judecătorească posdecembristă (Legea nr. 92/1992).

Ministerul Justiției, prin Proiectul de Lege privind statutul judecătorilor și procurorilor, a propus eliminarea abaterii disciplinare anterior menționate. În susținerea acestei propuneri, ministrul justiției a arătat, în cadrul ședinței de Plen a Consiliului Superior al Magistraturii, că o atare opțiune normativă are în vedere jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE).

O observație preliminară și generală care trebuie notată este aceea că propunerea vizează ambele forme sau modalități de manifestare a acestei abateri disciplinare: a)nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și b)nerespectarea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarera recursurilor în interesul legii[2]. Demersul de față își propune să examineze, în mod particular, oportunitatea noii abordări promovate de Ministerul Justiției. Propunerea a fost, fără îndoială, promovată și susținută cu tărie în considerarea jurisprudenței CJUE cu privire la prioritatea dreptului comunitar în raport cu dreptul național al statelor membre. De aceea o extrem de succintă rememorare a viziunii unor state și a CJUE în privința obligativității dreptului comunitar pentru toate statele membre în raport cu toate reglementările naționale este utilă.

 

2. Obligativitatea reglementărilor comunitare și dreptul național al statelor membre. Consecințele abrogării prevederilor art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004

O atare abordare, oricât de sumară ar fi, nu poate ignora o constatare incontestabilă, anume aceea a obligativității dreptului comunitar în raport cu reglementările infraconstituționale a statelor membre. Problema care a suscitat abordări diferite este doar cea privind obligativitatea dreptului comunitar și în raport cu reglementările constituționale ale statelor membre[3].

Jurisprudența CJUE a evoluat în sensul priorității dreptului european în raport cu toate reglementările interne ale statelor membre, inclusiv a celor de natură constituțională. Soluțiile la care ne referim au fost înfluențate, în mod constant și hotărâtor, și de poziția autorităților de la Bruxelles care s-au manifestat în mod repetat în favoarea priorității absolute a dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre. Dar problema în discuție nu reprezintă o noutate absolută nici din punct de vedere jurisprudențial și nici doctrinar. Ea a fost invocată în fața unor importante instanțe constituționale din „Vechea Europă”, respectiv în fața Tribunalului de la Karlsrue și a Consiliului Constituțional francez. Aceste importante instanțe de control constituțional au promovat principiul supremației dreptului european față de dreptul intern, cu excepția normelor constituționale. Principiul a fost reiterat de aceste prestigioase instanțe constituționale chiar și în ultimii ani. Astfel, de pildă, în cauza French Data Network și alții din 21 aprilie 2021 (Cererea nr. 393099), Consiliul de Stat francez a reținut că, potrivit jurisprudenței sale constante, împărtășită și de către Curtea de Casație[4] și de către Consiliul Constituțional[5], legea fundamentală se situează în vârful ierarhiei sistemului juridic francez. O soluție asemănătoare a fost promovată și în Germania în anul 1995, ea fiind reiterată și în anul 2020[6].

Soluția pronunțată de Tribunalul Constituțional german în anul 1995 este cea care a determinat și adoptarea, în anul 1997, a unei Rezoluții de către Parlamentul european cu privire la raportul dintre dreptul internațional, dreptul comunitar și dreptul constituțional al statelor membre. Rezoluția preciza că într-o interpretare oferită de CJUE, prioritatea dreptului comunitar constituie unul dintre fundamentele cele mai importante ale integrării, ceea ce nu poate conduce, totuși, la „concluzia falsă că dreptul comunitar nu este obligat să țină seama de structurile constituționale fundamentale ale statelor membre. Respectul acestor structuri reprezintă expresia conceptului general de subsidiaritate în Uniunea Europeană”[7].

Opțiunea instanței noastre constituționale nu diferă, în esență, de soluțiile pronunțate și de alte instanțe constituționale din Europa. Prin decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, Curtea Constituțională a României a statuat că recomandările MCV nu pot constitui „norme de drept european, pe care instanța de judecată să le aplice cu prioritate, înlăturând norma națională” (par. 85). Curtea a mai subliniat că prin sintagma „legi interne” și „drept intern”, Constituția are în vedere exclusiv „legislația infraconstituțională” (par. 83), astfel că legea noastră fundamentală prezervă poziția sa superioară în ordinea juridică.

În doctrina noastră s-au formulat considerații pertinente asupra deciziei menționate, precum și cu privire la cea dispusă de CJUE împotriva României (din 18 mai 2021 și din 30 decembrie 2021)[8]. Un reputat autor a considerat că soluția CJUE este greu de acceptat[9]. În acest sens au fost evocate și opiniile Avocatului general ROBEK al CJUE, din aprecierile căruia reținem: „Suntem, de asemenea de părere, în acord cu guvernul belgian, danez și suedez, că RAPOARTELE întocmite de Comisie sunt, în ceea ce privește conținutul lor specific, LIPSITE DE FORȚĂ OBLIGATRORIE. Există o datorie de a coopera, însă nu o obligație de a copia literal” (par. 164 din Raport). În Raportul Avocatului general se mai arată că: „România ca orice stat membru, păstrează – dreptul de a-și concepe după cum consideră de cuviință instituțiile și procedurile naționale” (par. 165 din Raport). Problema examinată rămâne una extrem de complexă și discutată în doctrina noastră, dar și în doctrina occidentală, inclusiv în mass-media din țările membre. Greu de imaginat că această dispută se va epuiza în curând, dimpotrivă disputele dintre unele state membre și autoritățile de la Bruxelles s-au accentuat chiar și în zilele ce au precedat redactarea prezentului articol.

Reamintim în această privință că autoritățile de la Bruxelle au încercat să condiționeze, în ultimul timp, și acordarea fondurilor PNNR de respectarea statului de drept din statele membre, cu adresă specială la Polonia și Ungaria. Guvernul de la Varșovia a avertizat recent că va reacționa cu fermitate dacă nu primește fondurile de 35 de miliarde euro alocate prin Planul de Relansare și Reziliență. Comisia europeană a exercitat presiuni asupra Poloniei și în privința desființării unei secții speciale disciplinare de la instanța supremă. În final, Polonia a cedat și a desființat o atare secție.

Exemplul Poloniei nu este unul singular, Ungaria confruntându-se și ea în mod constant cu probleme similare. Dar exemplul polonez este unul dintre cele mai semnificative și demonstrează încrâncenarea autorităților comunitare de a impune soluții discutabile și care sunt de natură de a reduce sau chiar de a anihila orice inițiativă a unor state membre. În pofida acceptării soluției de desființare a secției disciplinare menționate președinta Comisiei europene a refuzat alocarea fondurilor pentru motivul că măsura luată de Polonia este reversibilă[10]. Opțiunea șefului executivului european este greu de înțeles din punct de vedere juridic și chiar moral. Este un proces de intenție care nu ar trebui să caracterizeze asemenea autorități. Or, ar trebui să se cunoască și la Bruxelles că orice măsură legislativă este, în principiu, reversibilă. Schimbările de guvern conduc nu arareori la schimbarea unor acte normative importante. Dar în același timp nicio dispoziție constituțională sau de altă natură nu interzice reconsiderarea unor reglementări juridice, fie prin abrogarea, fie prin modificarea lor. Autoritățile statelor membre trebuie să colaboreze cu bună credință cu autoritățile comunitare și nimeni nu este îndreptățit să pornească de la o prezumție contrară. Dar și reciproca este perfect valabilă, lucru ce nu se întâmplă în toate cazurile. Un exemplu în acest sens sunt legile justiției din anul 2004, care au fost modificate substanțial un an mai târziu, în sensul implicării accentuate a politicului în numirile în funcții înalte în cadrul sistemului judiciar. Nu ne amintim ca autoritățile de la Bruxelles să fi protestat în vreun fel față de asemenea modificări,

În atari condiții, nu ar trebui să surprindă nici poziția extrem de tranșantă manifestată de autoritățile poloneze. În legătură cu această situație Jaroslaw Kaczynski a declarat că „Bruxellesul vrea să distrugă sistemul statului de drept din Polonia, pentru a forța supunerea totală față de Germania”[11]. Mai mult, aceleași autorități poloneze au amenințat cu încercarea de constituire a unei alianțe în Parlamentul european pentru promovarea unei moțiuni de cenzură împotriva președintei Comisiei europene. Este, fără îndoială, o retorică ce poate aduce prejudicii serioase prestigiului autorităților de la Bruxelles. O poziție asemănătoare este promovată de autoritățile de la Bruxelles și în legătură cu acordarea fondurilor PNNR Ungariei.

Noi credem că unele abordări ar trebui realizate cu mai multă flexibilitate și fără ingerințe contrare suveranității statelor membre. Reamintim aici că și față de România autoritățile de la Bruxelles au manifestat adeseori o intransigență maximă și uneori mai puțin justificată, în opinia noastră. Și avem în vedere, cu deosebire, soluțiile impuse prin recomandările MCV. Iar problema este una foarte bine cunoscută[12]. Aserțiunea noastră poate fi ilustrată și prin Comunicatul CJUE prin care se solicita Curții Constituționale să-și retracteze decizia la care ne-am referit mai sus. Abordarea CJUE este una bizară atâta timp cât este îndeobște cunoscut că hotărârile instanțelor constituționale sunt, în general, definitive[13]. Este greu de presupus că acest lucru nu a fost cunoscut de membri autorității judiciare europene. Oricum, o atare abordare nu este de natură să consolideze prestigiul unei autorități judiciare, indiferent care ar fi ea, națională sau internațională. Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că modalitatea specifică de a acționa a unui organism judiciar trebuie materializată într-o decizie, iar nu într-un comunicat de presă sau într-un act administrativ transmis unei jurisdicții dintr-o altă țară.

De altfel, se cuvine să reamintim că instanța noastră constituțională a respins solicitarea CJUE, cu precizarea firească că ea nu are o atare competență, soluțiile sale fiind definitive și că doar Parlamentul poate dispune modificarea legilor. Poziția autorităților guvernamentale este însă una diferită, respectiv de acceptare fără rezerve a soluțiilor care promovează prioritatea absolută a dreptului unional, ceea ce explică, cel puțin în parte, și actuala propunere de modificare a Legii nr. 303/2004.
DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Legea nr. 24/2012 a fost publicată în M. Of. nr. 51 din 23 ianuarie 2012.

[2] A se vedea, pentru amănunte cu privire la această abatere, I. Gârbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 460-474.

[3] A se vedea, pentru detalii cu privire la abordarea noastră, I. Leș, Despre unele efecte ale globalizării. Opțiuni divergente în privința raportului dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern al statelor membre. Quo vadis UE ?, în Volum omagial Brândușa Ștefănescu, Ed. Universul Juridic, București, 2022 (în curs de apariție).

[4] A se vedea, de exemplu, decizia Ca722ss.,Ass.plen., din 2 iunie 2000, Mlle Fraisse.

[5] A se vedea dec. nr. 2004-505 DC din 19 noiembrie 2004.

[6] Decizia a fost criticată pentru faptul că Tribunalul Constituțional german nu a judecat doar compatibilitatea programului de cumpărare a datoriei BCE cu Tratatul european, ci și pentru faptul că și-a permis să refuze aplicarea sentinței CJUE care a validat cumpărarea datoriei. În doctrină s-a mai remarcat că decizia criticată (pronunțată în anul 2018 în cauza Weis și a.) a intervenit la 70 de anii de la adoptarea Declarației lui Robert Schuman, „care trebuie considerată ca o declarație de pace”, în timp ce sentința Tribunalului de la Karlsruhe ”a fost considerată de unii ca o declarație de Război (împotriva CJUE)”. A se vedea E. Soriano Garcia, El Tribunal Constitucional alemán: ?el sepulturero de la Unión Europea? (Tribunalul Constituțional german: groparul Uniunii Europene ?, t.a.) apud https://www.hayderecho.com/2020/05/09/el-tribunal-constitucional-aleman-el-sepulturero-de-la-union-europea… Precizăm că împotriva deciziei din 5 mai 2020 Comisia Europeană a inițiat o procedură de infringement.

Amintim în acest context că și Tribunalul Constituțional din Spania a promovat mult timp linia de gândire manifestată și de alte instanțe constituționale, cum este cea din Franța și Germania, dar printr-o decizie din anul 2012 a recunoscut prioritatea dreptul unional. În pofida acestui fapt o parte a doctrinei spaniole face referire la necesitatea respectării valorilor și tradițiilor constituționale ale Spaniei. În acest sens un autor spaniol remarca că: ”Identitatea noastră europeană trebuie să fie conservată ca parte a patrimoniului constituțional. Nu avem o uniune permanentă cu UE, căci Spania continuă să fie un stat suveran și voința poporului spaniol reprezintă ultimul cuvânt” (t.a). A se vedea A. Mangas Martin, en B. Pendas (Director), E. Gonzales y R. Rubio (Coordinadores), España constitucional (1078-2018). Trayectorias y perspectivas, Centro de Estudios Politicos y constitucionales, p. 722.

[7] A se vedea Informare asupra raportului dintre Dreptul Internațional, Dreptul comunitar și Dreptul constituțional al statelor membre, 24 septembrie 1997, apud https://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do.

[8] A se vedea, pentru o cercetare amplă și extrem de pertinentă, M. Voicu, Anihilarea SUPREMAȚIEI Constituției în dreptul intern al Statelor membre ale UE prin Hotărârea CJUE din 18.05.2021 și din 21.12.2021. Primul „TROFEU” UE ‒ 2021: „STAT membru fără Constituție”, acordat României de către CJUE, la aniversarea a 15 ani de la aderarea la Uniune, în Revista Universul Juridic nr. 1/2022.

[9] Ibidem.

[10] A se vedea M. Drăghici, Polonia o amenință cu demiterea pe Ursula von der Leyen, apud https://m.mrdiasfax.ro/externe/polonia-o.

[11] Ibidem.

[12] A se vedea, de exemplu, I. Popa, Noaptea dreptății românești 2005-2020, Ed. Universul Juridic, București 2020, pp. 305-341.

[13] I. Leș, Volum omagial….

O surprinzătoare propunere de eliminare a unei importante abateri disciplinare din cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor was last modified: October 26th, 2022 by Ioan Leș

Only registered users can comment.

Arhiva Revista

Despre autor:

Ioan Leș

Ioan Leș

Este doctor în drept din anul 1977 în domeniul dreptului procesual civil, cu o vastă experiență profesională în domeniul juridic, dar și politic și diplomatic, autor a peste 40 de tratate, cursuri şi monografii în domeniul ştiinţelor juridice și a peste 125 de articole şi comentarii de jurisprudenţă.
A mai scris: